Zări și Etape


În periplul meu “cronologic” prin opera lui Blaga, volumul “Zări și Etape” mi s-a părut esențial și important de citit înainte de a intra în Sistemul său filosofic. Pe deasupra am mai găsit și o grămadă de elemente bune pentru subiectul meu de Filosofia Istoriei, de exemplu în teza lui Blaga “Cultură și Cunoștință” (1920) (care recunosc că la început nu m-a atras deloc, după 10 pagini am fost istovită, dar finalul a meritat efortul de a citi până la capăt).
Apoi “Pietre pentru templul meu” (1919), aforismele, printre primele scrieri ale lui Blaga sunt deosebite, le-aș putea reproduce pe toate aici. Foarte mult mi-a plăcut și eseul “Fenomenul originar” (1925) unde aspectele istorice din operele lui Goethe, Nietzsche, Keyserling, Schelling, Spengler sau ale romanticilor sunt puse într-o lumină inedită urmată de o schemă, un fel de arbore genealogic al înrudirii ideilor. Pentru o mai bună înțelegere a romantismului, naturalismului sau impresionismului ne stă la dispoziție “Fețele unui veac” (1926), iar în “Daimonion” (1930), Blaga descrie acel “de dincolo de conștiință”, partea a doua fiind numită sugestiv “Oameni Demonici” este savuroasă. Tot în carte am mai găsit o super definiție a aforismului, dar și două lucrări mai mult sau mai putin stilistice “Probleme estetice” (1924) și “Ferestre colorate” (1926). Cartea oricum va mai trebui reluată, dar așa la prima citire mi-a lămurit multe lucruri. Pentru o carte filosofică a “mers” foarte repede și consider că poate fi citită și de un ochi neavizat.

Nouă achiziție, azi: Arșavir Acterian – Jurnal (1929/1945 și 1958/1990), din seria de Memorii de la Humanitas.

1 MAI Medieval

Pentru că din diverse motive am aflat că ar fi rost de o excursie doar cu o zi înainte de 1 Mai, ne-am gândit să nu mergem totuși foarte departe de Cluj, că să nu ne mai încurcăm cu găsirea unui loc de cazare și să ne putem întoarce în aceeași zi. Zis și făcut. Ruta Cluj-Mediaș-Sighișoara mi s-a părut excelentă mai ales că nu fusesem la Sighișoara niciodată, iar prin Mediaș am trecut doar în urmă cu mai mulți ani.
Se poate ajunge la Sighișoara mult mai simplu și pe un drum mai bun prin Tg. Mureș, dar noi am făcut ocolul prin județul Sibiu ca să vedem Casa Memorială Hermann Oberth de la Mediaș, dar și cetatea medievală de care auzisem că ar fi drăguță. Casa Hermann Oberth era închisă, că programul e făcut de așa natură să nu o viziteze nimeni, adica de luni până vineri (fără sărbătorile legale) când potențialii vizitatori sunt la serviciu. Oricum am văzut-o din afară și n-am plecat fără câteva poze.

De pe șoseaua Sibiului 15, au luat-o spre centrul orașului. Locuri de parcare cu duiumul, ceea ce era deja o bilă albă. În centru tronează o fântână ca în mai toate orașele românești care se respectă, însă centrul nou pare lipsit de strălucire, e tern și destul de pustiu. Poate și ora amiezii la care am ajuns noi nu era cea mai potrivită pentru oamenii locului să iasă la plimbare. Pe stradă doar câțiva trecători vorbeau germana cam cum se vorbește prin vest maghiara. Atunci mi-am dat seama că sunt cu adevărat prin centrul tării. Am luat-o la pas spre centrul vechi. Deja orașul mi se părea mai frumos, mai colorat, mai viu, chiar dacă pe clădirile care se iveau vedeam deja semnele timpului.

Pe la ora 14:00 reușim să plecăm spre Sighișoara, iar din estimările GPS-ului trebuia să ajungem în 40 de minute ceea ce s-a și întâmplat. După un mic tur reușesc să parchez exact la poalele cetății, iar asta chiar a fost o realizare căci orașul era realmente plin, mai ales că urmau să se desfășoare și zilele orașului cu ceva concerte seara. Nu stăm pe gânduri și urcăm în cetate. Doream să văd tot ce se poate vedea: de la Turnul cu ceas la Biserica din deal, de la bastioane la casele medievale. Atmosfera a fost foarte frumoasă. Am urcat în turn, am urcat scara acoperită până la Biserica din deal, am făcut un tur pe la bastioane și am văzut primăria care se află chiar sus în Cetate și seamănă izbitor de bine cu Palatul Prezidențial din Cetatea Buda de la Budapesta. Până și aranjamentele florale din parcuri îmi aminteau de capitala Ungariei. Îmi imaginam cum pe vremuri domnițele își asteptau prinții privind din turnuri spre dealurile îndepărtate. Și da recunosc, m-am simțit și eu o domniță din vremurile alea, însă una cu panasonicul în mănă și mobilul în poșetă.


Era cald, văzusem multe și ne-a luat foamea. Ne-am gândit să mâncam și apoi să coborâm din cetate și să căutăm casa în care a locuit Hermann Oberth în Sighișoara. Din nefericire a venit ploaia, așa că masa s-a prelungit pâna aceasta s-a oprit. Apoi chiar am mers să găsim casa. Deși plouase, turiștii nu plecaseră, semn că prin ei Sighișoara chiar a avut de câștigat zilele astea. Nu știu dacă tot timpul sunt atât de mulți turiști, dar eu am fost impresionată de numărul lor.
Ne-am întors prin Tg. Mureș pe un drum fenomenal. Dacă toate drumurile din România ar arăta așa n-am mai simți chiar acut lipsa autostrăzilor. De pe șosea am văzut, ca în melodia lui Elton John (puțin modificată) :D “Romania’s greenest hills” și nu exegarez cu nimic.
Nu mi-a venit să cred, dar se pare că momentul culminant al excursiei a fost cel când la întoarcere, pe la ora 22, am văzut Clujul de pe Feleac. N-am poză că nu aveam unde să opresc, dar jur că dacă aș fi văzut o poză cu el în lumina nopții n-aș fi știut că e Clujul…m-aș fi gândit la orice mare metropolă a lumii. E supeeeeeerb, n-am cuvinte să descriu…Clau mi-a zi: “Învată să apreciezi anumite imagini vizuale și fără să le imortalizezi…”. Uneori merită.
Mai multe poze din aventura noastră medievală aici.

Frumuseţe pe muchie de lamă de ras

Cred că am copt postul acesta de la prima emisiune, dar nu vedeam un titlu potrivit pentru el până azi când am avut revelaţia. Aşadar versiunea românească a celebrei “Extreme Makeover”, numită sugestiv “Frumuseţe pe muchie de cuţit” sau în traducere liberă “6 săptămâni de operaţii estetice”, a debutat cam de vreo lună. Am văzut doar o emisiune cap-coadă, însă suficient căt să mă scoată din pepeni (asta nu înseamă că n-am să mă mai uit, da noh). Ideea este că nişte dame care vor să fie frumoase, pleacă 6 săptămâni de acasă ca să se transforme cu ajutorul bisturiului şi al stiliştilor în dame de copertă. Ce e cu adevărat frustrant e că majoritatea n-au ajuns la emisiune din iniţiativa lor ci din cea a bărbatului de lângă ele, sau mă rog, a bărbabtului care ar trebui să fie lângă ele.
O doamnă pe la 30 de ani s-a trezit la emisiune pentru că soţul ei nu mai era mulţumit de nasul, sânii şi burta soţiei. Ceea ce domnul uitase este că femeia îi dăruise doi copii, nasul probabil că-l avea coroiat din tinereţe, pieptul se lăsase de la alăptat, iar burta nu era decât maltrată de vergeturile din urma sarcinilor.
O altă domnişoară de data aceasta, venise la remodelat după ce un tip care ajunse să o debaraseze de sutien rămăsese uluit că sânii ei sunt inegali, iar când a privit-o în ochi să-i spună asta a văzut că şi nasul e cam lung. Pentru informaţia domnului consternat trebuie să spun că toate femeile au sânii inegali numai că la unele acest lucru este mai vizibil. În acest caz îi recomand o păpuşă gonflabilă perfectă, sau o Barbie roz cu piciorele desfăcute (pentru că păpuşile aşa stau), pe bordul maşinii pe care cu siguranţă o deţine.
Vreau să văd emisiunea în care un domn va veni la sculptat după ce iubita îi va reproşa că are chelie, urechi clăpăuge, burtă care nu-i permite să-şi vadă părţile anatomice de sub şi paranteză în care poţi scrie un roman între picioarele de găină.
Până atunci alte doamne dornice de schimbare mai mult sau mai puţin forţată puteţi vedea sămbătă seara pe Pro Tv.

Cum stau lucrurile: Platon.


„Căci cel puțin un lucru este de făcut: sau învăţăm de la alţii cum este adevărul, sau îl găsim noi înşine. Dacă aşa ceva nu-i cu putinţă, să ne alegem cea mai bună și cea mai greu de răsturnat dintre explicaţiile omeneşti şi să ne lăsăm purtaţi de ea ca de o luntre, cu care să răzbatem prin furtunile vieții de aici; bineînţeles, aceasta în cazul când nu vom putea străbate valurile vieţii mai sigur, mai la adăpost de primejdii, pe un vas mai puternic avand drept călăuză o cugetare divină” (Phaidon, 85c-d).

“Viaţa este, în fond ca o călătorie în care ai de trecut de pe un mal pe celălalt. Pentru ca omul să poată ajunge cu succes pe celălalt mal în marea călătorie pe oceanul frământat de atâtea valuri periculoase ale vieţii, el trebuie să se lase călăuzit în navigaţia sa de un criteriu valoric precis. El trebuie de fiecare dată, să aprecieze toate cele cu care intră în legătură în cursul vieţii, prin prisma unei anumite unităţi de măsură. Pentru reușita acestei întreprinderi, omul trebuie să găsească un criteriu absolut și nu unul relativ, fie acesta din urmă reprezentat de lucruri sau chiar de oameni. Singurul criteriu valabil care se oferă este Divinitatea.” (Introducere în Filosofia lui Platon, V. Muscă, editura Polirom)

Pentru că lunea nu crește iarba, i-am pus apă…

Azi am avut o zi care nu a semănat deloc cu precedentele, e una din zilele alea de care te tot miri. Și când mă gândesc la faptul că azi dimineață abia m-am târât la baie, ofuscată de faptul că-i luni, surmenată că trebuia să ies din casă, deprimată din cauze iluzorii, ca de obicei, unde mai pui că dormisem cam 4 ore noaptea trecută…
Și apoi se face că am trecut atât de repede peste toate astea…în timp ce stăteam la curs, gândindu-mă la câte am de făcut după…am decis să fac exact ce nu-mi propusem când am ieșit pe ușă, și anume să mă duc la fostul loc de muncă, de unde mai aveam de recuperat o hârtie. Atata curaj mi-a trebuit să ma urnesc încât era cât pe ce să nu merg. Și totuși iată-mă în fața ușii. Intru…am revăzut persoane dragi, oameni de care eram atașată pe vremea când lucram acolo, m-au primit bine, iar mie se pare că-mi lipsea revederea cu ei, sau poate îmi lipsea doar o revedere în general, cine știe? Oricum am împușcat 2 iepuri de-o dată: mi-am luat hârtia importantă și mi-am revigorat spiritul. N-aș fi crezut niciodată că s-ar putea întâmpla asta în locul acela, pe care recunosc că nu-l iubesc prea mult.
Și ca și cum asta n-ar fi fost tot, m-am gândit să trec pe la Anticariatul Academic, că tot era prin apropiere. Intru fără speranță, dar când colo găsesc exact ce caut de jumate de an și anume volumele lipsă din Opere Blaga, Minerva’74. Incredibil. Îmi iau 3, dar mai erau două pe care nu le am, însă cum zic să nu-mi las toți banii acolo, am hotărât că o să vin după alea altădată (oricum nu cred că cineva mai caută în disperare Blaga :D, sper).
Așadar, în plină depresie post sărbători, care mai nou se manifestă și după cele Pascale, am reușit să transform o zi de luni în ceva suportabil. Mai reușam asta prin generală și liceu cănd se întâmpla ca ziua mea să cadă într-o zi de luni, sau să cadă 8 martie lunea :)
Dar azi a fost doar 27 aprilie, și nu-i chiar rău că-i doar luni…să mai zică cineva că doar mă plâng :))

Pânza de păianjen – Cella Serghi


Am senzația că lectura acestei cărți ar fi trebuit să o fac în urmă cu vreo 7 ani. Cu siguranță mi-ar fi marcat în mod iremediabil adolescența. Și totuși ea a ajuns la mine abia acum. Să fie oare adevărat că acum a fost momentul cel mai potrivit? Poate că în urmă cu acei ani de care zic n-aș fi putut să o apreciez așa.
Povestea Dianei Slavu m-a captat în așa măsură că am urmărit-o ca pe un film bun de acțiune, o poveste de iubire împletită cu povestea mării, cu romantismul unei vărste inocente dar pline de pasiune nu te poate lăsa indiferent. În plus până la această carte nu mi-am dorit să ajung în Bulgaria. Acum aș vrea să ajung cât mai curând la Balcic, pentru că mare parte din poveste amintește de acest loc care pe cum înaintam în roman mi se înfățișa tot mai fermecător.
Cella Serghi, destul de puțin apreciată la noi printre cei din generația sa (din pacate), a dat literaturii române un roman foarte bun, recomandat de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Eugen Lovinescu, care au fost si cei care au impulsionat-o pe tânăra avocată să mai scrie. Cella Serghi, convinsă că va muri tânără (ceea ce din fericire nu s-a întâmplat, ea murind prin 1992) a vrut să lase ceva în urma sa, un roman, o singură carte dar care să cuprindă toate ideile ei, o carte atât de bună încât să nu mai fie alta la fel , o carte în care să pună însăși viața ei. Într-un anume fel acest lucru chiar s-a întâmplat, nu pentru că n-a mai fi existat o altă carte în cariera scriitoarei, ci pentru că romanul s-a trezit a fi puternic autobiografic, o metaforă excelentă a vieii autoarei.
Mulți au asemănat-o cu Margaret Mitchell, autoarea capodoperei “Pe aripile vântului”, însă mie personal nu mi se pare chiar atât de siropoasă Cella Serghi, ba din contră este destul de lucidă și de ancorată în realitate. Poate singura asemănare cu romanul mai sus amintit este finalul la fel de optimist și verosimil, un final pe care l-am crezut altfel până la ultima literă, dar m-am bucurat că m-am înșelat.
Cartea nu abundă în “citate” cum îmi plac mie, dar ea însăși pare un mare citat de 400 de pagini care te învață un lucru esențial. Nu contează cât de rea și fără sens ți se pare viața, atâta timp cât găsești resursele necesare să mergi mai departe fără regret și groază, fără remușcări și cu inima deschisă, brusc viața capătă un sens neașteptat, brusc ziua de mâine este altfel, brusc prăpastia dispare miraculos. Nu trebuie să devii alt om ca să te găsești pe tine chiar dacă o bună bucată de vreme așa ai crezut. Viața e făcută să meargă înainte orice ar fi, cu toate că uneori omul pare prins în ea ca o muscă într-o pânză de paianjen :)

Jurnal de primăvară

Atât de repede a trecut vacanța de primăvară cu Paștele ei cu tot, că ajunsă ieri seară în Cluj mi s-a părut că nici n-am plecat. Cele 4 zile la Ineu au fost tare scurte chiar dacă începeau pe la 9 dimineața și se terminau târziu în noapte. În mare am reușit să mulțumesc pe toată lumea, am fost pe unde mi-am propus, chiar dacă pe unii i-am supărat că n-am reușit să-i vizitez (sorry Luci) sau pe alții că n-am prea stat pe acasă (sorry Mom), per ansamblu vacanța a fost reușită și extrem de plină.
Vineri seara ne-am reunit toată strada și am plecat cu mașinile în Deal nostalgici după vremurile când făceam același drum cu bicicletele sau chiar pe jos. A fost superb, am râs cât pentru o lună. Păcat că ploaia venită ad hoc ne-a trimis așa de repede acasă, însă ideea în sine a fost reușită.

Duminică de Paște am crezut că vom petrece numai în familie. Eh, n-a fost să fie. De dimineață am fost cu mami la Biserică, iar de pe la 13 am “buhălit” pe la Tauț la finii noștri și la baraj, iar apoi din nou prin Deal cu altă tură de prieteni. Am mâncat “clisăfriptă”, am râs de oameni puțin mai “veseli”, am cules liliac și m-am bronzat ca tractoriștii…dar a fost bine :)



Aș mai fi stat, recunosc…că deja a început să-mi fie dor de Ineu de când am ieșit din curte. Dar știu că “orice casă devine cea mai frumoasă în momentul în care pleci din ea” :( și la fel mi se întâmplă și cu Dealul, cu “colna” de acolo. De fiecare dată când merg mă gândesc că poate ar fi printre ultimele dăți, nu de alta dar viața ne poartă tot mai departe…(poza cu liliacul e de pe scările de la Deal).