Din seria atracțiilor fără o explicație exactă, azi mergem la Mediaș. Mergem prin poveste, altfel, ultima dată am mers vara trecută pentru a nu mai știu câta oară. De cazat, ne-am cazat o singură dată aici, la Hotel Traube (povestitu-v-am la acea vreme), însă de trecut și zăbovit, iată, s-a tot întâmplat, eu nescriind de fapt niciodată mai nimic despre orașul de pe Târnava Mare, care îmi place atât de mult, fără “un motiv anume, pur și simplu e!”
A fost primul an în care am anulat două vacanțe la mare. Și adevărul e că visam la marea albastră. Prima rezervare o făcusem pe la început de februarie și era pentru 6 nopți în Thassos de la 1 august. Urma să legăm acea vacanță în Grecia de un concert la București, dar cum îmi era evident că acel concert nu va mai avea loc din cauza pandemiei, aranjamentul nu mai putea fi realizat. Apoi, după ce lucrurile se liniștiseră cât de cât, iar România ajunsese printr-o minune, probabil, la sub 200 de infectări Sars-Cov 2 pe zi, ne-am făcut curaj să rezervăm un apartament superb pe malul mării, fix lângă Varna (Bulgaria), pentru 5 nopți, începând din 15 august. Dar nebunia a reînceput și recunosc că nu m-am simțit confortabil cu nimic ce avea legătură cu o vacanță peste hotare. Nu spun că cei care au ales să plece peste hotare au greșit, chiar deloc, mă bucuram de fiecare dată când vedeam poze în rețelele de socializare cu oameni cunoscuți la mare, dar nouă toată treaba cu pandemia ne-a tăiat cheful, așa că am anulat totul fără pierdere de bani, dar cu regret considerabil că nu ne vom lua porția de aerosoli în 2020. Pe de altă parte, ne-am gândit că marea va fi tot acolo și la anu’ sau când ne vom simți noi confortabil să călătorim așa cum ne dorim. Bun, însă totuși aveam amândoi o vacanță adevărată de 2 săptămâni și ne gândeam cam care ar fi alternativele… La noi la Marea Neagră nu intra în discuție, este departe pe șosele proaste și excesiv de aglomerat.
În urmă cu mai mulți ani, pe vremea când blogging-ul înseamna cu totul altceva decât înseamnă azi (nu doar pentru mine ci la modul general) exista și pe Bialog o rubrică, botezată în blogosferă Miercurea fără cuvinte. Nici nu mai știu cine și de ce a pornit ideea asta, sau de ce era doar o rubrică de o zi, însă multe bloguri publicau în fiecare miercuri articole formate în mare măsură doar din imagini care să “vorbească” în locul cuvintelor. Și adevărul este că multe locuri & lucruri există pe lumea asta care pot “vorbi” fără să rostească ceva. Când am revăzut Sighișoara pentr-a nu știu câta oară în urmă cu două săptămâni, m-am gândit instant că dacă voi apuca să urc pe blog ceva despre ea, atunci sigur va fi un articol care să vorbească mai mult prin imagini, pentru că totul în Sighișoara e atât de vizual încât n-ai nevoie decât de ochi atât de bine deschiși pe cât îți este de suficient deschisă și inima.
Am spus-o ca pentru mine, de nenumărate ori, încet ca să nu rup vraja, că așa cum italienii au Toscana, francezii au Provența sau nemții Bavaria, ei bine, românii au Transilvania, o regiune care nu este mai prejos aproape cu nimic de celelalte regiuni amintite mai sus. Poate o spun din mândria faptului că aici trăiesc și nu departe m-am născut, poate că pur și simplu există o chimie specială cu anumite locuri și asta conduce la adevăruri pe care doar le simțim și nu trebuie musai să le demonstrăm. Am vorbit și voi mai vorbi despre Transilvania, însă este pentru prima dată când voi povesti despre o regiune a ei, destul de diferită de tot restul și plină de poveste: Haferland.
Călătorim cu multă plăcere prin România și ne place la nebunie să descoperim locuri frumoase. Norocul face să le avem. Norocul! Relieful ne ajută, iar istoria ne-a lăsat în urmă o moștenire valoroasă. Că nu știm avea grijă de aceste locuri cu tot ce ar implica asta este altă poveste. Ca în orice aspect al vieții, norocul ajută, e bine să ai noroc, dar nu e recomandat să te bazezi doar pe el. Așa că pe oriunde trecem, oricât de încântați am fi de ce vedem (și suntem de multe ori), ne poate păli ca o rafală de vânt rece apărută din senin într-o zi caldă de vară, o tristețe fără margini. Realizăm deseori că există o Românie către care nu privește mai nimeni, care se zbate să reziste ca o floare ce răsare prin asfalt și nimeni nu-i apreciază efortul. Totuși, e atât de frumoasă și de vie! Tot acest tablou de metafore se aplică “frumoaselor ruine” ale României, fie că ele se numesc biserici fortificate, castele, conace, situri arheologice sau alte feluri de pietre răspândite pe dealuri, fiecare cu povestea ei, dintr-o lume pe care noi nu o putem cunoaște, decât dacă cineva le-ar pune în valoare și le-ar scoate în față din punct de vedere turistic. Altfel au auzit de ele o mână de oameni și atât.
Pe la jumătatea lunii mai, sătui de ploaie, dar și cu dor de plimbare, ne-am plănuit acel weekend prelungit de la început de iunie, pe care cred că-l aștepta toată lumea încă de pe la Paști. În cazul nostru, mai coincidea acel weekend și cu aniversarea de 6 ani a căsătoriei (Nunta de fier) și chiar nu puteam sta acasă, deși nu eram nici foarte odihniți și nici nu ne puteam baza pe vremea extrem de capricioasă din ultima vreme. Cu toate acestea, într-o sâmbătă dimineața, ne-am întrebat ce ne-ar plăcea să facem “de ziua noastră” și amândoi am concluzionat că un weekend relaxant, nu foarte departe de casă, care să îmbine ideea de road trip cu cea a unei escapade calde și calme în doi, prin locuri care chiar ne merg la suflet, ne-ar avantaja de minune… Eu am zis: “vreau să fie soare și să aud în jurul meu vorbindu-se nemțește!” :) Și așa s-a conturat planul!
În acest “mirobolant” anotimp, eu tot între sezoane mă simt. Categoric o să-mi ziceți că altă treabă n-am decât să o tot țin cu vremea rea în sus și-n jos. Se poate să n-am probleme reale de fapt… :) Dar altceva vreau să vă spun. La fel m-am simțit și în noiembrie/decembrie. De altfel, la început de decembrie (fiind în urmă rău cu orice povestire din acele vremuri) am prins un fel de weekend cu 3 sezoane pe care l-am petrecut astfel: o zi închisă de primăvară la Cisnădie, o după amiază feroce de iarnă la Slimnic și o seară de toamnă apăsătoare la Axente Sever. Toate astea în Transilvania, în apropiere de Sibiu și de 1 decembrie. Apropo, știe cineva ce anotimp ar trebui să fie în decembrie? Sau în mai? Numa’ întreb…
