Ziua 2 nu s-a încheiat la Disneyland ci “potrivindu-le ca nuca în perete” :) am purces spre cel mai mare muzeu din lume: Louvre. Am fost motivați să ne prelungim ziua și de faptul că miercurea și vinerea de la ora 18, biletul costă de persoană 6 euro în loc de 9, iar muzeul este deschis până pe la ora 23 deci aveam cât de cât timp.
Pentru cei care se vor revolta că nu am dedicat o zi întreagă muzeului trebuie să clarific faptul că noi nu suntem cunoscători și că în afară de exponatele celebre nu am prea știut ce-i de luat în seamă. În plus, dacă te pricepi nu-i suficient nici măcar o zi ci poate vizite succesive. Oricum, pentru noi doi orele petrecute în Louvre am fost exact cât a trebuit.
Încă de la intrare am avut parte de o surpriză căci pentru mine ca cetățeam U.E. sub 26 de ani a fost intrarea liberă (aici a început de fapt șirul gratuităților pentru mine, așa că am nimerit-o cu Parisul anul ăsta cât am încă 25 de ani). Câteva cuvinte despre exterior: clădirile extraordinar luminate, piramida controversată în centru care arată chiar bine, multă lume, unii cred că doar se plimbau prin curtea interioară, mi s-a părut de vis și am zis că acestă cladire și dacă ar fi goală și tot ar fi frumoasă.
În interior am găsit o aglomerație la care nu mă așteptam, muzeul era la fel de full ca și gara, lucru care evident îi ia din farmec și te pune în imposibilitatea de admira liniștit ce e de admirat. Prima dată vedem sculpturile căutând-o cu disperare pe faimoasa Venus din Milo. Dar până să ajungem la ea vedem o mulțime de alte modele foarte faine. Pe unele le recunoaștem de prin manualele școlare, altele ni se par total noi și încercâm pe alocuri să vedem ce fain au fost trasate liniile corpului. Mie personal cel mai mult parcă mi-a plăcut Cupidon.
Ajungem și la Venus care nu mi s-a părut tocmai ușor de găsit pentru că din cauza faptului că au vrut să “o scoată din turmă” au așezat-o singură într-o încăpere, că vorba lui Clau: “dacă o puneau în rând cu celelalte nu părea mai grozavă”. Bineînțeles lumea s-a înghesuit s-o vadă, toată lumea era cu blitzurile pe ea săraca. La fel și noi.
De aici toate săgețile duc la Moooouuunaaa, dar în drum spre ea te oprești la câte un tablou care ți se pare cunoscut și încerci să vezi cum s-a întins culoarea pe pânză, dar erau așa de pline cu oameni încăperile că nu puteai zăbovi foarte mult în fața unui tablou ca să nu obturezi imaginea celor din spatele tău. Finally ajungem și la cel mai cunoscut tablou din lume: Monalisa lui DaVinci. Tabloul e mic, e printre cele mai mici pe care le-am văzut. Este închis într-un fel de cutie de sticlă, înconjurat de 2 bariere din lemn și păzit de câte 4 supraveghetori. Toate aceste măsuri din cauza unor nebuni care cică s-ar fi năpustit cu un cuțit asupra zâmbetului misterios al Giocondei. Ce să mai zic?
Am avut oarecum noroc să nu fie îngesuială prea mare în fața tabloului, dar ghinionul să dăm peste o americancă foarte enervantă care dorea să facă poze cu toți prietenii în fața Mooooooneeii. Am încercat și eu un zâmbet misterios cu tabloul în spate, dar nu mi-a ieșit. Eh…
După ce am văzut lucrările celebre și ne-am tot învârtit pe acolo am început să dăm semne clare de oboseală, inclusiv eu îmi doream să mă tot așez pentru că nu mă mai țineau picioarele. Așa că după aproape 4 ore ne-am îndreptat spre metrou, dar nu înainte de a-mi cumpăra o poză bună cu Monalisa, un semn de carte și un creion ca suveniruri (erau printre cele mai ieftine de acolo, recunosc).
