Înapoi în viitor: Prima mea vacanță ever!

A fost la mare în ’86, pe când aveam peste 1 an și jumătate. De atunci datează primele mele amintiri, chiloți mov, bărcuță roșu cu galben, mărgelele colorate ale mamei, mingea de tenis primită cadou de la niște băieți ce se antrenau pe un teren de la malul mării, nisip, apă, medicamente și oprirea la Predeal sau la Sinaia, căci nu mai știu exact, de unde mi-a rămas ca amintire fotografia de mai jos (Albă ca zăpada și cei… 8 pitici) happy

Din nefericire nu știu de ce ai mei n-au făcut poze din acea vacanță la mare, poate pentru că ei deja mai fuseseră și aveau o grămadă de poze (știu că tati apare în ele cu un vaporaș gonflabil) happy Funny, credeam că există doar saltea, minge, colac, bărcuță sau periniță gonflabilă.

Așa că din acea primă vacanță eu n-am poze, dar în schimb am o grămadă de imagini pe retină, până și de răul proverbial de mașină îmi aduc minte, mami îmi zicea mereu: “ți se închid ochișorii, mai bine dormi”. Eu eram pasagerul de pe bancheta din spate, pasager care când nu dormea vomita happy Șoferul era tati, proaspăt posesor de permis de conducere de câteva luni, curajosul care se încumetase la așa drum cu un fel de bebe mârâit de peste un an și cu o soție cu harta în brațe, pe post de GPS happy

La mare m-am înbolnăvit și drept pedeapsă ai mei m-au cărat apoi numai la munte, urmând ca marea noastră neagră și plină de amintiri din prima mea vacanță, să mă aștepte preț de… 19 ani (LOL! în 2005 m-am reîntors abia, vă vine să credeți?). Dar nu i-am dus dorul, căci munții patriei mi l-au alinat, dar despre acei munți și amintirile lor, în episoade viitoare, ilustrate cu fotografii alb/negru cărate de la Ineu.

Continue Reading

Cheile Turenilor

Și uite că se face aproape o lună de când am vizitat Cheile Turenilor, acest colț minunat de natură, aflat la foarte mică distanță de Cluj. Nu la fel de popular ca și Cheile Turzii, unde și noi am ajuns prima dată în 2009, iar apoi anul acesta am făcut Traseul Crestei, Cheile Turenilor sunt, vorba prietenului care ne-a condus prin zonă, un copil al zonei aș zice, happy mai “sălbatice”. Da, Cheile Turenilor, nu sunt la fel de spectaculoase ca și Cheile Turzii, dar sunt mai sălbatice și mai “românești” big grin

O să las fotografiile să vorbească despre peisaj, dar ce vreau eu să mai adaug este că dacă aveți posibilitatea să le vedeți, alegeți așa ca și noi o toamnă din asta mai târzie sau o primăvară cu miros de liliac și evident, nu faceți ca mine, adică mergeți încălțați adecvat. Eu am mers cu niște sandale sau ce sunt alea, pentru că inițial nu am pornit spre Chei ci spre un alt loc, unde nu am zăbovit. Așa că am tras o căzătură de toată frumusețea, una de să o țin minte ceva vreme, una care mă obligă să mă încalț potrivit, data viitoare happy

Pentru prietenii care vor să ne viziteze zona, adăugăm așadar la lista impresionantă de obiective din județ, Cheile Turenilor, în “circuitul brevetat al Clujlui” happy. Mai vreau la Băișoara, că e aci la o aruncătură de băț și asta, dar deja Clau are oroare când aude, că nu poate pricepe ce vreau eu să văd și să fac acolo dacă nu schiez… Dar se va remedia cu răbdare, revin winking

Continue Reading

Nimic de văzut la Bonțida

Acu’ vreo două săptămâni se anunța peste tot prin Transilvania că va avea loc a doua ediție, cred, a Festivalului Barock de la Bonțida. Pentru cei care nu știu, Bonțida e aci aproape de Cluj și a devenit oarecum sat celebru după ce pe Charles al Marii Britanii l-a apucat să-și cumpere ceva conac aici. În rest, ce să zic, sat micuț care mai are prin centru și un așa zis castel, chiar aici urmând să se desfășoare festivalul mai sus amintit.

Și pentru că nu am fost niciodată și pentru că vremea a fost mai mult decât excelentă am zis să mergem să vedem castelul și poate o să ni se pară ceva intersant de festivalul care se desfășura. Ei… să vedeți ce repede ne-am dezumflat când am ajuns în fața ruinei, scuze, a castelului și am descoperit că intrarea era 10 lei de persoană ca să ai aces în curte… ca să vezi NIMIC. Ideea era că seara erau concerte, dar noi am fost ora 12 la prânz când în curte era doar un rârg de antichități, genul de târg anual care se desfășoară în Iulius Mall la noi și unde nu te pune nimeni să plătești intrare. Am dat o tură pe lângă gard ca să zic așa, mai mult ca să ne convingem dacă să plătim intrarea sau nu, dacă ar fi ceva de văzut de acest castel, până ne-am dat seama că până și “castelul” de la Ineu arată muuuult mai bine, e mult mai interesant decât ruinele alea de la Bonțida, pe care puseseră ăștia taxa. Aproape m-am înfuriat, eu ca eu, dar Clau, care nu prea a fost mega încântat de planul meu cu Bonțida (căci evident a fost al meu) big grin

Așadar, așa cum am venit, așa am și plecat îndreptându-ne spre o altă locație care să ne facă să nu simțim că am pierdut ziua complet, dar despre această locație într-o altă postare. Până atunci iată o mostră de castel de la Bonțida…

Continue Reading

Prin România Pitorească

Vara asta, destul de haotic și de fără chef, am hoinărit ceva prin România, mai mult de nevoie decât de voie. O spun pe un ton așa de apatic pentru că de fapt planurile mele (noastre) erau altele și pentru că, din motive care, de ce să nu recunosc, au ținut și de noi, nu s-au concretizat, am încercat să facem ceva care să mai stingă din dorul de ducă (al meu e mereu în alertă) happy

Întâi a fost Sinaia (jumate business, jumate pleasure). Pentru mine a fost a treia vizită la Sinaia, dar cea mai complexă, în care am vizitat locuri, m-am întâlnit cu oameni dragi și da, am și “muncit” un pic. Sinaia îmi place căci nu prea are ce să nu-ți placă în cea mai frumoasă stațiune de munte din România. Cel mai și cel mai mult, înafară de Peleș (a doua vizită, dar de data aceasta în întregine), mi-a plăcut Parcul Ghica și Cazinoul (unde am și fost în penultima seară la un concert de muzică clasică). Locul este cu adevărat o oază, o oază și nu doar de liniște. Mi-am făcut toate scenariile în parcul acela, ba chiar cu ochii minții am văzut domni și domnițe în perioada interbelică plimbându-se pe acolo. Ce mai… Sinaia e de văzut, la pas sau cu trenulețul (ce surpriză plăcută!)… A! de urcarea la cota 1400 nu mai zic nimic, a fost ceva inedit, m-am distrat ca un copil mic winking

Apoi a urmat o escapadă scurtă rău într-o parte de Bucovina. Planul a fost Vatra Dornei și atât, dar ține-mă pe mine într-un loc dacă poți happy Așa că am dat o fugă până la Gura Humorului cu opriri la 2 mănăstiri de renume mondial (nu exagerez știți prea bine) Voroneț și Humor. Însă pentru că la volan a fost subsemnata i-am dat bătaie până la Suceava de unde numai o oră ne-a despărțit de Botoșeniul și Ipoteștiul lui Eminescu (chiar dacă am mai fost, însă trecură anii). Acolo era închis, căci era 5 fară 5 și doar la 5 se închide casa (ca la bancă), dar asta nu ne-a împiedicat să zăbovim pe prispa eminesciană însoțiți de o vreme mai bacoviană de felul ei și să ne gândim la apropierea de lacul cu nuferi… Oare de câte ori s-a lăsat inspirat poetul de momente ca acela pe care le-am petrecut noi pe prispa lui?

Și cum v-am zis cu două postări în urmă ne-am întors de la Vatra Dornei, pe cărări de munte ca Hogaș. Frumoase și pitorești cărări care m-au adus cu 23 de ani în urmă pe la Durău și mai apoi pe la Borsec (ambele văzute în ’88). Și cum din acea direcție drumul spre Cluj trecea pe la Toplița, am vrut să vedem defileul Mureșului, Toplița-Deda (mare păcat că tot drumul ăla e spart și în lucrări de modernizare sau ceva de genul asta sper să fie) o superbitate pe care mi-am amintit-o de la orele de geografie din liceu.

Cu o oprire scurtă la Târgu Mureș (oare pentru a câta oară?), oraș care-mi place personal foarte mult, ne-am reîntors la Cluj din ceea ce nu trebuia să fie vacanța noastră de vară, însă totuși mulțumiți de ce văzurăm și ce simțirăm. Mai sunt multe în România care merită văzute, simțite și trăite căci România în acel fel sublim de “acasă”, merită descoperită. Și merită descoperită în porții mici, așa ca cele luate de mine vara asta, suficient de dese ca să nu-ți lipsească și destul de rare încât să ți se facă dor.

Continue Reading

Durău, după 23 de ani!

Nici nu știu de ce dintre toate vacanțele mele din copilărie, cu ai mei, hai-hui prin țară, cele mai puternice amintiri le am din vacanța de la Durău (Ceahlău) din 1988. Atât de vii sunt acele amintiri că parcă toate au fost ieri… tocmai de aceea atunci când ne-am întors de la Vatra Dornei (nu v-am povestit încă, dar e în plan) am zis să tragem o fugă și până la Durău (eram atât de aproape).

Marea mea dorință era, dacă vă puteți imagina, să regăsesc o piatră, un pietroi mai bine zis, un pietroi din fața hotelului în care am fost cazați atunci, un pietroi pe care am poză cu ai mei și cu prietenii cu care am fost în concediu… Nu îmi mai aminteam numele hotelului și nici acum nu știu cum îl chema pe vremea aia. Îmi mai aminteam doar faptul că Mănăstirea Durău se vedea undeva pe aproape (aveam să-mi dau seama că era chiar mai aproape decât îmi dădusem eu seama la 4 ani).

Ei, nu are sens să vă spun că imediat ce am ajuns în Durău primul lucru pe care l-am văzut era pietroiul acela, chiar dacă acum se află în spatele unor tufișuri și a unui părculeț plin de copaci, care nu existau pe vremea aceea. Pur și simplu l-am văzut, ceva mai înegrit de vreme, dar tot acolo, timplul nu l-a mișcat, oamenii au mai dispărut, dar piatra aia a rămas acolo, nemișcată. Nu la fel s-a întâmplat și cu inima mea… după 23 de ani…

Îmi pare rău că nu am poza veche la Cluj, dar când ajung la Ineu o să o caut, o scanez și o postez. Până atunci vă las cu poza de acum, poza în care apar doar eu, căutându-i pe ceilalți în general și pe cineva în mod special. Dacă mergeți cumva la Durău (să vedeți Ceahlăul la apus “departe-n zări albastre dus”winking, cu siguranță piatra asta o să vă iasă în cale, poate vouă nu vă spune nimc, dar pentru mine păstrează o amintire prețioasă a familiei mele și-mi spune atât de multe…

Promit să încarc pe picasa și alte poze din zonă, însă timpul meu e din ce în ce mai limitat din păcate sad

Continue Reading

The road to Corfu (part. II)

Am ajuns pe la 18:30 la Belgrad, deci cam târziu pentru o vizită serioasă. Îl văzusem din depărtare de pe autostradă, doar că ratasem intrarea în oraș și ne-am învârtit ceva întrebând în stânga și-n dreapta pe unde să o luăm. Am întrebat chiar și doi polițiști care ne-au zis “uan kilometer dat uei”, doar că ne-am prins noi că la ei kilometri sunt ceva mai lungi decât la noi. A rămas și vorba “kilometri sârbești” unde 1 km sârbesc = 10 km românești :))
 
Evident am găsit orașul, până la urmă și am ajuns în centru, am parcat chiar în față la Ministerul Afacerilor Externe unde am luat și o amendă de parcare (că naiba poate citi în chirilice ce scria pe tăblițele alea și noi am crezut că e gratis parcarea) și apoi ne-am plimbat pe jos, unii cu ochii după o pleșcaviță autentică, alții după clădiri distruse și cu o grămadă de întrebări în cap. Lucru clar, Belgradul m-a întristat foarte tare, clădirile acelea ce poartă urmele războiului sunt lăsate acolo ca să nu uităm nimic, e dezolant, e trist, se ridică părul pe tine și nu poți să nu te gândești că poate într-o dimineața normală în care oamenii se pregăteau să meargă la muncă, niște avioane au lovit în plin centrul istoric, inima fostei Iugoslavii a stat și niciodată nu a mai continuat să bată la fel. Am simțit războiul mult prea aproape, un trecut cu mult prea recent, prea apropiat s-a înfățișat înaintea noastră, un trecut care nu mi-a plăcut pentru că m-a bulversat. Și așa am plecat din Belgrad, tristă și neconsolată, dar eu am vrut-o, a fost o curiozitate morbidă, recunosc.
 
Deja se întuneca, am oprit la un popas să mâncăm, mâncasem puțin că nu am vrut să mi se facă ca de obicei rău pe mașină, mai ales că făceam la 250-300 de km schimb cu Cristi, deci avem și ore în care nu eram la volan, momente în care era foarte posibil să mi se facă rău. Din fericire nu mi s-a făcut. (yeeeey)
 
Am traversat Macedonia noaptea (se poate trece doar cu buletinul și aici), am văzut că au mulți munți și deși e o țară muuult mai mică ca România are autostrăzi care o străbat, iar taxele nu sunt foarte mari. Când am intrat în Grecia nu știu de ce mă simțeam ca și cum am ajunge imediat la destinație, aiurea, mai aveam de condus o noapte și oboseala se instalase. Cât am condus eu am reușit să văd din depărtare Salonicul, luminat noaptea, pare de vis (îmi doresc să-l vizitez) și am mai reușit să-mi și dau seama de ce autostrăzi mișto dispune Grecia. Salonic-Igoumenitsa e ceva ce rar vezi și ai ocazia să străbați, e colosală, extrem de bine făcută și semnalizată, plină de tunele și de parcări foarte bine amenajate. Cristi a zis că e mai bună decât tot ce a străbătut el în Germania (și el a circulat ceva pe acolo).
 
În cele 20 si ceva de ore de drum am reușit către dimineața zilei de 12 august să adorm puțin, doar că pe la 7:20 am ajuns la Igoumenitsa și am găsit bilete pentru feribotul de 8:30, deci eram foarte fericiți că nu mai trebuie să stăm și să pierdem vremea în port când o puteam pierde pe plajă. Ceea ce am și făcut imediat ajunși în Agios Georgios.
Continue Reading

The road to Corfu (part. I)

Așa cum am promis, încep un scurt serial al vacanței mele de 7 zile în Grecia și 2 în Macedonia. Și cum ca să ajung pe alte meleaguri și de pe alte meleaguri a fost nevoie să fac un drum dus și unul întors, azi încep cu cel mai frumos și vesel dintre ele: drumul spre Grecia.
 
Probabil nu am zis până acum, dar vacanța noastră în Corfu nu a fost un plan de un an (pentru că fiecare avea în capul lui alte și alte variante, care mai de care) ci un plan de aproximativ o lună în care ne-am îngrijit cam de toate detaliile vacanței. Astfel că știam că vom merge cu Kia (care s-a dovedit suficientă pentru 4 persoane) și mai știam că vom fi cazați la Theo’s Hotel într-o stațiune din nord vestul insulei Corfu, Agios Georgios Pagii. Cam atât…
 
De plecat am plecat pe 11 august din Ineu, Arad pe la ora 12 (de acasă pe la 11, dar până ne-am cules de pe drum și până am alimentat a trecut vremea) și am ales o rută mai lungă, dar am zis noi că în timp va fi mai scurtă datorită autostrăzii. Am ieșit pe la vama Nădlac și urma să mergem pe la Szeged în Ungaria de unde în mod normal am fi avut autostradă până la îmbarcarea în feribotul de Corfu. Buuun, doar că nu am apucat să ajungem nici la Arad până ne-am dat noi seama că ni se stricase ceva la GPS (ne bazam mult pe el). Așa că prima oprire a fost la Mako în Ungaria unde speram că la un Tesco vom găsi piesa problemă, dar nu a fost să fie, așa că am continuat până la Media Market-ul din Szeget. Aici am găsit, doar că la ce pricepuți suntem toți 4, ne-am dat prea târziu seama că de fapt GPS-ul nu avea nimic ci că se arsese o siguranță la mașină, care oprise alimentarea spre cablul GPS-ului.
Ne-am gândit la două variante: căutăm un service ori plecăm la drum doar cu harta salvată pe iPad-ul lui Clau și ne descurcăm noi cumva. Am ales să nu mai dăm banii pe service atunci că și așa eram pe low budget și am plecat fain frumos spre Serbia urmărind indicatoare și bazându-ne pe intuiție. Drăguț și straniu în același timp că nu m-am enervat, dar probabil eram prea entuziasmată de zilele ce aveau să vină.
 
La ieșirea din Ungaria spre Serbia am stat la vamă cel mai mult de pe tot traseul. Ne-am plictisit groaznic într-o căldură infernală și doar gândul că a doua zi urma să ne bălăcim în mare ne-a ținut în viață laughing În rest în toate vămile am stat maxim 5 minute, deci fără stres.
In Serbia, autostrada nu prea arată așa cum te-ai aștepta, cel puțin partea dinspre Ungaria, în schimb trebuie să plătești de atâtea ori că noi ne-am ușurat de aproximativ 13 euro pe autostrada lor și am părăsit țara destul de nemulțumiți. Evident, poți să plătești în dinari, dar dacă nu îi ai ei au grijă să rotunjească mereu în sus atunci când plătești în euro. Dacă ar fi să o parafrazez pe Cori “Serbia nu e frumoasă” și pe alocuri înclin să-i dau dreptate, însă noi avem un obiectiv clar aici care să ne demonstreze dacă Serbia e frumoasă sau nu: Belgradul, unde cel puțin eu una îmi doream să ajung de ceva vreme ca să văd clădirile bombardate.
 
Dar despre asta și despre drumul până la Igoumenitsa o să vă povestesc în articolul de mâine.
Continue Reading