Despre oameni şi pasiuni: Blushing Goodies

Prima dată am întâlnit-o pe Diana aici pe blog şi mare mi-a fost mirarea să aflu ca este, la fel ca şi mine… :D de la INEU! Nu mi-am încăput în piele de fericire şi nu mi-a venit să cred. Apoi am devenit prietene pe Fb (da, apoi am devenit, nu înainte) şi văzându-i profilul am văzut că are şi ea blog, intru curioasă şi peste ce dau!?! Peste minunea Blushing Goodies, un site savuros, unde Diana îşi expune creaţiile… Şi ce am descoperit, înainte să ajung să o văd şi faţă în faţă, este cât de talentată poate fi. I-am şi spus că eu aş fi fericită maxim să am astfel de talente, dar n-am… :)

Când am împlinit aici 1000 de articole, Diana mi-a scris că vrea să-mi facă un cadou, un semn de carte. I-am mulţumit şi i-am spus că cel mai bine ar fi să îl primesc la Ineu (căci urma să merg în vacanţă) şi să ne şi cunoaştem, deşi Diana nu mai locuieşte acum la Ineu. N-am prea fost sigure cum se va întâmpla asta, sau ce programe vom avea, dar eu zic aşa: dacă TREBUIE să cunoşti un om, CEVA va face să te aducă faţă în faţă cu el. Deci n-am stabilit nimic şi cu toate astea ne-am trezit faţă în faţă la Zilele Ineului într-o aglomeraţie de nedescris. Aşa am cunoscut-o pe Diana. Să nu vă mai spun că am plăcut-o din primele 5 secunde, e atât de finuţă şi de boemă (!!). În plus am aflat în primul sfert de ceas că urmează să plece în vacanţă… în Toscana :)

Urma să plece a doua zi din Ineu şi cum nu avea cadoul la ea, nu ştia exact cum să facă aşa că l-am primit prin poştă câteva zile după. Nu doar că am primit semnul de carte promis, dar am primit şi o pereche de cercei superbi cu o culoare fenomenală. A fost o surpriza completă şi vreau să-i mulţumesc Dianei şi aici, să-i arat că apreciez foarte mult gestul şi că am o mare admiraţie pentru ce face.

Dacă doriţi să vedeţi ce talentată e fata asta frumoasă, intraţi şi voi pe site şi poate chiar vă va face cu ochiul una sau mai multe dintre creaţiile Dianei. Îmi plac oamenii cu pasiuni extraordinare, îmi plac  FOARTE MULT! Mulţumesc Diana! :*

Din “învăţăturile” lui Sega sau cum stă treaba cu “monştrii” fiecăruia

Mai am puţin peste 50 de pagini până termin romanul de aventuri spirituale al lui Sega. Dacă mi-a plăcut sau nu cartea rămâne de văzut la final şi o să vă povestec despre carte la timpul ei. Ce mi-a plăcut însă foarte tare a fost o idee citită aseară înainte de a închide cartea şi de a mă pune la somn. Nici nu am dorit să merg mai departe căci a fost tocmai o idee bună la care să meditez înainte de a cădea în braţele lui Moş Ene (care vine pe la gene, nu altul) :)

Şi iată ce zice Sega (pe când se afla în tabară de meditaţie a lui Osho din Pune, India, dar nu vă dau acum mai multe detalii):

NU. Soluţia nu e lupta. Lupta e în van. Monştrii nu trebuie ucişi. Mor ei singuri dacă nu-i mai hrăneşti. Monştrii doar trebuie zăriţi cu coada ochiului. Monştrilor nu le place să fie văzuţi. Când îi vezi, monştrii fug. Până atunci însă fugi tu.”  (pag. 202)

Yup, that’s me!

New York, New York (11 years from 9/11)

Pentru că azi se fac 11 ani de când terifiată, cu mintea de 16 ani, priveam cum se prăbuşesc “templele” civilizaţiei noastre, am decis să nu las să treacă pe lângă mine ziua de azi şi să dedic un articol evenimentului care m-a bulversat mai tare decât orice conflict din lume în ultimii 25 de ani. Am ştiut atunci şi ştiu şi acum ce fel de moment am trăit pe 11 septembrie 2001, tot într-o zi de marţi şi tot într-o după amiază aparent liniştită, la fel ca aceasta.

Foto Credit

Pe vremea aceea (2001) nici cu gândul nu gândeam că vreodată o să ajung la New York. Nu ca aş fi ajuns între timp, ci pur şi simplu nu mi se mai pare aşa o chestie să ajung acum. Adică nu mi se pare ceva atât de greu şi de inaccesibil. Vreau să ajung şi chiar sper să se întâmple cu motiv sau fără. Nu e o dorinţă care mă scoate din minţi (ca altele de exemplu, europene în marea lor majoritate), dar e o dorinţă care la faţa locului s-ar putea să se materializeze în nişte lacrimi, nu zic nu.

Foto Credit

Poate nu ştiu exact de înseamnă New York şi USA în amploarea lor, dar am văzut suficiente filme (cine nu a văzut?) şi am citit ceva cărţi care vorbeau despre New York şi USA în cele mai mici, delicate ori dure detalii. De acolo, din ele, ştiu că Mahattan-ul noaptea este SF pentru orice european, că pentru cineva care trăieşte în orice oraş mai mare al României existenţa a ceva ca Central Park în mijlocul New York-ului este de neconceput, ştiu că Statuia Libertăţii e mică, dar simpla ei zărire a schimbat vieţi pentru totdeauna, ştiu simbolistica unui oraş ca New York-ul şi mai ştiu că cine nu-l va plăcea din prima nu-l va plăcea niciodată, iar cine se va îndrăgosti pe loc nu va mai putea fără el. Este un oraş al extremelor de toate felurile, dar este un exponent al civilizaţiei prezente şi tocmai de aceea s-a lovit în el, atunci în 2001. Este explicaţia mea şi a multora din cei care au trecut de nebunia teoriilor conspiraţiei şi este probabil cea mai plauzibilă explicaţie.

Foto Credit

În timp ce alegeam pozele pe care le vedeţi prin articol, Clau m-a întrebat: “mai vrei aşa de mult să ajungi la New York, după ce ai văzut atâtea frumuseţi prin Europa?” şi i-am răspuns da, chiar dacă poate aş fi dezolată ca atunci când am ajuns în La Defence (Parisul care nu-i Paris şi totuşi niciunde nu m-am simţit mai aproape de New York ca şi acolo, deşi nu mi-a plăcut)) sau ca atunci când am văzut pozele lui de la Houston şi l-am întrenat de ce nu sunt oameni pe străzi… Poate, se poate să fiu dezamăgită, dar consider New York-ul un oraş cu miraj, există un miraj al lui la fel cum există un miraj al Parisului sau al Romei, nu toate oraşele deosebite îl au, mirajul învăluie aceste locuri şi te atrage ca un magnet chiar dacă poate la faţa locului totul se destramă şi te trezeşti la realitate şi îi spui, e doar un oraş, doar un alt oraş. Doar că nu e, doar un oraş, e New York, Parisul Americilor dacă vreţi, Mecca economică şi turistică a lumii noastre. La, naiba, nu-i puţin lucru, nu-i boem dar e infinit şi va atrage infinit.

Cetatea Lita, o splendoare în mijloc de codru

Vă spun drept că eu aştept zilele cu ploi. Nu le aştept cu nerăbdare, evident, dar mă aştept să vină de la un weekend la altul. Tocmai de aceea, zărind soarele pe fereastră şi weekend-ul trecut, am zis că trebuie să ies din casă să profit de vremea asta bună până o mai avem. Şi cum săptămâna trecută am făcut un drum lung, săptămâna asta ne-am rezumat la unul mult mai scurt, dar paradoxal, parcă mai obositor…

Am plecat la 30 de km de Cluj, spre Cetatea Lita (Liteni). Avatajaţi că am plecat din Floreşti şi nu din Cluj, am scurtat puţin drumul şi astfel pe traseul Floreşti-Luna de Sus-Săvădisla-Lita-Liteni, am ajuns la marginea pădurilor clujene mai repede decât estimasem. Traseul este foarte apreciat de biciclişti, numai noi am văzut o grămadă îndreptându-se înspre această zonă. Noi am mers cu maşina până aprope de pădure, dar dacă ar fi să mai merg odată nu aş mai merge cu maşina aşa de mult. Există poteci frumos terasate încă de la crâşma din satul Liteni şi nu prea văd rostul de a urca jumate de deal cu maşina, mai ales dacă e una mai joasă care s-ar putea resimţi în urma urcuşului.

Ei, oricum, plimbarea în câmp deschis nu ar fi fost plăcere sâmbătă căci bătea vântul destul de tare deşi era un soare care îţi ardea faţa. Prin pădure drumul urcă destul de puţin, mai mult mergi pe creste de deal şi pe porţiuni golaşe la înălţimi frumos cambrate. Imediat după ce am parcat maşina şi am urcat per pedes peste 15 minute am zărit Cetatea. Partea frumoasă din punct de vedere al peisajului a fost aceea că Cetatea zărită de noi de pe un deal, s-a dovedit a fi fix pe dealul din faţă, deci ce trebuia noi să facem era să coborâm dealul pe care jumate îl urcasem cu maşina şi jumate pe jos şi să-l urcăm pe cel pe care se afla Cetatea.

Frumoasele dealuri împădurite cu brazi mereu verzi au fost un delicu în timpul urcărilor şi coborârilor, însă cum era destul de cald şi cum am avut de urcat şi de coborât două dealuri nu doar unul, să zicem că a trebuit să mă opresc să mănânc un măr :) ceea ce eu nu prea fac, adică nu mă epuizez aşa de repede. Nu ştiu de la ce a fost, dar pot să spun că am obosit zdravăn.

Mai apoi, urcarea propriu-zisă în Cetate s-a făcut la modul, aproape căţărat pe ziduri, îţi trebuia clar echipament sport ca să poţi urca, însă odată sus uiţi de toate şi exclami “wow, tare frumos pe aici!”. Ne-am pozat, am stat puţin să ne tragem sufletul şi am coborât ca să facem drumul înapoi. Ştiam că nu va fi uşor, dar şi de data aceasta ne-au salvat peisajele deosebite ce se aşterneau în faţa noastră: turme de capre şi oi multe, drumuri subţiri ce şerpuiau în zare, grup de copii ce se ucau cu mingea pe platoul din faţa dealului cu Cetatea, brânduşe şi alte feluri de plăntuţe ce doresc să învingă vremea de toamnă şi nu în ultimul rând frumoasele dealuri transilvane scăldate în soarele demenţial de septembrie.

Una peste alta, ieşirea a fost foarte reuşită, cheltuieli minime (adică doar benzina), mişcare cât cuprinde, aer proaspăt, peisaj verde, baterii încărcate, bucurat de vreme bună şi caldă, râs, oboseală, baie de soare din nou, poze, living on the edge, Transilvania mereu surprinzătoare, sentimentul că vara marilor drumeţii se cam apropie de sfârşit, dar şi sentimentul că “toamna se aşterne uşor” şi până acum destul frumos şi pe placul meu …

Să comparăm două peisaje…

… sau Toscana vs. Transilvania, căci nu-i aşa, nimic nu se compară cu obsesiile, poate doar obsesiile între ele :)

Prima fotografie tronează mare şi luminoasă acoperindu-mi de ceva vreme nu doar inima ci şi tot ecranul micuţului meu laptop, alb ;) Zic că se potriveşte cu el, cu laptopul, dar şi cu starea mea de spirit de fiecare zi, de fiecare zi când mă trezesc, îl deschid şi mai apoi îmi imaginez că şi dacă deschid geamul tot asta o să văd, adică un minunat peisaj Toscan (din ăla tipic, cu dealuri ce se unduiesc duios sub soare). Dacă vreţi şi voi un wallpaper la fel, intrati aici, de aici m-am procopsit şi eu cu minunata poză de mai jos.

A doua fotografie e realizată ieri, aici în mijlocul Transilvaniei în apropiera cetăţii lui Gelu (se presupune, iar eu ştiu prea puţină istorie ca să vă confirm). Şi aici puteţi vedea dealuri ce se leagănă în zarea legănată şi ea de vânt. Nu-s dealuri toscane, sunt dealuri transilvane, din Transilvania cea mereu surprinzătoare. Ei, din păcate dacă deschid geamul (care e deschis deja) nu asta văd, dar pot să văd asta la 30 de km de Cluj. Dacă vreţi un wallpaper de acest gen, vă trimit eu poza asta, ori alta cam la fel. Dacă vreţi însă să vedeţi cu ochii voştri zona, vă aştept pe aici, pe pajiştile aurii din apropierea Apusenilor.

Şi să revenim la comparaţie. Suferă o comparaţie ori ba? Sau suferă la propriu un peisaj faţă de altul?

P.S. Vă aştept cu mai multe fotografii şi poveşti de la Cetatea Lita (Liteni), zilele următoare. Tot ce vă pot spune acum este că a existat ieri un alt moment în care ne-am tras sufletul pe nişte ruine exclamând la unison: “ce frumos e şi pe aici!”. Cum ziceam şi aseară pe Facebook: Transilvania continuă să mă uimească!

Fiind vară citeam în iarbă (lecturi de caniculă)

Dragi prieteni ai cărţilor, acest articol este pentru voi. Asta pentru că s-au strâns din nou câteva lecturi peste vară, lecturi despre care din motive de vacanţă şi vreme bună nu am avut timp să le povestec pe larg exact în momentul în care le-am parcurs. Dar pentru că majoritatea sunt cărţi care m-au făcut să trec mai uşor prin căldurile terbile din iunie şi până în august, am decis să le aloc un articol lor şi numai lor. Cât despre cititul în iarbă… asta este chiar o îndeletnicire de vară şi primăvară şi ştiu că mai repede de luna mai a anului viitor nu voi poposi cu o carte în braţe la firul ierbii.

Începem cu Prima mea carte, o antologie coordonată de Raluca Dincă, o carte eveniment în care îşi dau întâlnire 20 de autori contemporani şi vorbesc despre primele lor experienţe cu cărţile. Volumul este savuros, iar aventurile livreşti dintre cele mai diverse şi mai amuzante. Răspund prezent acestei idei personalităţi ca Livius Ciocârlie, Antoaneta Ralian, Mihail Vakulovski, Adela Greceanu şi chiar coordonatoarea Raluca Dincă.

Este o carte care te va face să îţi aminteşti de propriile experienţe cu cărţile, te va face să te întorci în timp exact atunci când ai decis, tu sau cartea, că este timpul să vă întâlniţi. Eu mi-am amintit de prima mea lectură: Soacra cu trei nurori a lui Ion Creangă şi m-am amuzat teribil amintindu-mi în ce context am citit-o. Într-o zi tati îmi citea ceva şi la un moment dat cred că s-a plictisit, căci mi-a zis: “auzi, e timpul să citeşti tu, eşti mare de’acu” :) Şi mi-a “aruncat” cartea asta din care eu singurică am ales povestirea cu nurorile. Nu o să uit în veci… Cam aşa se desfăşoara treburile şi în cartea de care vă povestec. Vedeţi că este o întreagă colecţie Prima data… din care am citit-o evident şi pe cea cu Prima călătorie în străintătate şi am dezvoltat oarecum subiectul aici.

Pentru voi care a fost Prima carte…?

Continui cu o carte pe care am început-o într-o după amiază şi am stat până seara târziu să o termin, aşa de tare mi-a plăcut. Este vorba despre cartea Claudiei Golea, French Coca Cola. Autoarea este destul de puţin cunoscută la noi, din păcate, însă şi din cauza faptului că a lipsit din România foarte mulţi ani, preferând să câştige experienţe de viaţă prin Franţa, Japonia sau Thailanda. Acest volum, foarte bine scris şi cu o doză considerabilă de umor, vine în descrierea copilăriei şi adolescenţei autoarei. Prima parte se desfăşoară în Franţa unde tatăl ei este ambasador o vreme. Franţa o fascinează, o uluieşte, îi intră în sânge şi nu-i mai iese niciodată, sunt fascinante descrierile Parisului prin ochii unui copil destul de mic şi de neastâmpărat.

Mai apoi roata se învârte, se vede nevoită să se întoarcă în ţară în cei mai crunţi ani ai comunismului. Tatăl ei este hărţuit de securitate şi toată familia se destramă. La fel ca în Trenul de Trieste, tatăl ei o pune pe un tren şi o trimite în lume iniţial cu destinaţia Franţa că acolo avea el ceva cunoştinţe care o puteau ajuta, dar viaţa este cruntă, vicleană şi parcă totul se realizează fără voia ei şi oarecum împotriva ei. Pe neaşteptate copila care mergea la şcoală la Paris, devine o pedepsită a sorţii. Viaţa nu e aşa cum ne-o imaginăm în copilărie…

Şi pentru că mi-a plăcut aşa de mult această carte, am continuat lectura cu prima carte a Claudiei Golea, ea se numeşte Vara în Siam şi descrie destul de haotic şi deseori pe şleau, anii petrecuţi de ea în Asia, mai precis în Thailanda. Cartea abundă în imagini destul de înfricoşătoare despre viaţa autoarei, care, dacă sunt adevărate, conduc la concluzia că acel copil din prima carte, cel care mergea pe la Paris, a murit sau s-a distrus iremediabil.

Poveştile cu miros de marijuana, cu iz de viaţă trăită la limită, cu relatări ale iubirilor neîmplinite m-au dezolat destul de tare. Cartea se citeşe rapid, dar rămâi cu un gust amar după ea. Mi-a plăcut cum a vorbit în prefaţa cărţii, Lucian Vasilescu: „Proza sa povesteşte lin, fără ostentaţie şi fără patos despre o realitate pe care majoritatea dintre noi am ascunde-o sub pat şi ne-am dori s-o uităm. Sinceritatea, în cazul Claudiei Golea, devine o calitate literară. Gesturile mari, acordurile ample, strigătele stilistice şi textuale care duc către «glorie» cărţile romancierilor oficiali lipsesc din arsenalul său; povestea, spusă de ea, este lipsită de străluciri ostentative, nu-ţi «ia ochii», nu are conotaţii moralizatoare, nu forţează în nici un fel simpatia cititorului. Vara in Siam este un «fel literar» gătit dupa o reţetă originală marca Golea.” Tot el a mai spus că ea ar fi o “scriitoare blestemată… să aibă succes”… însă nu ştiu dacă l-a avut sau îl are în România.

Şi uite aşa, de aici, rămânem tot pe un teren exotic şi trecem la cartea Danielei Zeca, Demonii Vântului, o carte pe care am primit-o de la Ioana înainte să plece ea în Asia. Cartea este fabuloasă, ce a creat autoarea acolo este extraordinar, ce lume, ce culori, ce poveste! Îmi doresc mai mult ca niciodată să îi citesc şi cealaltă carte celebră Istoria romanţată a unui safari… (Cine a citit-o?)

Povestea din Demonii vântului subliniează legătura dintre lumea europeană şi lumea orientală prin istoria unui personaj complex şi fabulos Saiyed, “stăpân” al pietrelor preţioase în Dubaiul zilelor noastre. Horia-Roman Patapievici, a spus că această carte i-a adus oarecum aminte de O mie şi una de nopţi şi la drept vorbind, înainte de a citi pe internet păreri despre volumul Danielei Zeca şi mie mi-a lăsat aceiaşi impresie. Cartea surprinde prin multe aspecte ce ţin de destinul personal, de influenţa nestematelor, de moştenirea carmică şi de experienţele extrasenzoriale de care este capabilă fiinţa umană. Un roman ca un poem, superb!

Sper să vă inspire aceste cărţi, să le acordaţi o şansă de a ajunge la voi şi sunt sigură că nu o să fiţi dezamăgiţi de ele, de poveştile pe care le transmit, chiar dacă voi o să le citiţi mai degrabă la gura sobei decât undeva în iarbă. Bucuraţi-vă de carte în orice anotimp!

Final de august la Cluj (foto-eseu)

Fotografiile sunt realizate de mine, joi 30 august 2012, primele pe strada Avram Iancu (unde a şi locuit personajul în cauză o vreme), iar ultimele trei sunt realizate la apus pe Lacul de lângă Iulius Mall. Sper să mai revin şi cu alte articole (foto-eseu) de acest gen.