Așadar ajunsesem pe CDG 2! Era doar ora 19, mă gândeam că oricum pânâ la 20:40 când începea bordingul aveam timp să mă dezmeticesc. Am urcat mult de la metrou până la terminalul D2. Cu scări rulante, cu scari normale, cu banda, mult. Am dat de niște tabele uriașe cu zborurile. L-am găsit pe al meu, urma doar să mai văd de unde se face chek in-ul și eram ca și rezolvată.

Pe CDG toată lumea te întreabă unde călătorești și eventual de unde ești. Am auzit și vorbindu-se românește, dar nu chiar ca în Italia. La început mi s-a părut ciudat, apoi mă gândesc că poate e normal. Cu toată graba și tot stresul am ajuns mai devreme cu 15 minute la chek in, m-am calmat când am văzut că lumea e drăguță, că mi s-a făcut semn discret să vin spre ghișeu, că doamna care tocmai îmi întorcea poșeta pe dos mi-a lăudat telefonul și brățara. Că realmente avea mănuși și se comporta în consecință. Tot aici mi-am dat seama ce multe persoane cu dizabilități călătoresc singure cu avionul. În aeroport erau voluntari care ajutau aceste persoane să se simță cât mai în largul lor.

După ce mi-am sunat tot familionul, am așteptat cuminte la Gate D55B îmbarcarea. Nu mică mi-a fost mirarea ca acolo să înceapă bordingul pentru Torino. Mi s-a părut suspect și am mers să întreb. Normal că domnii de pe CDG au schimbat Gate-ul fără ca măcar să anunțe. Mi s-a părut o lipsă totală de respect. După un alt set de întrebări aflu că trebuie să aștept la Gate 61. Aici multă lume dezorientată evident alerga în toate părțile. Nu am avut loc să mă așez pe scaun, atât de agomerat era. Pe la 20:30 ne anunță că avionul Air France ce urma să ne ducă la Montpellier aterizase, dar că din cauză că se schimbă echipajul îmbarcarea nu poate începe. În fine, nu știu ce anume a cauzat mai exact întârzierea, dar destul de bine că am am plecat din Paris pe la ora 22, în loc de 21:10 cum ar fi trebuit. Ca norocul că aveam din nou loc la geam, dar norii nu m-au lăsat să văd Parisul de sus. Aceasta a fost dezamăgirea zilei.

Air France nu m-a impresionat. Biletul a costat triplu față de WizzAir și vă spun foarte sincer că navele arată poate ceva mai bine la Wizz. Spatiul din avion cică e mult mai mic la low cost, dar nu mi s-a părut foarte spațios nici la Air France. Diferența a făcut-o ceaiul și biscuiții pe care i-am primit la bord, dar la cât de adormită am fost puteam lejer și fără ei. (Între noi fie vorba oricum i-am vomitat când am ajuns la Montpellier) :D

Călătoria cu Air France a fost însă ceva mai aventuroasă. Se face că am prins o furtună. Într-adevăr am văzut niște fulgere cum numai dincolo de nori poți vedea, dar am și trăit niște emoții cum numai în avion le poți avea. La un moment dat am fost anunțați că din cauza condițiilor meteo nefavorabile o să aterizăm la Toulouse. Am crezut că mor, asta îmi lipsea să aterizez la 250 de km de Montpellier. Nici nu am vrut să mă gândesc. A început să mă doară stomacul de la asta, mă și vedeam scriind o postare nervoasă de pe aeroportul din Toulouse. Din fericire nu a fost cazul, căpitanul a anunțat că încearcă totuși să aterizeze pe Mediteraneene, în Montpellier. Dar bineînțeles că pentru asta am trecut prin niște turbulențe care mi-au adus stomacul în gât. Am fost strajnic zgâlțâiți, am prins niște goluri de aer care au făcut lumea să țipe, iar la aterizare au fost aplauze ca la operă. Și nu cred că cerau bis :))

Ploua infernal. În fața aeroportului niciun taxi, cică din cauza ploii orașul era blocat. Just Great! Era către 12 noaptea. După jumate de oră prin bunăvoința unui domn, că altfel nu-l pot numi, iau un taxi ce mă duce până la Cite Universitaire Triolet moment în care mă gândeam că și dacă dorm pe hol tot e bine că am ajuns. Nu a fost nevoie, pentru că alt domn foarte simpatic care zicea că vorbește engleză ca Louie de Funes m-a ajutat cu hârțogăraiele pentru cazare. Și cazată am fost. Am o cameră foarte, foarte drăguță, luminoasă, călduroasă, cochetă în care sper să mă simt bine. E vital ca să funcționez la parametri normali.

A fost bine, mă bucur că sunt aici :)

Am ajuns noaptea trecută la Montpellier după un drum mai lung decât crezusem și pe care nu l-aș mai face a două oară la fel, dar nu știm unele lucruri până nu dăm cu capul de ele. Nici nu prea aveam de ales, dar oricum a meritat din plin drumul și ar fi meritat și dacă aș fi stat doar două zile în orașul acesta absolut fermecător, pe care acum încep să-l descopăr.

Povestea drumului, că despre ea vreau să vorbesc acum, a început la Cluj pe 8 octombrie în jur de ora 9 dimineața și s-a terminat pe 9 octombrie ora 2 la Montpellier. Ce s-a întâmplat între timp o să-mi amintesc toată viața ca fiind poate una dintre cele mai solicitante și interesante acțiuni “all by myself”.

De la Cluj, cu o întârziere de nu mai puțin 3 ore și jumătate cauzată de o ceată persistentă, am decolat spre Paris Beauvais. Zborul a fost deosebit de plăcut, am reușit să și ațipesc puțin, să și citesc ceva, 3 ore au trecut ca secundele, din păcate am mers pe deasupra norilor și nu am zărit nimic jos. Oricum la Beauvais ploua foarte tare. De aici pentru 13 euro un autobus ne aștepta să ne ducă spre Paris. Trebuia să facem maxim 50 de minute, am făcut însă cam o oră jumate pe o ploaie torențială. Cu această ocazie afăm că în Franța plouă de 3 zile fără oprire.

În Paris am trecut peste Sena și am văzut de la foarte mare depărate vârful turnului Eiffel, care mie mi s-a părut mic, abia aștept să-l văd din apropiere. Am fost debarcați la Porte Maillot, un fel de stație mare de autobuz, unde eu am crezut că numai ce mă cobor din autobuz și intru în metrou. De fapt aici începea nebunia. Și totuși un pic de noroc am avut. Am călătorit până la Paris cu o doamnă extrem de drăguță pe care o aștepta aici prietenul ei. Dânsul m-a mai lămurit puțin înainte de a porni singură spre aerportul Charles de Gaulle, de unde trebuia să iau AirFrance spre Montpellier.

Așadar în Porte Maillot travesezi două artere mari, intens circulate și ajungi la o gură de metrou. Deja după 15 minute începusem să regret amarnic faptul că aveam două bagaje, erau foarte grele, abia le târam după mine. La metrou, pentru 8,5 euro mi-am luat un bilet până la CDG 2, chiar dacă știam că trebuie să schimb. Am mers cu domnii de care ziceam până la stația Champs Elysees Clemenceau, aici ei au coborât urându-mi drum bun și tot ziceau: sper să te descurci…deși cred că nu sperau sincer că o să ajung la capăt cu bine. Nici eu nu eram chiar sigură :D

De aici eu am mai mers 5 stații, apoi am coborât la stația Chatelet le Halles (un fel de nod), unde cu o hărtuță în mână am încercat să schimb metroul 1 cu RER B, care urma să mă ducă direct pe CDG 2. Faza nasoală cu acest RER B e că aceeași linie de aceeași culoare merge în 4 direcții. De unde să știu eu care merge spre CDG? Întrebi, că altceva ce? Și mă duc spre o tipă de culoare care lucra acolo (după echipament mi-am dat seama) care văzând că mă uit foarte dezorientată, după ce-mi explică ceva, mă bate pe spate și-mi arată…c’est CDG…ufff răsuflu ușurată după cam o oră de plimbări inutile de la o line la alta, sus, jos, stânga, dreapta, întrebi pe unul, pe altul, îmi era atât de cald, era atât de aglomerat. Deja îmi uram bagaje din toată inima, le-am răsturnat de vreo două ori, mă dureau măinile și eram stoarsă de puteri. Plus că vedeam o sete….A, și mai ceva, porțile alea micuțe de la metrou sunt imposibile, bagajele nu încap decât dintr-o anumită poziție, iar eu aveam două bagaje mari, poșeta și bineînțeles biletul ce trebuia validat de fiecare dată. Cum? :)) Acum mi se pare nostim, dar atunci mi-aș fi dat palme, dacă mai aveam mâini libere :))

Așadar am urcat plină de speranță cu ochii spre stații. În metrou mi s-a făcut rău, am inceput tratamentul cu autoconvingerile cum că nu o să vomit. A funcționat. Am mers nu mai puțin de hai să zic 10 stații foarte lungi, am pierdut șirul, oricum am făcut aproape o oră până la CDG 2. Aici trebuia să găsesc terminalul. M-am panicat deoarece am văzut numai trenuri și metrouri, niciun avion. LOL, uitasem că avioanele nu aveau cum să fie sub pământ? Trebuia să urc. Cât? Nu știam. Mi-am luat de la un tonomat o sticluță cu apă, trebuia să mă hidratez și să respir. Stăteam pe drum de 10 ore, nu băusem apă deloc și eram abia la jumătatea lui.

În episodul următor povestesc despre partea a doua a drumului și despre cât de bine s-au potrivit toate :)