Carti, Franta, Travel

Cea mai frumoasă librărie din lume

16 comentarii

La Paris, în Cartierul Latin, pe Rue de la Parcheminerie, am descoperit cea mai frumoasă librărie în care mi-a fost dat să intru. Nu, nu este mai mult decât o librărie mică şi înghesuită cu cărţi de la podea şi până la tavan, dar este Raiul pe pământ. Aproape că am început să tremur la intrare, de încântare.

O zărisem după ce am luat masa de prânz şi am decis să mai hoinărim în neştire, să ne pierdem pe străduţe fără să bifăm obiective, fără să ne grăbim undeva anume, fără orar şi fără să ne pese de ceasul, ce măsura acum oricum, timpul, numai după bătăile inimii. Pentru a mia oară mi-am dat seama că aşa descoperi cel mai bine un loc, mergând fără ţintă, purtat de paşi şi de o intuiţie nedesluşită. Am văzut apoi câteva standuri din lemn, vechi, cu reduceri colorate… erau CĂRŢI…

Înăuntru nu era altceva decât nemurirea. La Librairie Canadiene, căci se pare că ăsta îi era numele, te întâmpina la intrare cu un raion maaare dedicat cărţilor de călătorie. Rafturi care aveai impresia că se vor rupe imediat, cărţi unele peste altele, claie peste grămadă, creiau acea atmosferă de pasiune pură pentru cei care deţineau librăria, se simţea miros de afacere din pură plăcere, parcă nu aveai parte de mult marketing pe acolo, cărţile acelea se vindeau din pasiune, pasiune pentru ele însele, iar mie asta mi s-a părut fabulos şi înălţător.

Aici mi-am petrecut următoarele patruzeci de minute şi aş mai fi stat dacă puteam să-mi cumpăr tot ce îmi doresc… dar, pentru că n-am putut, am decis să ies aşa cum am intrat, adică încântată peste măsură şi îmbogăţită spritual doar de răsfoirea delicată a unor cărticele despre Paris sau Provence, răsfoire făcută cu atenţie aproape religioasă, de parcă nu-mi doream să cadă ceva dintre paginile lor. Mi-am promis, că atunci când o să cresc şi o să am de spart o sumă frumoasă pe cărţi, aici vin să o sparg… până atunci, rămân cu o oarecare tristeţe că la pe la noi NU am văzut aşa o librărie care să mă bucure, dar în schimb noi avem concept-store-uri care de cele mai multe ori nu-mi spun nimic la cât sunt de impersonale… şi de fără viaţă… iar la o librărie VIAŢA e totul!

Franta, Travel

Paris – Perla de pe Sena

6 comentarii

Văzusem documentarul cu acelaşi nume de la DeAgostini, după ce vizitasem Parisul de două ori. Poate că nu au fost vizitele mele extrem de complexe, dar nici de o zi. Nu am abordat niciodată Parisul în trecere şi nu am spus niciodată că am văzut Parisul în întregul lui, poate nici după 10 vizite nu o voi putea spune. (Ca o paranteză, îmi amintesc mereu de o cunoştinţă care văzuse Parisul de la aeroport până la Gare de Lyon, de unde a trebuit să ia trenul spre altă destinaţie :) Atât văzuse din Paris, dar pentru asta dădea indicaţii tuturor despre ce să vadă prin Paris şi pe unde să o ia dacă doresc să ajungă într-un anumit loc. Nimic nu mă amuza mai tare decât să o ascult neimplicându-mă în discuţia demnă de un film cu Louis de Funes)…

Că îmi place Parisul o ştiţi deja, că am un ghimpe împotriva celor care vociferează superior şi inferior în acelaşi timp, că Pariul e mizerabil, urât, catastrofal, supraevaluat şi nici într-un caz o perlă, se poate să ştiţi deja şi asta, deci ce ar mai fi de adăugat ori ce aş mai avea eu de adăugat, după ce v-am povestit atâtea de el?

Azi am ascultat pe repeat, iar şi iar şi fără sfârşit melodia unei interprete deosebite; Dalida. Nu ştiu dacă îi ştiţi povestea, aflaţi mai multe aici sau aici, povestea este tragică la fel ca toate marile poveşti, dar este atât de “la vie de Paris” încât atunci când o ascult, dacă mi-ai arăta un centimetru dintr-o fotografie cu asfaltul Parisului, aş recunoaşte-o şi aş şti că este de acolo…

Până la urmă, mă gândesc destul de des la ce anume face dintr-un oraş, o perlă. Pentru că multe, chiar foarte multe sunt frumoase, dar totuşi nu lasă aşa urme adânci în cei care ajung să le simtă pulsul din interior. Eu la Paris mă simt într-un loc în care o femeie în lupta pasională cu iubitul său şi-a smuls perlele de la gât (primite de la, el evidentment) şi le-a împrăştiat prin tot oraşul, iar odată cu ele s-a răspândit puţin şi din parfumul ei şi din ardoarea lor.

Uneori mă imaginez într-o zi ploioasă de octombrie/noiembrie, citind până la uitare într-o cafenea din Montmartre, ridicând privirea din când în când să văd cum loveştea ploaia fereastra. Şi deşi cred că ştiţi şi cât urăsc eu ploaia, imaginându-mă acolo într-o asemena zi, pe o asemenea vreme, mă face parcă să iubesc Parisul mai tare. Când văd o scenă asemănătoare într-un film îmi imaginez că sunt eu aceea şi zâmbesc… la gândul că poate chiar am fost cândva. Cred că numai Parisul îmi poate da acest sentiment vis a vis de ploaie… chiar şi când nu plouă.

Sursa foto

Franta, Travel

Franţa în cuvinte MARI

7 comentarii

Sau ce au vrut să spună următorii, spunând următoarele? Analiză pe text, cine se bagă? :)

În Franţa, totul se sfârşeşte prin cântec.  Beaumarchais

Când vreau să ştiu ce gândeşte Franţa, mă întreb pe mine însumi. Charles de Gaulle

Citește mai departe

Franta, Travel

Versailles: o destinaţie supraevaluată?

18 comentarii

Am amânat aşa de mult să scriu despre Versailles încât de câteva ori am zis că nici nu am să o mai fac. Versailles m-a dezamăgit puţin şi să ţinem cont că nici măcar nu am văzut castelul în interior. Pentru mine Versailles înseamnă Sala oglinzilor şi Grădinile vestite, somptuoase şi de neratat. Acum recent, când am fost la Paris, am lăsat Versailles-ul pentru ultima zi, nu am fost siguri că vom ajunge, dar am făcut o încercare :) Am ajuns undeva marţi pe la prânz la Versailles şi ne-a întâmpinat cea mai mare aglomeraţie din câte mi-a fost dat să văd. Nu doar că era coadă la bilete, căci şi de aveai bilet cumpărat de pe net, tot trebuia să stai la o coadă inumană să intri în palat. A fost ceva de nu pot să descriu în cuvinte, am avut impresia că este toată China în faţa Versailles-ului.

Acestea fiind spuse, am hotărât de comun acord să nu stăm la acele cozi şi să ne întoarcem în Paris unde aveam lucruri mai bune de făcut… Totuşi am mai zăbovit puţin şi am văzut cum câţiva turişti se îndreaptă spre o altă intrare laterală a castelului, ceea ce se va dovedi că este intrarea la faimoasele grădini de la Versailles. Deci măcar grădinile le puteam vedea, căci aici coada nu era de neconceput. Şi pentru 8,5 euro/persoană intrăm la grădini.

Până să văd aceste grădini le avem in minte pe cele de la Schonbrunn, Viena, grădini care mi se păreau a fi cele mai cele şi care speram să fie detronate de aceste faimoase Les jardins de Versailles. Dar, nu sunt! Adică a fost plăcută plimbarea de două ceasuri prin ele, dar NU a fost ceva care chiar sa mă dea peste cap. Clau, vă spun sincer, a fost chiar dezamăgit de ele cu toate că am prins şi programele acelea muzicale. Eu mă imaginam în rochie cu crinolină, proaspăt întoarsă de la un bal la palat, dar Clau săracu’ nu cred că avea prinţese în minte (cel puţin aşa sper, haha).

Desigur, am făcut poze, ne-am minunat pe acolo de verdeaţă şi lebădă (da, lebădă, una singură), de flori şi oameni de alte orientări sexuale cărora le-am făcut poze (alt moment în care am zis că mare pierdere ca unii băieţi să iubească muuult alţi băieţi, noah… toleranţă ridicată, dar totuşi mare pierdere… pentru fete). OK, să trecem peste :)

La finalul acestei vizite nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva, această destinaţie super, hiper, mega cunoscută, nu este de fapt un loc supraevalut şi într-un declin evident? Cu siguranţă mă voi întoarce la Versailles să văd Sala Oglinzilor, poate o să mi se pară că n-am avut dreptate de data acesta. Poate! Poate pe de altă parte o să intru şi mai adânc în dilemă…

Nu vreau să se înţeleagă din ce am spus eu că nu merită o vizită (ca orice pe lumea asta merită o vizită), însă poate nu ar trebui făcută vizita asta cu aşa mari speranţe şi aşa iluzii că vom găsi Raiul pe pământ în grădinile alea sau chipul gloriei în Sala oglinzilor… Cam asta ar fi.

Concursuri, Franta, Travel

Zbor printre fulgere

11 comentarii

Mi se aşterne un zâmbet pe faţă când îmi amintesc de acest episod, deşi la vremea respectivă nu mi s-a părut amuzant. Eu ador să zbor, senzaţia pe care o am când constat că avionul se înalţă, când ştiu că picioarele mele pe pământ sunt doar o amintire, îmi dă speranţa că totul este posibil. Mă simt chiar bine în avion, nu mi-e frică, nu mi-e rău şi deşi nu am făcut zboruri în afara Europei, cred că m-aş comporta excelent şi pe un zbor transatlantic de exemplu. Probabil tocmai din cauză faptul că iubesc zborurile, cred că mă iubesc şi ele pe mine, căci am avut parte de multe zboruri line cu aterizări blânde. Toate, în afară de unul…

Plecam în Franţa pentru o perioadă mai lungă timp. Trebuia să ajung la Montpellier via Paris, unde nu trebuia să schimb doar avionul ci şi aeroportul. De la Cluj am plecat cu o întârziere de peste 3 ore, singura dată când am petrecut atât de mult în aşteptarea plecării. A fost minunat până la Paris, am citit, mâncat şi chiar aţipit în premieră. De la Beauvais a trebuit să mă transport până la CDG pentru următorul zbor spre Montpellier. Nu mai contează peripeţia de până la CDG, ar constitui o postare separată, căci odată ajunsă la poarta de îmbarcare nu a mai contat nimic. După ce au schimbat porta şi am alergat de nebună prin imensitatea de terminal, apoi după după un drum de 45 de minute cu autobusul până la avion, am urcat în sfârşit şi putea decola spre destinaţia mea finală, deşi eram pe drum de peste 12 ore…

Foto

Am fost tare dezamăgită că norii ocupaseră abuziv cerul la ora când avionul se înălţa deasupra Parisului luminat. Să văd oraşul luminii de sus pe timp de noapte era tot ce-mi puteam dori pe ziua respectivă, însă nu a fost să fie. Mi-am comandat un ceai care a venit asortat cu doi biscuiţi delicioşi şi mă amuzam de o familie nordică cu un copil de vreo 2 ani (probabil unul din cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată, ca părinţii de altfel, un el şi o ea să presupunem că din Finlanda, blonzi spre alb aproape cu nişte ochi albaştri cum n-am văzut în viaţa mea). În fine, erau haioşi, eram obosită şi brusc mi-am dorit să arate aşa şi familia mea… deh… urma să stau ceva vreme departe de ea, deci sentimentele se explică.

La un moment dat, o lumină aruncată de nicăieri brăzdează cerul negru ca tăciunele, nu ştiu ce este… îmi întorc privirea spre “familia mea perfectă”, apoi din nou, “biciul lui Dumnezeu loveşte cerul”, odată şi încă odată… WOW, fulgera mai des decât îmi fusese dat să văd şi totul de la înălţime, pe timp de noapte, păream într-un documetar de pe Discovery, nu, nu în “Catastrofe aviatice”, cel puţin nu încă :)

Trec aşa minute bune, eu lipită de geamul mic al avionului, numărând fulgerele şi mirându-mă cum de în furtuna care se instala vizibil, avionul parcurgea distanele atât de lin. Nu mi-am terminat gândul până marea pasărea de metal a început să se scuture, puţin, câte puţin până deja unii au început să zbiere în avion, copilul din nord a început să plângă, iar eu încă aveam speranţa că e doar o zonă cu turbulenţe pe care o vom depăşi rapid. Încă zâmbeam copilaşului din stânga mea. Apoi a început să plouă extrem de violent, iar fulgerele nu mai putea fi numărate, avionul s-a înclinat destul de tare şi aflăm de la microfon că cel mai probabail din cauza condiţiilor meteo nu vom putea ateriza la Montpellier ci la Toulouse. Totuşi căpitanul decide să încerce să pună avionul la Montpellier, ne zgâlţâim tare de tot, moment în care mi se face rău… foarte rău, unii încep să vocifereze crispaţi, copilul plânge din nou, tatăl său îl ţine ferm în braţe. Suntem anunţaţi că nu se poate, vom merge la Toulouse… îmi era deja atât de rău că din partea mea puteam şi cădea, nu-mi mai păsa… Dar, wait nu, copilul frumos de lângă mine… nu puteam pica totuşi. Putem doar să ne zgâlţâim, tare, tare de tot (nu voi uita în veci). Nu ştiu ce mai încearcă pilotul, nu ştiu dacă cineva ne-a mai anuţat ceva căci mi se înfundaseră groaznic urechile şi apoi o cădere total anapoda, care mi-a amintit şi ce măncasem cu două luni în urmă, ne-a anunţat ca un trăsnet că am aterizat undeva. Toată lumea a aplaudat frenetic nu doar aşa de complezenţă.

Regretam amarnic ceaiul pe care-l băusem, nu m-a impresionat nici prezenţa căpitanului la uşa navei (căpitan cu care unii oamenii dădau mâna felicitându-l), nu m-a împresionat nici ploaia năspraznică care m-a udat până la piele de la uşa avionului şi până la intrarea în aeroport, m-a impresionat numai tăbliţa pe care scria Aeroport de Montpellier Mediterranee… ufff… ajunsesem chiar la destinaţie, după minute bune în care habar nu am avut unde sunt şi nici nu puteam întreba pe nimeni căci… căci… apoi am putut vomita liniştită :D Avionul a rămas însă mijlocul meu de transport preferat, iar Clau mi-a zis că ce noroc pe mine să prind aşa o aventură la bord, el a zburat mult mai mult, a traversat şi oceanul şi nimic… “zbor ca-n palmă” :D

* Acest articol participă la concursul organizat de Airlines Travel şi Carpatair. Mai puteţi participa şi voi cu o poveste de la bord, până pe 15 iulie. Baftă tuturor! :)

Carti, Franta, Poezii, Travel

Calea neuitării

2 comentarii

Titlu: Franţa – Calea neuitării (în Spectacolul lumii)

Autor: Ioan Grigorescu

Editura: Neverland, 2011

Nr. pagini: 305

Preţ: 29 Ron în librariaonline.ro

Volumul despre Franţa, al lui Ioan Grigorescu (volum din seria Spectacolul lumii), nu este doar o altă carte despre Franţa, un pseudo ghid turistic de duzină ci o lucrare încântătoare despre Arta de a călători. Autorul a ales să dedice un volum întreg Franţei şi citind, descoperi şi motivul; era îndrăgostit de ţara lui Moliere şi a lui Edith Piaf, mergea până la adoraţie către patria care i-a înfiat pe Brâncuşi, Ionescu şi Cioran. Avea un respect deosebit pentru cultura franceză înţeleasă în toate formele sale.

Astfel, cartea lui Grigorescu ajunge un document foarte serios despre Franţa în deplinătatea calităţilor sale, culturale şi artistice, umane şi dincolo de substrat. Răzbat în fiecare frază vastele cunoştinţe ale autorului în toate domeniile cărora Franţa le-a adus atingere. Însă, oricât despre Franţa ar fi dorit scriitorul să fie această carte, ea , în esenţa ei, tot una despre Paris rămâne. Puţinele pagini dedicate altor regiuni (drumul vinului la Norbonne ori notele de pe Valea Loirei) nu fac decât ca, întoarcerea la Paris să fie resimţită mai puternic.

Avem rădăcini adânci în glia Parisului. Aici, sub umbra turnului care zgârie norii, îşi dorm somnul de veci Eugen Ionescu, Tristan Tzara şi Emil Cioran… Să fie oare acesta motivul principal care îl aducea atât de des şi atât de grabnic pe Ioan Grigorescu la Paris, să fie acesta oare motivul pentru care spunea că tremură de încântare căci se află abia la începutul poveştilor sale despre Paris?? Grigorescu a simţit mereu o afinitate până la înfrăţire a poporului român cu cel francez, bazat pe darurile culturale ale unei patrii faţă de cealaltă.

Calea neuitării, a pus scriitorul, subtitlu acestei cărţi şi tot ce a făcut de-a lungul celor 300 şi ceva de pagini a fost să demonstreze cât de nemuritoare sunt până la urmă sentimentele omului faţă de inima Franţei, ce bate necontenit la Paris. Timpul se scurge îndepărtând tot mai mult trecutul care ne ia cu el ca pe nişte siluete vremelnice fără contur. Parisul este o lecţie a salvării de sine. Ba mai mult: Parisul este o lecţie de nemurire!

E o carte complicată, mi-e oarecum greu să scriu despre ea. Probabil o voi relua cândva, însă e o carte vizuală care merită citită după ce ai văzut deja locurile despre care scrie Grigorescu. Mă imaginez recitind din ea, într-o seară caldă de vară, pe treptele ce urcă spre Sacre Coeur, auzind în mintea mea versurile lui Nichita (rostite de acesta după un apus la porţile cimitirului Bellu): Amintiri nu are decât clipa de acum./ Ce-a fost într-adevăr nu se ştie…/ Morţii îşi schimbă tot timpul între ei/ numele, numerele, unu, doi, trei…/ Există numai ce va fi,/ numai întâmplările neîntâmplate,/ atârnând de ramura unui copac/ nenăscut, stafie pe jumătate…/ Există numai trupul meu înlemnit,/ ultimul, de bătrân, de piatră./ Tristeţea mea aude nenăscuţii câini,/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră./ O, numai ei vor fi într-adevăr!/ Noi, locuitorii acestei secunde/ suntem un vis de noapte, zvelt,/ cu o mie de picioare alergând oriunde…”

 

Franta, Travel

Nunta de hârtie

11 comentarii

Mă trezesc. Întind mâna spre telefon. Văd că-i aproape 8, iar de la geam Sacre Coeur mă priveşte albă ca varul. “La mulţi ani!” îi zic :) … Mai închidem ochii câteva minute, apoi îmi amintesc că nu vreau de fapt să lenevesc ci să profit la maxim de fiecare secundă. În mai puţin de o oră suntem în Marais, nemâncaţi, dar cu pofte şi idei. Aş fi vrut un cappuccino la o terasă cu vedere la Mairie, dar mă mulţumesc cu un sandviş avec jambon et fromage, mâncat pe nerăsuflate până la gura de metrou.

Destinaţia La Defence (ca să scăpăm!). În cinci minute după ce cobor îmi zic: “dacă aşa arată America nu ştiu de ce mă gândesc la New York cu atâta frenezie!”. În următoarele secunde, Clau mă completează “Cam aşa-i la Houston!”… nu zău? Nu-i ce vreau să văd, dar mă prefac peste o oră că sunt în Manhattan şi mă bucur de tot. Însă vreau rapid să mă întorc de unde venisem, din locul meu boem şi adevărat. Şi totuşi, la întoarcere urcăm tot aproape de nori, în Montparnase, turnul, nu cimitirul… Wow, bate un vânt de ai senzaţia că eşti în avion şi s-a deschis un geam, însă Le Magnifique Tour Eiffel se vede de aici chiar spectaculos. Nu rezist vântului cât rezist priveliştii şi în 15 minute coborâm. Mi-e foame şi vreau în Cartierul Latin. După masă mergem şi ne agăţăm lacătul pe Pont des Arts. Un moment special căci ne-am adus aminte cum am uitat să facem asta în luna de miere, pe Via dell’Amore, Cinque Terre. Mă fură pentru un moment un alt lacăt, unul agăţat de un el şi o ea la sărbătorirea a 50 de ani de căsătorie… Gândurile mele sunt departe de pod, iar 50 de ani chiar mi se pare o viaţă. Cum am reperat tocmai lacătul asta din miile care încarcă podul? Clau îmi zice: “noi îi contabilizăm şi pe cei 10 de până la căsătorie, aşa că sărbătorim la 40 de ani ” :)) Îmi dă o cheie, îşi ţine şi lui una şi… la trei, doi, unu… cheile zboară în Sena…

După un asemenea moment intens şi febril am nevoie de o clipă de relaxare extremă. Îl am La Cafe de Deux Magots, de unde o sun pe Nasa, căci nu-i aşa … cine m-a înţeles mai bine cu un an în urmă dacă nu ea?! :) Desigur, poate mami, dar felicitările fuseseră deja făcute. Îmi imaginez că suntem amândouă sau toate trei acolo şi bem o cafea cu Simone de Beauvoir, am avea ce să ne spunem :)

De mâna prin Paris, prin Jardin de Luxemburg, pe Champs Elysees, apoi pe la Four Season George V să vedem unii florile, alţii Lamborghiniurile, apoi pe Pont D’Alma cu gândul la Lady Diana, la Trocadero admirând turnul mai de aproape şi de aici ne grăbim să luăm vaporaşul pentru ceea ce urma să fie ultima aventură pe ziua respectivă. La apus iese şi soarele şi plimbarea de o oră pe Sena pare schiţată brusc altfel, în culori calde, în lumină bună. Mă simt bine, e aşa cum am vrut, e romantic, e autentic, e la Paris şi turnul se aprinde în aplauzele tuturor celor de pe vapor, la ora la care cu un an în urmă trecuserăm deja, tot cu aplauze, de primul dans…

Foto

Close Menu