Ilustrate de vacanţă (1): Spre Ineu prin Apuseni

Aşa cum v-am spus, am pornit spre Ineu pe ruta din Apuseni: Cluj-Iara-Baia de Arieş-Câmpeni-Abrud-Ciuruleasa-Brad-Buteni-Ineu şi până acum pot spune cu mâna pe inimă că e cel mai frumos drum între Cluj şi Ineu (am mai încercat variantele foarte cunoscute şi utilizate Cluj-Oradea-Chişineu-Criş-Ineu sau Cluj-Sebeş-Deva-Arad-Ineu). Dintre toate cele enumerate ca şi număr de Km, drumul prin Apuseni este cel mai scurt, însă datorită serpentinelor şi a unor porţiuni de drum nu chiar aşa de bune (din fericire puţine) timp tot atâta îţi ia.

Încă de pe teritoriul judeţului Cluj peisajul s-a jucat cu mintea mea, culorile aurii amintindu-mi instant de Toscana şi aproape obligându-mă să cobor pentru câte o poză, ori să cobor să culeg corcoduşe sălbatice de pe marginea drumului.

Apoi după Abrud munţii s-au înălţat spre cer în calea noastră, iar de cer se agăţaseră şi nişte nori şterşi de aveai impresia că îngerii împrăştiaseră pe acolo vată de zahăr.

Imediat după Brad, odată cu intrarea în judeţul Arad am fost răsplătiţi cu lanuri multe şi pline de soare, de flori de soare. O ador, am căutat pe lângă Cluj fără succes măcar un lan, un singur lan, dar nu s-a lăsat găsit. Aici când l-am zărit mi-am spus că măcar o jumate de oră TREBUIE să mă răsfăţ cu el, sau prin el. Ceea ce am şi făcut.

Acum vă scriu de la Ineu, ieri am avut un scurt şi solicitant traseu prin altă parte, printr-un oraş super, super frumos, pe care în 40 de minute l-am redescoperit pentru o şedinţă foto de care sunt chiar mândră. Dar despre asta vă povestesc data viitoare. Până atunci vă las cu o mică selecţie din pozele de pe traseu. Weekend fain să aveţi!

Despre “programul de vacanţă”

Când voi citiţi aceste rânduri… (Doamne cât îmi place să încep aşa!!! Căci asta înseamnă că eu tocmai fac ceva ce aş împărtăşi, n-am timp să stau cu voi să vă povestesc, dar totuşi pun ceva la cale) :)

Să reluăm, când voi citiţi aceste rânduri, eu mă pregătesc să plec spre Ineu, spre Ineul unde n-am mai petrecut o vacanţă din 2006 (tocmai am făcut socoteala). Bine, evident am petrecut la Ineu 20 de vacanţe şi toată viaţa de până pe la vârsta frumoasa de 20 şi tocmai asta e buba, dacă e să mă întrebaţi. Ba, mai mult, am început încă de după vacanţa de Paşti să mă plâng pe la colţuri de recordurile astea bătute unul după altul, recorduri de stat departe de Ineu şi de auzit una bucată mamă doar la telefon, mai multe bucăţi prieteni tot la telefon şi concluzionat că nici dacă eram plecată să locuiesc în altă ţară nu puteam bate recordurile astea aşa… şi totuşi… mea culpa, recunosc.

Aşadar, după ce am văzut Parisul în iunie, încheind o primăvara foarte grea, din motive la care nu m-aş fi gânditi niciodată şi începând o vară nu chiar aşa cum mi-am dorit (nu doar din cauză de caniculă), am hotărât să mergem la Ineu pentru cel puţin două săptămâni. Spun, cel puţin pentru că aşa cum n-am ştiut exact când o să plecăm, tot aşa n-am hotărât încă nici când ne întoarcem. Ştiu doar că va fi bine, frumos şi plin!

Începem cu un drum, pe care de obicei îl facem pe ruta Oradea-Chişineu Criş (rută de care m-am săturat până peste cap), dar de data aceasta am zis ca mergem spre Ineu prin Apuseni, adica pe la Baia de Arieş-Brad-Vaţa :) Peisajul va fi clar mai interesant şi drumul spre Ineu mai cu o oprire două, pentru poze, ar trebuiesă ne încânte ceva mai tare :)

Ce vreau să mai fac la Ineu sau pe lângă Ineu în perioada imediat următoare:

  • un weekend la deal  aka Dealul Mocrii (anunţ eu pe cine trebuie când ştiu exact ce şi cum)
  • o zi la Gyula (bazine + cetate + shopping la Tesco)
  • şi/sau una la Aquapolis Szeged (Doamne de când vreau să merg!)
  • o zi la Cetatea de la Şiria unde nu am fost din clasa a IV a

Asta bineînţeles dacă voi putea, căci în principiu vreau să stau pe acasă, pe stradă pe la mine, să joc badminton (mi-e un dor de mooooor), să facem “clisăfriptă” pe stradă sau în curtea cuiva, să merg la Criş, să alerg pe dolmă, să mă văd cu toţi prietenii de care mi-e dor, să mergem la terasă, să jucăm tenis, să stau la plajă în grădină, să beau ceai seara în curte, şi dimineaţa cappuccino normal, să stau până la 11 noaptea pe stradă ca în copilărie şi să vorbim ca atunci despre tot şi despre nimic… Câte din aceste lucruri voi reuşi să fac, vă voi anunţa după sau chiar în timpul… căci net o să am. Nu ştiu  însă cât voi apuca să stau pe net, dar de citit vă voi citi, la comentarii în măsura în care pot vă voi răspunde şi tot aşa, iar în jur de 25 august o să fiu înapoi la Cluj la programul de frumoasă şi liniştită rutină aşa cum ne–am obişnuit… dar repet, şi de la Ineu încerc să vă mai povestec una-alta.

Chiar dacă e mijloc de săptămână vă doresc drum bun tuturor celor care mai pleacă pe undeva, iar celor din câmpul muncii spor la treabă şi zile frumoase. Din fericire (pentru mine cel puţin) vara nu e gata!

Sufocarea naţională ca sport olimpic

Oricât de mult NU am vrut să scriu despre asta, nu mă mai pot abţine. Dacă nu se suprapunea circul electoral din România cu JO de la Londra, poate treceam peste, vizionând un film sau făcând plimbări lungi pe la mine prin sat (nu olimpic, din păcate!). Aşa însă, am fost pe recepţie, iar TV-ul şi-a demonstrat utilitatea de vineri seara începând, lucru care m-a bucurat în măsura în care m-a şi întristat. Sâmbătă şi duminică am privit aproape fără încetare pe TVR la judo, scrimă, tenis, gimnastică canotaj etc şi în rare momente, naiba m-a pus să zappez (fac asta puţin spre deloc) să văd cu ce se mai ocupă alţii în timp ce români valoroşi şi muncitori încearcă din răsputeri ca imnul României să fie auzit în toată lumea. Evident că TOATE celelalte canale TV româneşti se ocupau cu referendumul, cu … escu şi cu ceilalţi din trib. Şi nu doar că se ocupau în limita bunului simţ (care lipseşte cu desăvârşire de pe ecrane), dar vorbeau cu atâta avânt şi însufleţire caraghioasă încât deveneau nişte “vampiri energetici”, care sufocau pe oricine îi privea. Şi cum oricum sâmbătă nu m-am simţit  prea bine, atât mi-a trebuit ca să simt că mi-e efectiv greaţă de tot ce priveşte politica bolnavă a acestei ţări care, numai nu-şi mai revine. Până şi vremea capricioasă din acest an e mai stabilă ca situaţia politică din România.

Suntem un popor de frustraţi leneşi care aşteptăm mereu ca cineva să ne pună în traistă, care acceptăm din lipsă crasă de cultură orice dezavantaj impus, miorlăind şi vociferând pe la spate cu jumătate de gură şi NICIODATĂ nu ne va merge bine indiferent cine ne va conduce. Mereu vom vedea răul şi mereu vom face explozie de prostie din orice. Noi nu ştim să trăim bine indiferent ce ni s-ar da şi mă feresc şi mă feresc şi iar mă feresc să zic ceva urât despre cultura acestui popor de care poate numai nişte sportivi mă mai poate face mândră chiar dacă termină pe locul 117 în lume.

De ce? Pentru că măcar ei duc o luptă dreaptă, cu personalitatea lor, cu limitele lor fizice, cu mentalul lor, cu nervii lor, cu adversarii. Lupta e dreaptă pentru că lupta e în primul şi în primul rând cu ei şi deşi poate părea lipsit de substanţă ce voi spune, lupta e dreaptă pentru că oamenii aştia nu aşteaptă de la nimeni nimic. NU aşteaptă să le fie acordate merite pentru că eşuează, nu aşteaptă să fie încununaţi dacă pierd, nu aşteaptă şi nu se sapă, ei luptă ca să câştige, iar dacă pierd mâine o iau de la capăt în sala de antrenament. Însă ce îi face cu adevărat valoroşi ca oameni este că o iau de la capăt şi dacă câştigă, ca şi cum nu ar fi câştigat.

Cele 35 de grade care au sufocat România sâmbătă şi duminică au fost “pepsi rece” pe lângă puhoiul de talkshowuri şi transmisiuni în direct de la BEC şi imagini cu preşedinţi suspendaţi şi intermediari şi miniştrii plictisiţi cu gândul la vacanţă, care veneau să voteze, SĂ SE VOTEZE, să voteze ca un preşedinte să plece, ca un altul să îi ia locul, ca România să trăiască sau nu mai bine. În timpul ăsta o fată de 48 de kg, lupta într-o mână pentru aurul olimpic cucerit odată în urmă cu 4 ani. Nu l-am mai luat, dar a adus prima medalie României la aceste JO. A fost luată peste picior în ţară de oameni de televiziune, care pe salarii colosale decid zi de zi pentru oamenii de rând şi când spun decid mă refer, manipulează.  Şi când mă găndesc că în anii trecuţi unii îmi plăceau şi  azi se comportă ca nişte “nici nu ştiu cum să le zic”, care au strania iluzie că ei au fost capabili să rastoarne un guvren sau să schimbe un preşedinte. Câtă naivitate! Aştia sunt oamenii puterii, se vor da mereu de parte celor care câştigă teren, mi se pare incredibil cum cineva (om simplu) poate crede în ce vede la TV, poate spune “da, domnule, aştia au dreptate!”? Cum? Pe ce se bazează, care este certitudinea?

Cineva spunea că pe români nu îi ajută cu nimic cine ia medalie la olimpiadă, dar îi ajută rezultatul referendumului. Iniţial am crezut că e un titlu din Times New Roman, apoi am constatat că nu, există deci oameni care CRED că rezultatul refendumului îi va ajuta într-un fel. Doamne, în lume trăim? Nu am fost şocată să aflu că, probabil, dacă preşedintele suspendat va fi reînscăunat, oamenii vor ieşi în stradă, nu am foşt şocată să aflu că nici 50% dintre cetăţeni nu au fost la vot, deşi ei vor schimbare şi pensiii, pensiiile, bani mai mulţi pentru nimic, să trăim mai bine aşa peste noapte dacă se poate. Asta nu mă mai poate şoca, dar credulii, cei care CRED în schimbare şi în ce aud la TV, ei mă şochează şi îmi provoacă milă şi un fel de silă. De ce? Pentru că ei sunt cei care aşteapă de la alţii, să li se dea, să li se ofere beneficii, bani, viaţă pe gratis, şi normal… pensiiiile, pensiile, cât mai sunt pensiile?!! etc… fără ca mulţi să nu facă nimic ” în plus” şi uitând ori ingnorând că, teoretic, graniţele sunt încă deschise.

OK, nu mă va ajuta palpabil argintul Alinei la Londra, dar sufleteşte m-a ajutat muuuult, m-am simţi bine, sâmbătă seara mi-am revenit. Nici alte medalii câştigate de români nu mi-au băgat bani în buzunar, dar paşaportul meu în lume este Nadia de exemplu. Nu mă ajută cu nimic nici că un sportiv orb a doborât recordul mondial la tir cu arcul, dar Doamne, cât de mult mă motivează!!!

Suntem o naţie sufocată care are capacitatea de a se sufoca şi mai tare, aur olimpic pentru România la această probă. Să ţinem un moment de reculegere cât încă mai suntem în interiorul recordului mondial.

Keep it simple

  • dimineaţa zilei de azi a fost prima după trei săptămâni, când am deschis fereasta şi am zis: E răcoooaaaare!
  • ieri am mâncat cea mai bună îngheţată de anul acesta (asta pentru că nu am fost încă în Italia) la Mozart
  • Mozart este un loc absolut deosebit, un colţ de Salzburg în inima Clujului
  • tot ieri am fotografiat fluturi pe câmpul din apropierea casei, greu şi minunat
  • mi-am amintit că acu’s doi ani am oprit de două ori la Piatra Craiului, în drum spre Ineu
  • iar de atunci s-au întâmplat multe
  • am termiat “Demonii Vântului” şi am ajuns la jumate cu “Jurnalul unui călător boem” (ouch!)
  • duminică seara am revăzut Amelie, iar zilele astea vreau să revăd Ratatouille
  • mi-e dor de mare şi cred că anul acesta n-am să o văd
  • soarele apune printre norii plumburii, potenţând toate culorile de la pământ
  • fix pe 12 iulie anul trecut vă recomandam nişte cărţi
  • şi tot în jurul acestei date abordam o temă destul de asemănătoare
  • m-am plimbat prin Cluj şi prin Floreşti mai mult decât în oricare alt an şi voi continua să o fac
  • am savurat “viaţa la ţară” din judeţul Cluj, mai mult ca niciodată, mai mult decât mi-aş fi imaginat

În rest…

10 grade, cer senin, nimic nou sub soare

Cerul este de un albastru atât de clar încât am senzaţia că nu e cerul deasupra mea ci o perdea din cea mai fină mătase… mă aştept ca din moment în moment, la prima bătaie a vântului să se onduleze. Poate că deja e sărit de 10 grade, dar în urmă cu două ore mai multe nu erau, era însă o răcoare care te trezea. Mai nou, primul lucru pe care îl fac când mă trezesc este să mă reped la uşa de la balcon şi să o deschid larg, să las soarele să intre din primul moment al dimineţii în casă. Sunt ahtiată după soarele de dimineaţă, îmi place cum bate în geam şi difuzează o lumină atât de puternică încât ai senzaţia că o singură cameră luminează întreg cartierul…

Am băut un cappuccino combinat, aşa, cu faţa la cer… Am pus un pliculeţ de Nescafe Mild şi jumate din Milka Specials cu extra spumă la care am adăugat o jumate de linguriţă de miere (da, uneori mă încurc cu jumătăţi de măsură când ştiu că ele duc la acelaşi rezultat: un întreg perfect!) şi m-am inundat cu fericirea de două minunte jumate. Atât a durat, căci apoi mi-am adus aminte că vroiam să vă scriu despre Grădinile de la Versailles şi am uitat complet aseară (ah!) amânăm din nou. În definitv nici nu ştiu ce aş putea să vă spun nou despre ele… totuşi o să vă povestesc despre ce impresie mi-au lăsat mie şi despre cum n-am văzut de fapt Versaillesul…

Mâine este sărbătoare, mare… este sărbătoarea despre care bătrânii spuneau că reprezintă jumătatea verii (Gata-i vara jumătate…). Mereu mă întristam când auzeam asta pentru că niciodată nu-mi plăcea să ştiu că s-a dus aşa mult din vară şi parcă nici nu am apucat să mă bucur de ea. În plus când eram şcolăriţă asta avea tangenţă şi cu vacanţa mare şi lungimea ei, mintea de copil o şi vedea gata chiar dacă începuse abia pe 15 iunie. Apropo, anul acesta numa’ nu am înţeles exact care a fost ultima zi de şcoală (că nu a fost 15 iunie!!)… uf… nimic nu mai e cum a fost… Doar nu ştiu dacă m-aş mai întoarce, cu toate că poate din anumite unghiuri (cel puţin ale gândului) atunci ar fi fost mai bine, mai uşor, mai calm, mai autentic şi mai puţin solicitant, era bine fără niciun artificiu de calcul (al vieţii) în capul meu :P

Aseară m-am uitat la meci, am ţinut ca de obicei de câţiva ani cu Portugalia (nu mă întrebaţi cum a început). N-am nimic nici cu Spania, dar niciodată nu prea ţin cu cei care au cele mai mari şanse să câştige. La orice competiţie! S-ar putea spune că îmi place să ţin cu cei mai slabi (aseară nu a fost cazul, ambele echipe au fost la cote maxime), dar aş zice mai degrabă că nu ţin din milă cu cei slabi ci că doar îmi plac mult surprizele… Când mereu câştigă cei cu care ţine toată lumea there’s no fun!! În plus bucuria câştigului, celui cotat cu şansa a doua, este de nedescris, e ceva ce pe acela care pleacă cu prima şansă ar trebui să-l facă invidios :D

Iată că am vorbit şi despre fotbal, a ieşit o varză aici sub cerul asta albastru ca marea fără valuri, dimineaţa… Nici dacă mă pregăteam să scriu o postare la liniuţă nu ieşea aşa… Acestea fiind spuse vă las să faceţi ceva productiv, mă duc să fac şi eu ceva de genul acesta chiar dacă în ultima vreme parcă am lăsat-o mai moale cu productivitatea (nu prea mai am chef nici sa scriu, nici să citesc, nici să mă agit, nici să fac, nici să dreg, nici măcar să plănuiesc) Dacă primăvara există astenie, toamna melancolie, iar iarna îţi îngheaţă minţile, când ai vara starea asta cum se numeşte; pur şi simplu lene? :)

P.S. Fotografia nu-i de azi, azi chiar nu există niciun nor

Un om al Mării, făr’ de Mare

Pe Ana-Maria am plăcerea să o cunosc şi personal, nu doar prin intermediul blogului ei. Îmi place de ea, de familia ei frumoasă şi de faptul că se cunoaşte că este un om interesant dincolo de postările zilnice. Ce m-a frapat întotdeauna la ea a fost faptul că deşi o ştiam constănţeancă, ea s-a mutat şi trăieşte la Timişoara, departe de “casa ei” şi de Marea Neagră. Ştiu despre oamenii născuţi şi crescuţi “la mare” că dacă se îndepărtează de ea, ajung să simtă toată viaţa o lipsă acută, o lipsă fizică, care invariabil se va răsfrânge asupra întregii lor existenţe. Ştiind acestea, i-am propus să ne povestească cum îşi alină aceast dor, această lipsă… iar Ana a acceptat să ne vorbească chiar aici pe Bialog, despre dorul ei nemărginit… Când toţi ne dorim la mare în vacanţe, în veri toride şi spunem că de la un la altul ne este tot mai “dor de mare”, poate ar trebui să ne gândim că unii oameni s-au născut pe malul ei şi cu toate acestea sunt “condamnaţi” să trăiască departe de ea…
M-am nascut la Constanta, cu ceva mai multa vreme in urma. Cand ma gandesc ca mai am 7 ani si implinesc jumatate de secol de viata , am un sentiment tare ciudat , pentru ca eu traiesc intr-un corp ce nu-mi apartine , zau asa! :D Cumva, poetic vorbind, valurile vietii m-au purtat pe ele catre partea opusa marii, in celalat capat de tara. Cand am plecat din Constanta conditia a fost sa revin in fiecare an inapoi acasa. N-a fost sa fie, in primul rand, datorita situatiei financiare si in al doilea rand multor altor probleme inerente ale vietii si ale realitatii incojuratoare.
Mi-e dor de ea, de Marea Neagra….mi-e dor sa o vad, sa o gust, sa o miros, sa o simt pe piele. Mi-e dor de ea lina, mi-e dor de ea calma, mi-e dor de ea valurita, mi-e dor de ea in ploaie, mi-e dor de ea furtunoasa, mi-e dor de ea furioasa..am incercat-o in toate starile ei. Cand e furtunoasa e  inspaimantator de frumoasa si mortala.
Marea e ceva ce iti intra in sange. Odata inhalat mirosul ei, memoria iti e scrisa pentru totdeauna. Scriu acum si adulmec in biroul asta mic, cu narile deschise, aerul sarat de alge uscate, peste, scoici moarte. Simt in pantofii astia fancy, in timp ce scriu, cum imi trec grauntele de nisip printre degetele de la picioare, iar nisipul arzandu-mi talpile cu fierbinteala sa. Mi se usuca narile si parul de la briza ce bate si ma uit in jur si constat cu tristete ca este numai aerul conditionat ce sulfa din coltul stang al biroului.
Imi lipseste….am  nevoie fizic de apa ei sa trec cu bine iarna….am nevoie de ea pentru sportul meu preferat, inotul, am nevoie de ea pentru ca o iubesc….Dar nu este, nu o am, e departe si deocamdata, atat de inaccesibila pentru mine. Sufleteste? Of, Doamne! Mi-e un dor sfasietor de ea…. 
Am vazut-o lina, ca un tau de munte… puteai numara scoicile de pe fundul ei si nisipul era usor valurit, ca o coafura de par cret. Am vazut-o plina de alge adunate la mal, putrezind incet si ingrosand malul plajii de mineralele lor. Am vazut-o in perioada cand meduzele vin la mal si mor, aduse de curentii marini ai marii. E un sentiment tare ciudat cand calci pe o meduza moarta, cand te pupi cu o meduza ce pluteste in deriva  sau cand, intentionat sau nu, cineva iti lipeste, din aruncare, o gelatinoasa pe spate. Dar e o vietate a marii si marea are viata.
Am vazut marea cand curentii se schimba si valurile sale aduceau la mal tot ce era rascolit de pe fundul ei, din larg. Am vazut marea pe furtuna si dezlantuirea ei de furie m-a fascinat si m-a facut sa o privesc ore in sir, ca intr-o hipnoza. Am vazut marea inghetata si niciodata nu as fi crezut ca marea ingheata. Am vazut marea stralucind irizant sub artificiile de Ziua Marinei si nimic nu se compara cu reflexiile acelea. Am mers pe mare in larg si fascinatia culorii ei verzi, din larg, este de neegalat pamantean, cu o alta nuanta de verde.
Imi lipseste categoric si definitiv. Imi e dor, sfasietor de dor de ea! O visez, o simt uneori si o miros, in mintea mea. Am revazut-o in Februarie 2010. Era furtuna, facea un zgomot ca de  tunet. Se izbea furioasa de tarmul Portului Tomis. Se invalmasea si stropea furibunda cu apa ei inghetata si sarata. Acoperise cu turturi sarati tot ce era in apropierea ei si se zbuciuma ca o nebuna dezlantuita si despletita in valuri albe de spuma. Era atat de fermecator de frumoasa si fascinanta! Era ca un suflet ce isi cauta necontenit linistea, fara sa o gaseasca! De atunci  au trecut doi ani. Privesc fotografiile facute atunci si oftez adanc.
Acum vreo 3 ani in urma, nici nu mai stiu, am fost la malul Mediteranei, cu copiii. Mediterana este fascinanta, dar nu e Marea Neagra si substitutul de mare ce l-am incercat a fost un adevarat fiasco, pentru mine. Cum imi alin dorul de ea? Nu stiu sa descriu corect. E un amestec de emotii si sentimente greu de descris in cuvinte. Ea este in mine si sufletul meu si sufar ca sunt departe de ea. Ma uit la fotografii, ascult si privesc cu respiratia oprita stirile de la jurnal, cu imagini de la mal de mare, citesc si privesc, ascult si visez. Uneori inchid ochii si ma intorc in timp. Ascult galagia  facuta de oamenii ce stau la plaja. Ici colo se aude, in mintea mea: “Hai la porumb fieeert! Hai la piatra de calcaieeee! Hai la namooool!” Si pe la nari imi trece un miros amesteca : porumb fiert, scoici moarte si namol. Inghit in sec saliva si am sentimentul ca intre masele imi crantane firicele de nisip.
In suflet am marea pe care o stiam cand am plecat de acasa. Pentru ca, pentru mine, acasa este acolo unde m-am nascut. Sa am palate sau sa ma aflu in locuri mult dorite si de o frumusete de te lasa fara grai, pentru mine acasa va fi intotdeauna locul in care m-am nascut, acasa e marea.  Marea e parte din mine. Eu sunt omul de la mare, fara mare. Dar marea sunt eu. Uneori.

Nunta de hârtie

Mă trezesc. Întind mâna spre telefon. Văd că-i aproape 8, iar de la geam Sacre Coeur mă priveşte albă ca varul. “La mulţi ani!” îi zic :) … Mai închidem ochii câteva minute, apoi îmi amintesc că nu vreau de fapt să lenevesc ci să profit la maxim de fiecare secundă. În mai puţin de o oră suntem în Marais, nemâncaţi, dar cu pofte şi idei. Aş fi vrut un cappuccino la o terasă cu vedere la Mairie, dar mă mulţumesc cu un sandviş avec jambon et fromage, mâncat pe nerăsuflate până la gura de metrou.

Destinaţia La Defence (ca să scăpăm!). În cinci minute după ce cobor îmi zic: “dacă aşa arată America nu ştiu de ce mă gândesc la New York cu atâta frenezie!”. În următoarele secunde, Clau mă completează “Cam aşa-i la Houston!”… nu zău? Nu-i ce vreau să văd, dar mă prefac peste o oră că sunt în Manhattan şi mă bucur de tot. Însă vreau rapid să mă întorc de unde venisem, din locul meu boem şi adevărat. Şi totuşi, la întoarcere urcăm tot aproape de nori, în Montparnase, turnul, nu cimitirul… Wow, bate un vânt de ai senzaţia că eşti în avion şi s-a deschis un geam, însă Le Magnifique Tour Eiffel se vede de aici chiar spectaculos. Nu rezist vântului cât rezist priveliştii şi în 15 minute coborâm. Mi-e foame şi vreau în Cartierul Latin. După masă mergem şi ne agăţăm lacătul pe Pont des Arts. Un moment special căci ne-am adus aminte cum am uitat să facem asta în luna de miere, pe Via dell’Amore, Cinque Terre. Mă fură pentru un moment un alt lacăt, unul agăţat de un el şi o ea la sărbătorirea a 50 de ani de căsătorie… Gândurile mele sunt departe de pod, iar 50 de ani chiar mi se pare o viaţă. Cum am reperat tocmai lacătul asta din miile care încarcă podul? Clau îmi zice: “noi îi contabilizăm şi pe cei 10 de până la căsătorie, aşa că sărbătorim la 40 de ani ” :)) Îmi dă o cheie, îşi ţine şi lui una şi… la trei, doi, unu… cheile zboară în Sena…

După un asemenea moment intens şi febril am nevoie de o clipă de relaxare extremă. Îl am La Cafe de Deux Magots, de unde o sun pe Nasa, căci nu-i aşa … cine m-a înţeles mai bine cu un an în urmă dacă nu ea?! :) Desigur, poate mami, dar felicitările fuseseră deja făcute. Îmi imaginez că suntem amândouă sau toate trei acolo şi bem o cafea cu Simone de Beauvoir, am avea ce să ne spunem :)

De mâna prin Paris, prin Jardin de Luxemburg, pe Champs Elysees, apoi pe la Four Season George V să vedem unii florile, alţii Lamborghiniurile, apoi pe Pont D’Alma cu gândul la Lady Diana, la Trocadero admirând turnul mai de aproape şi de aici ne grăbim să luăm vaporaşul pentru ceea ce urma să fie ultima aventură pe ziua respectivă. La apus iese şi soarele şi plimbarea de o oră pe Sena pare schiţată brusc altfel, în culori calde, în lumină bună. Mă simt bine, e aşa cum am vrut, e romantic, e autentic, e la Paris şi turnul se aprinde în aplauzele tuturor celor de pe vapor, la ora la care cu un an în urmă trecuserăm deja, tot cu aplauze, de primul dans

Foto