Azi am scris în altă parte... o postare scrisă în vizită.
Mulțumesc Luiza pentru invitație :)
Ea și El la pizza
(via mail)
El: Eu comand o pizza. Vrei si tu ceva?
Ea: Nu.
El: Ok.
Ea: … sau poate…
El: Ei, ce anume?
Ea: Nu stiu.
El: Nu stii daca vrei ceva?
Ea: Nu.
El: Ti-e foame?
Ea: Nu stiu, poate putin.
El: Ce inseamna poate putin?
Ea: Inseamna ca nu sunt sigura.
El: Mie cand mi-e foame, eu stiu.
Ea: Poate o sa-mi fie foame mai incolo.
El: Deci iti comand si tie una.
Ea: Si daca totusi nici mai tarziu nu vreau…
El: Atunci n-o mananci.
Ea: Asta ar fi risipa…
El: Atunci o mananci maine .
Ea: Si daca mainenu am pofta de pizza?
El: Pizza poti sa mananci oricand.
Ea: Eu nu.
El: Atunci alege altceva.
Ea: Dar nu vreau nimic altceva.
El: Deci pizza.
Ea: Nu.
El: Deci nimic.
Ea: Ba da.
El: Cred ca innebunesc.
Ea: De ce nu-ti comanzi tu ceva…
El: Cum crezi.
Ea: Dar ia pizza cu sunca.
El: Dar nu-mi place sunca.
Ea: Mie da.
El: Credeam ca trebuie sa-mi comand MIE ceva…
Ea: Pai asa si faci.
El: Si atunci de ce cu sunca?
Ea: In cazul in care mi se face si mie pofta…
El: Si?
Ea: Crezi ca vreau sa mananc ceva ce nu-mi place?
El: Cum adica tu?
Ea: De ce nu?
El: Stai un pic: Eu sa-mi comand MIE ceva, ce TU o sa mananci, in cazul in
care eventual o sa ti se faca foame???
Ea: Exact.
El: Si eu ce-o sa mananc?
Ea: Pai poate nici n-o sa-mi fie foame...
Se recunoaște careva? :))
Înapoi în viitor (VII)
Cluj, iunie 2004… pe vremea când veneam doar în vizită, pe vremea când nu-mi doream pe lume nimic altceva decât să mă mut la Cluj, pe vremea când credeam că cele mai frumoase zile vor fi cele care urmează… dar stai, asta încă mai cred…
De pe desktop în vacanță (lepșe)
Am primit două lepșe, din care una din două părți :)
Cea care constă în a-mi prezenta imaginea de pe desktop a venit de la Rontziki și de la Lia. Din păcate nu are o poveste (ea, imaginea), nu e fotografie de suflet ci doar sufletul unei mari libertăți, așa mi se pare când o privesc :)
A doua leapșă vine de la Tomata, care mă întreabă ce îmi iau în bagaj pentru o “vacanță” de două zile. Mi se pare mișto ideea, căci mereu îmi iau prea multe și niciodată tot ce trebuie, așa că, să vedem:
– actele mele și cele de la mașină
– telefonul mobil+încărcătorul, camera foto+bateriile, laptop-ul
– o carte, un pix și un carnețel pe care să pot nota ceva
– șevețele umede, șervețele uscate, trusa de unghii, o mică trusă de machiaj (gloss, dermatograf și rimel, demachiant), o cremă (bună la orice), gel de dus, periuța de dinți și o pastă mică, un deo, chestii feminine; că niciodată nu se știe :D
– un prosop, lenjerie (două schimburi), costum de baie (mai ales dacă e vară), pijama, 2 tricouri, pantaloni scurti, pantaloni lungi, o bluză mânecă lungă, papuci comozi
– o sticlă apă, ceva biscuiți, unu/două mere.
Bine ar fi să le iau numai pe astea, mi se par suficiente, dar vă rog să mă credeți că mereu am bagajele pline chiar de plec pentru 2 zile, ori pentru 2 luni :)
Uneori nu vedem curcubeul
Inițial crezusem că va veni furtuna, lumina care ne înconjura părea ruptă din Vanilla Sky, am alergat ca nebunii să ajungem acasă, să fugim din calea unui posibil potop ce ne-ar fi udat până la piele.
Apoi ne-am dat seama că era doar un nor, greu, apăsător de jos. Eu una mă simțeam învăluită de el, simțeam că-mi întră în oase. Eram tristă, eram bulversată…
Dar norul acesta fioros, adusese doar o ploaie caldă de vară, o ploaie nervoasă, o furtună într-un pahar cu apă, o torențială interesantă, cum nu mai văzusem….
La curt timp, în spatele norului morocănos, apăruse deja curcubeul, un cucubeu fin, aproape imperceptibil… Câte zile nu sunt așa? În câte zile nu vedem de fapt numai norul? În câte zile reușim să ratăm curcubeul?
P.S. Fotografii realizate în 29 iunie, aprox. ora 21:oo, Florești, Cluj. O seară cu cer interesant…
Splendida cetate a celor o mie de sori
Titlu: Splendida cetate a celor o mie de sori
Autor: Khaled Hosseini
Traducere: Crenguţa Năpristoc
Editura: Niculescu, 2008
Nr. pagini: 400
Preț: 35 de lei
Citită în iulie 2010
Nota: e de 10 !
La rând stătea altă carte despre care ar fi trebuit să scriu, dar o las pe săptămâna viitoare pentru că în acest moment sunt încă sub puternica impresie a unei cărți citite recent și care mi-a rămas la inimă. Este vorba despre Splendida cetate a celor o mie de sori, cartea lui Khaled Hosseini, autorul mult mai celebrei Vânătorii de zmeie (superbă și aceea).
După cum ne-a obișnuit, Hosseini plasează și povestea acestui roman în Afganistanul asediat de războaie și revoluții culturale. De data aceasta în prim plan se află două femei care se aseamănă dar care totuși rămân prin structura lor două entități diferite; Mariam și Laila. Două destine fabuloase prin măreția pe care fiecare în parte a reușit să o dea vieții lor.
Încerc să nu intru prea adânc în subiect, pentru că încă de la început romanul trasează linia poveștii, nu e loc de mare introducere și familiarizare, parcă cele 400 de pagini se vor implicate în poveste de la prima până la ultima. La început o cunoaștem pe Mariam, o fețiță în aparență obișnuită, dar care era de fapt un copil din flori crescut doar de mamă și hrănindu-se din rarele vizite pe care tatăl său natural i le face. Într-un moment copilăresc de răzvrătire, Mariam fuge din sărăcia mamei sale la casa tatălui fără șă știe că în acest fel viața ei se va schimba pentru totdeauna. Ca orice fată din Afganistan, ca orice copilă crescută în islam, ea este repede căsătorită și trimisă cât mai departe de familia ei. În noul loc, alături de un “monstru”, Mariam cunoaște toate greutățile vieții, dar și adevăratele valori care dau importanță fiecărei clipe.
La diferență de peste 10 ani (dacă am reținut eu bine) se naște Laila în familia unui profesor universitar și a unei mame mai moderne decât majoritatea femeilor din Kabul. Fără să bănuiască ce împrejurare le va aduce împreună, micuța Laila și deja femeia matură și trecută prin viață Mariam locuiesc aproximativ peste drum ani de zile. Datorită exigențelor soțului, Mariam nu este prea comunicativă cu vecinii și cunoscuții așa că între ele nu a existat un contact direct. Dar odată cu începutul războiului începe și adevărata poveste dintre cele două, odată cu nenorocirile ce se abat asupra unui popor și așa destul de nenorocit, două femei au puterea de a se uni, acesta fiind singurul lucru bun pe care îl puteau face.
Mariam și Laila sunt două diferite tipologii de femeie din Afganistan suprinse în cele mai variate, triste și absurde ipostaze. Dar aceste femei reușesc să stabilească o relație de prietenie extraordinară, reușesc ca într-o lume a bărbaților, în care femeile nu au parte decât de abuzuri și nedreptate, ele să triumfe într-un fel aproape patologic.
Mi-am dat seama la finalul acestei cărți că poveștile lui Hosseini sunt povești despre prietenie și curajul de a crede în ea în momente în care nu mai crezi în nimic. Poveștile din Afganistan și din țările islamice pe care le-am citit mi-au demonstrat în repetate rânduri că e un mare păcat să nu luăm contact cu această cultură și să nu încercăm să ne dăm seama ce se petrece. Cred că și diferențele culturale majore sunt cele care mă atrag spre acest gen de cărți, caut să înțeleg lucruri care mi se par aproape de neînțeles. Și acesta este un alt motiv pentru care recomand această carte în special și cărțile lui Hosseini în general.
P.S. Momentan sunt la finalul unei cărți unde poveștile reale din viața unei profesoare iraniene de literatură engleză se împletesc cu alte povești de viață și moarte din Teheranul îngropat sub ceea ce se numea Republica Islamică Iran. Dar despre asta într-un episod viitor…
Palmele-Geografia timpului
Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bataturi mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la inceput
Le-a intarit, topindu-li-se-n piele.
Ele imi cer mai multa incordare
Si cer gandirii proaspat inteles.
Cerinta lor e mult mai hotarata
Cand fruntea grea mi-o sprijina ades.
Incep sa bag de seama, in sfarsit,
Ca multe imi raman neintelese,
Ca-n orice fapt sunt adevaruri mari
De care-odata nu parea sa-mi pese.
Incep sa simt infriguratul chin
Al setei de-a cunoaste-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flamand,
De-a le cunoaste pure, fara haine.
(Nicolae Labiș)
