Am senzația că lectura acestei cărți ar fi trebuit să o fac în urmă cu vreo 7 ani. Cu siguranță mi-ar fi marcat în mod iremediabil adolescența. Și totuși ea a ajuns la mine abia acum. Să fie oare adevărat că acum a fost momentul cel mai potrivit? Poate că în urmă cu acei ani de care zic n-aș fi putut să o apreciez așa.
Povestea Dianei Slavu m-a captat în așa măsură că am urmărit-o ca pe un film bun de acțiune, o poveste de iubire împletită cu povestea mării, cu romantismul unei vărste inocente dar pline de pasiune nu te poate lăsa indiferent. În plus până la această carte nu mi-am dorit să ajung în Bulgaria. Acum aș vrea să ajung cât mai curând la Balcic, pentru că mare parte din poveste amintește de acest loc care pe cum înaintam în roman mi se înfățișa tot mai fermecător.
Cella Serghi, destul de puțin apreciată la noi printre cei din generația sa (din pacate), a dat literaturii române un roman foarte bun, recomandat de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Eugen Lovinescu, care au fost si cei care au impulsionat-o pe tânăra avocată să mai scrie. Cella Serghi, convinsă că va muri tânără (ceea ce din fericire nu s-a întâmplat, ea murind prin 1992) a vrut să lase ceva în urma sa, un roman, o singură carte dar care să cuprindă toate ideile ei, o carte atât de bună încât să nu mai fie alta la fel , o carte în care să pună însăși viața ei. Într-un anume fel acest lucru chiar s-a întâmplat, nu pentru că n-a mai fi existat o altă carte în cariera scriitoarei, ci pentru că romanul s-a trezit a fi puternic autobiografic, o metaforă excelentă a vieii autoarei.
Mulți au asemănat-o cu Margaret Mitchell, autoarea capodoperei “Pe aripile vântului”, însă mie personal nu mi se pare chiar atât de siropoasă Cella Serghi, ba din contră este destul de lucidă și de ancorată în realitate. Poate singura asemănare cu romanul mai sus amintit este finalul la fel de optimist și verosimil, un final pe care l-am crezut altfel până la ultima literă, dar m-am bucurat că m-am înșelat.
Cartea nu abundă în “citate” cum îmi plac mie, dar ea însăși pare un mare citat de 400 de pagini care te învață un lucru esențial. Nu contează cât de rea și fără sens ți se pare viața, atâta timp cât găsești resursele necesare să mergi mai departe fără regret și groază, fără remușcări și cu inima deschisă, brusc viața capătă un sens neașteptat, brusc ziua de mâine este altfel, brusc prăpastia dispare miraculos. Nu trebuie să devii alt om ca să te găsești pe tine chiar dacă o bună bucată de vreme așa ai crezut. Viața e făcută să meargă înainte orice ar fi, cu toate că uneori omul pare prins în ea ca o muscă într-o pânză de paianjen :)

Am scris în urmă cu ceva timp la achiziționarea cărții că va dura până să o termin. Așa a și fost, dar nu din cauză că este o carte grea ci pentru că m-am pierdut în alte lecturi, dar așa de întâmplă în general cu jurnalele. Ieri am terminat-o deși parcă aș mai fi citit dacă mai aveam ce…
Julien Green s-a născut la Paris din părinți americani în anul 1900. Vastul său jurnal început pe la vârsta de 26 de ani (relativ târziu aș spune) cuprinde o perioadă de aproape 70 de ani din viața scriitorului și face parte din seria celor mai celebre scrieri diaristice alături de jurnalele lui Standhal, Gide sau Renard.
Acuma să nu se creadă că am citit integral cei 70 de ani cuprinși în numeroase caiete scrise sau rescrise. Eu am ediția de la Humanitas, care reia frumoasa antologie publicată de Modest Morariu la Univers în 1982. Selecția textelor s-a făcut din patru jurnale publicate de J.G în timpul vieții. Deci nu sunt nici pe departe de o lectură integrală a jurnalelor sale (în română însă este singurul volum apărut).
Preocupat în mare parte de problematica omului interior și a finitudinii sale, J.G dă prin acest jurnal un document inedit pentru cititorul din zilele noastre. Chiar el spunea; “Dacă s-ar întâmpla ca acestă carte să cadă vreodată în mâinile unui cititor din anul 2000 sau 2020, ce ar putea vedea el într-însa…? – Un om, un om dintotdeauna, de ieri și de mâine, care își judecă existeța în ideea desăvârșirii sale.”
Pare paradoxal dar prezența apăsătoare a morții a fost un subiect asiduu dezbătut pentru cineva care a trăit 98 de ani, a prins ambele războaie mondiale, a călătorit în toată lumea, și-a redescoperit originile americane, și-a permis să-și dea demisia din Academia Franceză care l-a primit cu brațele deschise și a recunoscut mereu că a avut o tinerețe extraordinar de fericită. Nu mi-am putut explica de unde toleranța asta a morții.
Probabil din faptul că oamenii de geniu nu sunt niciodată satisfăcuți; “Oare un om întotdeauna satisfăcut ar scrie?”. Foarte probail că NU. “Sunt zile în care nu văd decât eșecurile. Ele îmi jalonează viața.” E o lecție pe care o înveți din cărțile astea, doar că eu îmi permit să o uit foarte des, de fiecare dată.
Un alt lucru obsedant în carte e frecvența cu care autorul își recitește cailetele mai vechi. Asta după părea mea banalizează un jurnal și pentru autorul său: ” A-ți reciti jurnalul înseamă a răsturna clepsidra; nisipul se scurge iar, nisipul este același, clepsidra este aceeași, și totul este altfel. Nu e minunat?
Cu toate acestea jurnalul nu este unul intim, J.G s-a ferit de acest lucru, i se părea de-a dreptul imoral să-și publice cele mai adânci intimități. Iubirea este tratată la altă scară, defapt nu prea știi ce anume a iubit autorul pentru că numai generalițățile ne sunt spuse. Oricum am găsit ceva frumos; ” Să ne scundem unul, celuilalt prăpastia, asta înseamnă iubirea.”
Și în fine, pot spune că această carte mi-a mai adeverit ceva în legătură cu persoanle care se cred “culte și citite”. J.G se întreabă: ” Câți oameni citesc și studiază, nu pentru a cunoaște adevărul, ci pentru a mări micul lor Eu?” Superb :)