Nu ştiu din ce motive n-am un chef fantastic de scris nici acum, dar nu vreau să păţesc ca şi cu ieşirea la Cavnic din februarie, despre care nici în zi de azi n-am povestit absolut nimic. Aşadar, sâmbătă 28 aprilie am plecat prin Ardeal ca într-o ieşire de 1 mai sărbătorită cu câteva zile în avans din cauza programului dat puţin peste cap (în sensul că altul era planul).

Profitând totuşi de cele 30 de grade de aprilie am vrut să mergem la un picnic unde să ne relaxăm mai mult decât să vizităm ceva. Dar noah, ţine-mă pe mine într-un loc! Iniţial am luat-o spre Leghia, dar foarte repede ne-am dat seama că nu e nimic pitoresc în zonă în afară de o cabană frumoasă de munte, însă nu asta era ceea ce căutam. Aşa că am luat-o puţin mai la vest spre Huedin de unde ştiam eu că nu în foarte mult timp ajungem la Răchiţele (satul natal al lui Boc) pe teritoriul căruia se află una dintre cele mai frumoase cascade din România: Vălul Miresei.

Zis şi făcut: Cluj-Răchiţele 65 de km, totul în jur era verde crud şi deja aveam 90% din ceea ce îmi doream pentru primăvara asta atât de mult aşteptată. Încă de la intrarea în Răchiţele peisajul s-a modificat aşa de frumos şi de pitoresc încât am fost tentată să opresc într-o poieniță şi să nu mai plec de acolo până la final de weekend…

Dar totuşi am mers până la cascadă şi am făcut foarte bine. Cascada Vălul Miresei este un loc fantastic. Trecând de povestea cu mireasa căzută de pe stânci şi al cărei văl a rămas agăţat exact acolo unde e acum superba curgere de apă, locul este deosebit de atractiv. Turişti au fost destui, aproape că am stat la coadă să ne pozăm cu apa furioasă ce tăia cu curaj muntele. Îmi pare foarte rău că abia acum am dat pe aici, mă irit la culme când descopăr la distanţe scurte locuri atât de frumoase şi eu aproape că era să nu ajung niciodată la ele, nu de alta dar timpul nu curge în favoarea omului, nu?

De la cascadă am mai rătăcit puţin prin munţi, oricum nu am putut urca până sus cu maşina ceea ce a fost perfect pentru a ne dezmorţi după sezonul în care am hibernat la greu. Obosiţi dar totuşi nu epuizaţi, am purces la picnic şi cu mâna pe inimă zic că a fost cel mai cu poftă prânz mâncat anul acesta. Apoi două ore am lenevit la soare, iar Clau mi-a îmbogăţit cunoştinţele cu informaţii noi pentru mine despre Tezaurul de Pietroasa (dacă sunteţi curioşi există un material în ultimul număr Ştiinţă şi Tehnică).

Drumul înapoi spre Cluj nu l-am mai făcut prin acelaşi loc, ne plac circuitele (şi de Formula 1) aşa că ne-am întors acasă pe ruta Beliş/Fântânele – Mărişel – Tarniţa (şi că tot veni vorba de Formula 1, Mărişel – Tarniţa este locul de desfăşurare al Raliului Clujului unde anul trecut am avut ocazia să-i cunosc pe Mihai Leu, Titi Aur şi proaspătul premier Victor Ponta, ghici care din ei nu mai participă anul acesta la raliul de la final de mai?) :)

Beliş/Fântânele este după mine cea mai frumoasă zonă din judeţul Cluj, am des treabă pe aici şi vin cu drag de fiecare dată, e mirific în orice anotimp. O pădure semeaţă înecată de un lac verzuliu şi foarte adânc mă va încânta întotdeauna. Mai apoi Mărişel, o comună la mare altitudine care pentru mine dă definiţia satelor din Ardeal. Nimic pe lume nu cred că poate oferi mai multă linişte ca a savura un măr verde în mijlocul unui pajişti din vârf de munte…

Şi aşa, pe lângă Tarniţa, ne-am întors acasă fix la timp pentru nu decreta că ne-am obosit în ultimul hal, dar cu suficient aer de munte în plămâni încât să dormim mai bine ca niciodată…