Puține cuvinte: Mănăstirea Hurezi (satul Romanii de Jos, fix lângă Horezu) ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, monument UNESCO. N-am apucat încă să vă povestesc despre ea, dar azi vreau să vă arat de aici 2 imagini pline de culoare, 2 imagini care participă la Miercurea fără cuvinte, inițiată de Carmen.
Fără plan prealabil, mi s-a arărat ca prima “ieșire” pe 2013 să o fac pe 13 ianuarie. Unde? Pe Valea Ierii, la 44 de km de Cluj într-o zonă de deal și păduri dese, pe raza comunei cu același nume. Mărturisesc că aș fi vrut mai multă zăpadă pentru o ieșire la început de ianuarie, dar oricum am găsit mai multă decât în Cluj și de-a dreptul foarte multă față de Ineu, unde după niște ninsori zdravene la mijloc de decembrie, Sărbătorile au venit pe o vreme de primăvară și atmosferă de Postul Paștelor. OK, poate îmi lipsea zăpadă, știu că am trecut printr-o fază din asta și la începutul lui 2012, dar atunci până în vremea asta nu beneficiasem de zăpada aproape deloc, așa că atunci am mers până la Băișoara, dar am fost, desigur, dezamăgită, căci nici acolo nu ninsese prea grozav, deși e cel mai înalt loc din zona noastră.
Așa că, iată-ne la drum :) Am crezut că e mai aproape, dar deși anul trecut am ajuns pe acolo cu treabă, nu am băgat de seamă câți Km sunt. Acum am zis că nu mai ajungem. Din drumul spre Băișoara se ajunge pe un drum (aproximativ) forestier și deszăpezit cu grenade ca mai toate drumurile de pe la noi, drum care te face să regreți amarnic că de mulți ani la școala de șoferi nu se mai face poligonul, pentru că îți lipsesc oareșce atribute de a te descurca printre jaloane, dar… Să nu ne dezolăm de la început. Drumul șerpuiește la marginea pădurii vag înzăpezite, dar e frumos și peste toate e un soare care din interiorul mașinii te duce cu gândul la luna aprilie.
Chiar la intrarea în satul Valea Ierii, pe partea stângă cum vii dinspre Cluj, se află renumita pensiune Lara, locul care a pus Valea Ierii pe harta turistică a patriei, dar noi vom opri aici la întoarcere. Deocamdată ne continuăm drumul până după satul Cerc, unde lăsăm mașina și ieșim la aer curat. Și e curat, cu miros de cherestea și brad, dar cumva înmiresmat și… clar. Și deși e soare, e un frig sec de tot, îți intră în oase instant. Ei, suntem la munte în ianuarie, cum am vrea să fie?
Pornim agale pe cursul unui fir de apă înghețată în diverse forme și facem poze cu nuanțe albăstrii de la zăpada ce pare tot mai multă pe cum urcăm. De cealaltă parte a drumului stau răsfirate case mai mult sau mai puțin locuite. Casele astea sunt subiectul întregii plimbări, ne întrebăm între noi dacă am putea locui aici, să ne cumpăram case și să stam aici, la buza apei, pe “lângă codri de aramă și pădurea de argint”. Ne întrebam pe bune și deși niciunul om complet de la oraș, am decretat că e frumos, e sănătos, am putea veni în recreație, o săptămână, hai o lună dacă ne lovesc rău nostalgiile, dar la un moment dat cineva zice: “și dacă n-ai o aspirină, un Fervex?…” :)
Probabil mulți au gândit în felul acesta, căci majoritatea caselor pitorești sunt de vacanță, locuite ocazional, cabane de Revelion sau de vreun chef năpraznic ca la 20 de ani! Unele sunt de-a dreptul mari (pentru cei care petrec în gașcă), altele sunt micuțe, micuțe pentru un concediu în doi sau maxim 3 și normal astea mi-au plăcut cel mai mult. Dar, peste casele astea este peisajul. Liniște și pace și din când în când câte un lătrat de câine… Am pierdut noțiunea timpul și asta doar… mergând. Am mers și am tot mers și am făcut poze și apoi ne-am întors nevenindu-ne să credem cât timp a trecut. Și a trecut altfel, acolo timpul se măsoară altfel, la sat, la pădure, pe o vale, acolo unde oamenii fac timpul, nu timpul îi face pe ei…
Ne-am întors pe la Lara, cum vă spuneam mai sus. Pensiunea acesta e foarte cunoscută, s-a investit enorm aici, arată într-un mare fel, restaurantul cu râu prin el e popular în zonă, se țin chefuri de chefuri aici, unele organizate de Companii, altele doar de oameni cu bani. Locația e superbă, chiar e de neratat, aș fi făcut 100 de poze numai aici, dacă nu mă roadea foamea, căci noi pentru restaurant am intrat, daaaaarrr, mi-e atât de ciudă că trebuie să pun un DAR! Serviciile chiar și aici lasă de dorit și lasă rău, probabil s-a mai stricat treaba de acu’s câțiva ani când locul era arhilăudat… Cineva de la noi din grup a plecat chiar nervos de la masă după ce n-au avut pe rând să-i dea: ciolan afumat, bere Silva, cârnăciori picanți, supă de brânză topită și toate acestea se regăseau în meniu. Nu am înțeles de ce s-a întâmplat asta la acest nivel, dar a fost supărator… până la urmă ne-am comandat ce aveau (nu mai bine făceau un meniu numai cu ce au?) și am plecat lăsând puțin bacșiș, deși nu meritau deloc. Locul e superb, de ce să-l strice serviciile proaste? DE CE? Aș mai putea continua: tacâmurile ne-au fost aduse după ce am avut farfuriile cu mâncare în față, am așteptat mâncarea simplă, cartofi și caș pane, mămăligă cu brânză de exemplu, peste o oră, chelnerița nici măcar nu a stat să explice de ce din oferta variată de meniu se puteau oferi atât de puține doar etc. Mâncarea a fost bună, dar unii au zis că era rece :( Eu, care nu-s așa pretențioasă și tolerantă până dincolo de limite, am trecut mai ușor peste, dar alții nu. Totuși nu am putut să nu mă gândesc la turiștii străini care vin atrași de peisajele savuroase, de aerul curat și locurile extraordinare și se lovesc de … atâta neputință.
Una peste alta, m-am lungit știu, dar am vrut să sublinez și acest episod și să zic: România, din turism se poate trăi!! De ce te sinucizi?
Acestea fiind spuse, vă invit pe Valea Ierii, merg cu voi, mai opresc odată la Lara și sper ca intre timp să citească cineva de acolo acest articol (sau altele, că sunt 100% sigură că se mai vociferează) si să nu ne lovim de momente care îți pot strica o ieșire superbă cu prietenii la munte, zăpadă și aer curat.
După ce am ratat toate sezoanele în care puteam ajunge să mă plimb liniștită prin Parcul Muzeului Etnografic Național “Romulus Vuia”, mi-am luat revanșa sâmbătă când am petrecut aproape două ore printre nămeții de aici. Time well spent!
Când am ajuns în fața Parcului m-am simțit total ruptă de Cluj, pe dealul de vis a vis avea loc un concurs de săniuțe, casele din satele Transilvaniei străluceau sub zăpada atinsă și ea de patina trecutului, iar atmosfera de sat rupt de lume te cucerea iremediabil. Dacă am atribuit o calitate extraordinară acestui loc, atunci a fost cu siguranță liniștea care nici nu putea da de bănuit că te afli de fapt la oraș și încă în unul mare.
Parcul etnografic de la Cluj este singurul de acest fel pe care l-am vizitat până în prezent. Nu am fost la Muzeul Satului la București (deși îmi doresc) și nici în cel de la Sibiu, despre cam auzit multe lucruri frumoase. Deci nu am un termen de comparație, dar cred că locul este făcut și întreținut cu pasiune. Am stat de vorbă cu un domn care părea că se ocupă de el, ne-a povestit multe despre parc, de la câți vizitatori au pe timp de iarnă, la cât de frumos este parcul de 1 mai.
Cu siguranță vom mai reveni în alt anotimp, când nu va trebui să dârdâi de câte ori scot mânile din buzunar. Este însă drăguț și iarna, are un aspect special, îți fură ochii, iar liniștea, cum astfel, îți mângâie sufletul. Vă recomand cu și mai mare căldură decât în acest articol, să mergeți să-l vizitați iarna. Va fi o călătorie spre “iernile de altădată” și o să vedeți că merită!
Mai multe imagini, ca de obicei, aici ;)
Bat clopote cântând reîntregirea/ Și sufletul ia foc în clopotari/ Întâi decembrie ne e unirea/ Și strălucirea României Mari/ Mihai Viteazul intră-n catedrală/ Și are harta Daciei în mâini/ Într-insul Burebista se răscoală/ Și-apoi pe vatra lui se nasc români.
Cât flamura ros-galbenă-albastră/ Ne este prag și steag și ideal/ Veniți români, veniți la Mecca noastră/ Veniți la Alba Iulia-n Ardeal…
(Clopotul reîntregirii – Adrian Păunescu)
Am vrut de când mă știu să ajung odată la Alba Iulia de 1 decembrie, dar ca de obicei, n-am făcut nimic palpabil în direcția asta ani de zile. De la Cluj la Alba faci 90 de minute cu mașina, și da, evident că am trecut prin Alba de zeci de ori mergând în… altă parte. Nici anul acesta nu a fost în plan și cel mai probabil nu am fi mers dacă nu ar fi insistat Clau (mă rog, nu a trebuit să insiste prea mult, vă dați seama) :)
Sâmbătă ne-am trezit fără ceas și afară ploua infernal, totuși pe așa o vreme nu-ți vine să te pui pe drum, dar am zis: dacă nu ninge, MERGEM… dacă ningea era mai nasol că nu am pus cauciucurile de iarnă încă. Și am mers și totul a fost roz, deși gri, până când am căutat peste 30 de minute un loc de parcare în Alba Iulia. Era PLIN, cum ar fi fost, Doamne iartă-mă, dacă era soare și frumos nu pot să vă spun și nici să-mi imaginez, dar când e să ai noroc la parcare, ai chiar și după jumătate de ceas, astfel nu-mi explic cum de am reușit să găsesc ceva, strâmt, ce-i drept, la 2 minute de Poarta nr.1 de intrare în Cetate.
La Alba ne-am întâlnit cu Mirela și Romulus, nu întâmplător, programat ca să zic așa… Am petrecut o zi deosebită împreună și le mulțumesc pe această cale. De asemenea mulțumiri Luizei că a făcut posibilă întâlnirea… Ei nu erau la prima vizită la Alba, așa că am aflat de la ei multe lucuri și povești pe care nu le știam și fără de care poate ratam obiective și momente importante. Inutil să vă spun că am mers fără nicio căutare prealabilă pe Google, iar ghidul NG despre România conține o singură pagină despre Alba Iulia și aia cu câteva imagini.
Ce am văzut și am fost impresionați:
Catedrala Reîntregirii Neamului – este superbă și de neratat. Tot complexul format din Catedrală, clopotniță și clădirile aferente ce o împrejmuiesc este de o inestimabilă valoare. A fost construită între anii 1921-1922, în stil neo-românesc. Aici au fost încoronați Regele Ferdinand și Regina Maria la 15 octombrie 1922, motiv pentru care acest monument istoric mai este cunoscut ca și Catedrala Încoronării.
Catedrala romano-catolică Sf. Mihail unde este înmormântat Iancu de Hunedoara și fiul său, are o fațadă cenușie ce atrage prin solemnitate și tragism și se spune că este cel mai valoros monument romanic din Transilvania. De asemenea este cea mai lungă și mai veche catedrală din România. Are aceiași vârstă cu catedrala Notre Dame din Paris :) În spatele acestei catedrale se află statuia lui Mihai Viteazul, locul paradelor și al depunerilor de coroane.
Sala Unirii este un loc de o importanță covârșitoare în toată istoria neamlui nostru, iar de 1 decembrie au fost expuse aici documentele Marii Uniri, este un loc care nu are cum să nu impresioneze, iar organizatorii chiar s-au străduit ca lumea să înțeleagă adevărata semnificație a locului.
Piața Cetății – locul în care au avut loc concertele de 1 decembrie, concerte pe care vă sfătuiesc să nu le ratați dacă ajungeți aici tocmai de Ziua Națională. Piața Cetății este mărginită de clădirea Universității 1 decembrie 1918 Alba Iulia și de o latură a Sălii Unirii. A fost frumos să văd o mare de steaguri tricolore fluturând în vânt pe ritmul cântecelor Veniți români să cerem dreptul al Marianei Anghel sau Noi suntem români al lui Ioan Bocșa. Eu nu sunt ceea ce se poate numi un MARE patriot, dar iubesc România și m-am simțit tare bine să aud cântecele acestea și să văd că în cei din jurul meu cresc inimile de români. E un frumos exercițiu de istorie aplicată.
Porțile de intrare în Cetatea Alba Carolina, fiecare un monument în sine, fiecare ornat extraordinar și fiecare străjuit de un “gardian” ca în filmele istorice. Toți își făceau poze cu săracii gardieni, parcă îi și aud când au aflat că vor fi de serviciu pe 1 decembrie “oh, nu, nu iar poze cu toți turiștii” :) Dar, au fost foarte de treabă și amabili și le dau o bilă albă organizatorilor pentru că i-au postat acolo.
Statuetele de metal presărate peste tot prin Cetate, fie că e un soldat înarmat, fie o femeie care vinde trandafiri, fie un copil sărac așezat pe o bancă, fie o doamnă cochetă și un domn manierat care o saltută din mers. Au avut un succes nebun, mereu cineva era lângă ele să se fotografieze (a se înțelege că și eu, desigur). Altă bilă albă… le strângem ușor.
Tir cu arcul – asta fost o întâmplare de mai puțin de 10 minute, dar mi-a intrat la inimă. A fost acel ceva care o să ne rămână în memorie ca ceva ce am făcut “mai ții minte? atunci de 1 decembrie la Alba Iulia!”… frumos de tot! Amintiri cu 5 săgeți la 5 lei…
Pub 13, un local de mare efect chiar în zidul cetății cum urci pe la Poarta 1. Interiorul este deosebit decorat, iar atmosfera aduce a tavernă haiducească. Mi-a plăcut foarte mult, de astfel de locuri este nevoie ca turiștii să fie maxim impresionați de întregul potențial al unui loc. Prețuri mari însă. Din păcate aici sunt și bile negre, dar vă spun imediat și ce nu ne-a plăcut la Alba.
Focul de artificii cu care au întârziat numai 20 de minute față de ora stabilită a fost grandios și melodios (Ciuleandra și Dunărea Albastră). Am înțeles că nu s-au primit bani de la Guvern, totul a fost asigurat de CJ Alba și le-a ieșit.
Ce nu ne-a impresionat, ba aproape ne-a iritat:
Seviciile lasă din nou de dorit, la localul pe care îl lăudam mai sus, deși atmosfera a fost frumoasă și ce a trebuit să fie într-un asemenea loc, iar mâncarea a fost gustoasă (sau nu sunt eu foarte pretențioasă), totuși se vedea clar că sunt depășiți de situație, de valul de turiști care i-au luat cu asalt. Am așteptat peste o oră după platoul rece și la recomandarea chelneriței am luat ciorba mai întâi, numai ca să nu ni se pară că așteptăm mâncarea o veșnicie, căci și așa ni s-a părut. În plus nu se putea plăti cu cardul (asta pot înțelege, nici pe vremea lui Mihai Viteazul nu se putea) :)
Singura cafenea care exista în Cetate și mai era și vis a vis de Piața Cetății a fost și ea “depășită de situație”, probabil nu se așteptau la așa ceva, deși îmi vine să râd, căci sunt sigură că în altă perioadă din an nu e așa de aglomerat aici. A! era faină rău cafeneaua dar nu cred că avea nume, eu nu am văzut niciunde un nume scris…
Nu avem spiritul comerțului deloc sau dacă l-am avut ne-a părăsit cu desăvârșire. Nu mă înțelegeți greșit, am apreciat faptul că nu am fost tarabe cu prostii inutile și ieftine ca la târgurile de țară, dar cred că puteau exista niște căsuțe ca cele pentru tărgurile de Crăciun care să vândă una/alta, un magnet, un mar caramelizat, migdale, fulare, ceva… dar NIMIC. Era să plec fără magnet când am văzut că în spatele Catedralei Reîntregirii era un magazinaș cu obiecte bisericești și Evrika! aveau și magneți, numai că unii era vai de steaua lor. Totuși am magnet cu catedrala, am putut pleca mulțumită.
Concluzii și imagini:
Alba Iulia este de văzut oricând, dar mai ales de 1 decembrie. Poate vara te poți plimba alene și fotografia fiecare colțișor de clădire în parte, și poți intra în muzee și savura locul, dar NUMAI de 1 decembrie va fi o astfel de atmosferă acolo, numai atunci răsună cântecele patriotice pe care le cunoaștem toți de când eram micuți, numai de 1 decembrie Alba Iulia este capitala României (MARI), numai de Ziua Națională poți simți sus la Alba în Cetate cum spiritul național îți pune un nod în gât și categoric numai și numai de 1 decembrie simți că ești român cu toată ființa și te bucuri să fii.
Un fost președinte al României a spus odată un lucru minunat despre Sibiu și anume că Sibiul este indiscutabil un oraş nodal pentru tranzitul spiritual european şi nu numai. Mi-a plăcut afirmația pentru că se simte că este una făcută cu prezența la fața locului și nu din spatele unui pupitru prea greu pentru minți conducătoare prea ușoare. Am început așa, pentru că, o minte conducătoare deloc ușoară se află în fruntea Sibiului de ani de zile și îl conduce bine de tot, îl transformă, îl renaște în fiecare anotimp, iar cetățenii aleg mintea conducătoare care lasă în urma ei dâre de bun simț, dar și de simț venit, cel mai probabil genetic, de la un al neam decât al nostru. Ce este de apreciat totuși, ar fi faptul că, neamul nostru se înclină, atunci când patriotismul de mahala este abolit prin legea lui “măsori de două ori și tai o singură dată”. Și poate de aceea la Sibiu ai toate șansele să te simți ca într-o mică Vienă cu aspirații înalte.
Nimic nu mi s-a părut a fi ieftin în sensul de sarăcăcios și needucat, dar pe de ală parte nici în sensul de prețul unei cafele, ori a unei prăjituri, fie ea și cea mai bună prăjitură cu nucă mâncată de când s-a prăpădit Maica. Dar atunci când plătesc și atmosfera, parcă nimic nu mai vreau să mi se pară scump, în sens de exagerare. Așa că vă recomand ce am gustat pe unde am gustat, dar vreau ca atunci când vă spun că am dat 9 lei pe o bucată de prăjitură cu nucă la Leonidas în Piața Mare să țineți cont de faptul că vedeam la fereastră tot Târgul de Crăciun în fața mea (ca în fotografia de mai sus). La fel de multă îndurare cer și pentru cei 15 lei dați pe o bucățică mică de cascaval cu boabe de muștar, cumpărat de la o căsuță unde cascavalul încorporase toate mirodeniile din lume și îți înnebunea fie și numai vizual papilele gustative. Mai apoi de la Căsuța cu migdale mi-am luat pentru acasă cele mai crocante migdale din lume, dar în ce fel ademenitor arăta Căsuța asta, numai cei 8 lei/100 de grame o pot justifica.
Recomand de asemena o plimbare pe strada pietonală Nicolae Bălcescu cu sosire în Piața Mare, un ocol pe la Turnul Sfatului, urcare în el (2 lei/persoană), coborârea în Piața Mică și “tristă” datorită ochilor plângăcioși de pe acoperișurile clădirilor, traversare pe Podul Minciunilor (nu se va dărâma, garantat, a văzut și auzit prea multe), o plecăciune în fața Bisericii Evanghelice aflate în renovare pentru doi ani de zile, apoi o oprire la Cafe Wien cu terasa spre apus și prin față pe la Brukenthal întoarcerea în Piața Mare. Apoi trageți o fugă pe Strada Cetății (ca sa ajungeți la ea, rătăciți 15 minute pe străduțele lăturalnice ce dau în Piața Mare). Pe Strada Cetății, pe lângă ziduri, o să dați nas în nas cu mirosul cafelei de Paris, intrați pentru o oră la Cafe Pardon, luați un cappuccino și o porție de banane în coniac (au o aromă excelentă) și admirați tavanul tapetat cu partituri… vă asigur că o să auziți apoi o muzică în mintea voastră, pentru tot restul zilei.
P.S. Am reușit să întocmesc și albumul, sper să vă placă, doar că așa cum m-am așteptat, pozele pe timp de noapte nu sunt dintre cele mai reușite, a fost mult mai frumos decât se poate vedea în poze.
Sibiul e un oraș de care te poți îndrăgosti iremediabil de la prima vedere. E un oraș care inspiră creație și respiră valoare. Este suficient de mare încât să nu te plictisești și destul de mic încât să îți poată intra la suflet tot, deodată. Are ceva special și acel ceva face sângele să curgă năvalnic și viu prin venele nevăzute ale Transilvaniei. Sibiul e bine organizat, bine condus, bine educat, plutește ceva în aerul de acolo, ceva ce nu e românesc, ceva ce nu poate fi trecut cu vederea, ceva al lui, care îl face să răsară între alte orașe din țară. Eu zic că s-ar putea să fie cel mai frumos oraș din România, dacă nu punem la socoteală Sighișoara, care are un statul special cu centrul vechi demențial, dar în rest este un orașel anost.
În weekend am fost pentru a treia oară la Sibiu, fără să număr drumurile care m-au dus pe acolo de le-am traversat pentru a porni mai departe. Acum însă am înțeles povestea completă, o poveste de savurat cu turtă dulce, vin fiert și cârnați bavarezi. O poveste de iarnă de la care au lipsit frigul și zăpada, dar au răspuns prezent Moș Crăciun, bradul împodobit și luminițele magice de Sărbătoare. Se pare că Târgul de Crăciun completează fericit Sibiul, târgul e de acolo, din povestea Sibiului și mă bucur că cineva chiar știe ce să facă cu poveștile; să le dea oamenilor, să se bucure de ele de la cel mai mic la cel mai mare. Iar o poveste bine spusă va fi mereu o poveste frumoasă.
Sibiul mirosea dulceag, copiii veseli încălzeau atmosfera și întregul weekend a părut trăit sub cupola impresionantă de lumini de aur. O fotografie chiar sub mijlocul cupolei făcea cerul să pară luminat de o singură stea, acea stea din toate felicitările de Crăciun pe care le-am văzut în copilărie. Mi-am dorit înapoi o seară de atunci, mi-am dorit-o foarte mult și acolo am simțit-o caldă și nemaipomenit de frumoasă, ca toate clipele care nu se mai întorc niciodată.
Ce scriu azi nu e despre ce am făcut palpabil la Sibiu (nici nu am ales pozele încă) dar sper ca zilele următoare să avem și un foto-eseu, însă azi e despre ce am simțit, iar asta nu mereu poate fi ilustrat.
Sâmbătă am profitat de cele 15 grade de noiembrie cu soare și cer aproape senin și am ieșit cu o prietenă la o plimbare de mai două ore prin Grădina Botanică “Alexandru Borza” din Cluj-Napoca. Știu că au fost ani (ca anul trecut de exemplu) când ajungeam în repetate rânduri în grădină, mai cu un musafir, mai cu doi, mai vara, mai toamna. Dar anul acesta, sâmbătă a fost prima data pe 2012 când am călcat în Grădină și pentru prima dată, peste toate, așa de târziu în toamnă.
Am mai fost pe 1 noiembrie 2008, în rest perioada mea de a aborda gradina a fost aprilie-septembrie. Am văzut-o în toate anotimpurile, mai puțin iarna, acoperită de zăpadă, dar sper ca în iarna ce va veni să vă încânt cu poze din Grădina înzepezită. Știu că săptămâna trecută v-am arătat poze de la Jibou, am lăudat Grădina de la Jibou și aproape că am spus că este cea mai frumoasă din lume deși n-am văzut-o decât pe ea și pe aceasta de la Cluj. Însă nu am dorit deloc să o pun pe asta din Cluj într-o lumină proastă, mai ales că nu merită. Între cele două grădini nu prea sunt termeni de comparație pentru că sunt foate diferite și pentru că e ca și cum ai încerca să compari Parisul cu Roma, frumoase ambele, dar niciodată Le Tour Eiffel și Il Colosseo nu vor face parte din aceeași poveste.
Azi vreau, pe lângă fotografiile pe care vi le-am pregătit pe picasa (și pentru cei mai puțin interesați de imagini, 6 aici), să vă spun câteva chestii interesante despre această Grădină și să vă fac să vă doriți să o vizitați. Faptul că merită cred că e de la sine înțeles, e o oază de verdeață într-un oraș aglomerat, este un parc mare, îngrijit, inedit și înainte de toate un loc unde în sezoanele calde poți sta să citești, să te plimbi agale, să înveți sau… să te îndrăgostești, dar pe lângă aceste, pe care sunt sigură că le-ați avut în minte, ar mai fi:
Toamnă zău că eu aș vrea să mai rămâi, deja ai întrecut-o în frumusețe pe cea de anul trecut, deși eu anul trecut am zis că toamna e ca o vară, a fost lungă, a fost colorată, a fost caldă și a fost foarte diferită de toate celelalte toamne pe care le-am trăit eu la Cluj. Nu știu ce ai vrut să demonstrezi anul acesta, dar eu vreau să mai rămâi, să intimidezi fulgii, vântul și frigul, să-i faci să se sperie de frumusețea ta și să stea în așteptare măcar până în decembrie, mai vreau o lună de culoare, mai vreau un strop din speranța cu care te agăți de orice rază de soare, mai vreau… și cred că e primul an când vreau să mai rămâi măcar puțin. Deși știu că vei pleca tare curând…