Cât costă o secundă de fericire?

Nu am răsfoit o revistă glossy de secole. Contrar a ceea ce ziceau unii nu am fost o cosmogirl. Citeam pe vremuri UNICA și atât (mă relaxa), de 3 ani am renunțat, am alte priorități și nu mă mai poate relaxa o revistă. În plus multe sunt foarte scumpe, nu vreau să dau 10-15 lei pe o revistă când la prețul acesta îmi cumpăr o carte.
 
În fine, mi-am luat zilele trecute la ofertă 2 reviste. Două la preț de 6,5 lie. CSÎD și The ONE. La The ONE nici nu puteam să-i văd coperta, dar ajunsă acasă am descoperit că era numărul aniversar de 6 ani. Nu cunosc această revistă, știu doar că o conduce Esca, iar asta nu-mi spune mai nimic. Dar, ce vreau să vă povestesc este altceva. Am găsit în paginile ei un interviu cu Teo Trandafir, 2 pagini cu scris mare, atât. Nu mai știam nimic de Teo, doar că intrase în politică și oricum nu am judecat această mișcare, treaba ei.
 
Interviul e simplu, e chiar scurt, dar e foarte bun. Teo mi-a plăcut mereu, de azi îmi place mai mult. Întrebările mi-au părut stupide, unele, dar răspunsurile au fost de fiecare dată geniale. La orice întrebare banală Teo a răspuns complex, la orice aluzie încordată, Teo a răspuns clar și relaxat. Dar mai presus de toate, Teo a răspuns la următoarea întrebare:
 
The ONE: Există lucruri fără preț pe care ai fi dispusă să dai toți banii?
 
Teo: Lucrurile fără preț nu pot fi cumpărate de fel. De pildă fericirea. Cât costă o secundă de fericire? Nu poți să o cumperi, trebuie să o meriți. Fericirea este ceva după care alergăm în fiecare clipă a vieții noastre; ni se întâmplă rar, dar ne place atât de tare, încât continuăm să alergăm după ea. Și de fiecare dată primim cu porția. dacă nu ar fi nor, nu am înțelege soarele, dacă nu ar fi necazul, nu am înțelege fericirea, dacă nu ar fi rău, nu am înțelege ce e bine.
 
Pentru mulți acestea sunt doar truisme aruncate în paginile unei reviste pentru femei, dar nu contează, fiecare poate înțelege ce vrea și fiecare poate răspunde în sinea lui la întrebarea din titlu.

Să vă povestesc și eu despre Firmin

Titlu: Firmin
Autor: Sam Savage
Traducere: Vali Florescu
Editura: Polirom, 2009
Nr. pagini: 251
Preț: 22 de lei în Cărturești
Citită în aprilie
Nota: 8, dar sunt convinsă că unii vor da mai mult
 
Fără îndoială înainte de a citi cartea am citit zeci de recenzii d-ale ei de net. Părea că această carte era pe placul tuturor. Și, cum să nu fie dacă în ea este vorba despre un “șobolănuț” îndrăgostit de cărți și de lectură?
 
Deși îmi cumpărasem cartea de ceva vreme m-am apucat de ea târziu convinsă fiind că o să-mi placă la nebunuie și o s-o termin repede. Nu a fost însă chiar așa. Să vă explic de ce:
 
Trecând peste faptul că am avut de-a face cu un șobolan genial care a citit mai multe cărți decât toate “blogurile cititoare” la un loc, Firmin mi s-a părut nițel antisocial și poate chiar un personaj șters. M-am războit în sinea mea puțin cu Sam Savage pentru că nu a făcut dintr-un erou cu un asemenea potențial o figură demnă de a ajunge umană nu doar la nivel intelectual. Firmin nu și-a depășit condiția, deși avea toate indiciile spre reușită. Apoi, el nici măcar nu a ajuns la un statut demn de un animal care poate fi mai mult decât atât. S-a ratat în relația cu oamenii pe care-i iubea, nu a ieșit în fața acestora așa cum avem atâtea exemple în literatură de animale “deștepte” care se împrietenesc cu oamneii. Aspectul acesta m-a dezamăgit.
 
Cartea are un subtitlu: Aveturile unei vieți subterane, subtitlu care nu se justifică decât la un nivel “șobolănesc”, adică nu știu exact ce a numit autorul, aventuri? Faptul că Firmin era să moară de câteva ori și apoi a reușit să aibă o relație ciudată cu un ciudat autor de cărți SF? Acestea au fost toate aventurile? Sau faptul că Firmin era o enciclopedie de carte, muzică și film care până la urmă nu i-a folosit la nimic?
 
Nici nu știu exact cum să cataloghez această carte. Nu pot zice că nu mi-a plăcut pentru că a fost o carte despre cărți și plăcerea de a le “devora”, dar nici nu pot zice că mi-a plăcut, deoarece m-a dezamăgit puțin. A fost o carte destul de tristă și de (mă scuzați) fără mesaj. M-am așteptat la o comoară pe care să o povestesc nepoțilos și m-am trezit cu o cărticică destul de anostă de care am tras mai bine de o săptămână.
 
Pentru că au fost foarte mulți care au recomandat această carte din inimă o recomand și eu. Poate am trecut eu printr-o perioadă în care nu eram chiar așa de sensibilă și de aceea nu m-a atins, așa că pe voi, cei care nu ați citit-o încă s-ar putea să vă “atingă” :D