Carti

Anna Karenina

1 septembrie 2010 5 comentarii

Titlu: Anna Karenina

Autor: Lev Tolstoi

Colecția “Cărțile Adevărul” în două volume

Anul: 2009

Nr. pagini: 956

Preț: 11 lei/volum

Citită în iulie/august

Nota: 10/10

După cum am observat ordinea cronologică a poveștilor mele despre cărți nu s-a prea păstrat în ultima vreme pentru că am citit nenumărate cărți ce au reprezentat un caz special ce trebuia analizat la cald. Un astfel de caz e și Karenina lui Tolstoi, pentru care mi-am sacrificat ore bune din prețiosul timp al vacanței. Poate nu a fost inspirată alegerea de a citi această carte de aproape 1000 de pagini între niște vizite de-ale prietenilor, o plecare la Ineu, o nuntă și o vacanță în Grecia, dar dacă m-am înhămat la ea, am dus-o până la capăt. Am mai citit două cărți subțirele și mai ușurele pe timpul ăsta, dar am și terminat-o pe Karenina într-o noapte când ambiția a învins somnul.

 

Pot înșira multe despre carte, despre subiectul pe care nu l-am găsit atrăgător din pricina filmului văzut înainte, despre scriitura măiastră a rusului ce părea că nu mai epuizeză, dar nu vreau să înșir lucruri cunoscute foarte bine deja ci doar să-mi dau cu părerea despre această capodoperă a literaturii universale. Plecăm de la premisa că lumea a citit această carte și știe despre voi vorbi în continuare.

 

În primul rând, nu pot pricepe cum cineva (citeam pe un blog) a citit această carte la 12 ani. Oi fi eu mai necoaptă așa… dar onest vă spun că pentru mine această cartea a fost grea chiar și acum. Nu mă refer la povestea în sine ci la ce implicațiile ce curg din ea. Și apoi mai e stilul lui Tolstoi, mi-e greu să cred că e accesibil pentru o persoană de 12 ani, dar, mă rog, sunt eu mai puțin dotată intelectual. Așa, trecând peste asta, cartea e colosală oricum ai privi lucrurile. Se dezbat multe probleme existențiale în ea și toate sunt la fel de importante, nimic din ce am citit nu mi s-a părut lipsit de importanță și peste care se poate trece cu vederea.

 

În al doilea rând personajul central al cărții nu a fost doar Anna. Ea a fost unul din personaje. Cel mai complet personaj a fost pentru mine Levin și povestea vieții lui, venită oarecum în antiteză cu cea a Annei, a fost chiar mai mult dezvolată în roman. Apoi, Kitty a cărei poveste pe mine cel puțin m-a interesat deosebit de mult, eram foarte curioasă ce i se va întâmpla în final unei femei ca ea. Păcat că Tolstoi nu i-a dat până la urmă mai multă strălucire, așa cum am sperat.

 

Apoi, mă întrebam: Oare de ce mă dezamăgesc pe mine așa de tare personajele din romanele rusești? Cu Raskolnikov al lui Dostoievsky am un război personal care merită o postare separată, așa că Anna nu a făcut decât să mă pună la generaliat personaje cu potențial care fac greșeli colosale. Dar, tot eu singură am încercat să-mi răspund: așa e firea umană, acesta probabil este mersul natural al lucrurilor care face ca în Univers să se păstreze un anumit echilibru (Clau ar ști să vă zică mai multe despre legile fizice).

 

De ce m-a dezămăgit Anna? Pentru că nu a știut ce vrea, pentru atunci că când a avut ceva pentru care a îndurat multe, acel ceva nu a mai mulțumit-o. Nu, nu m-a dezamăgit pentru că s-a sinucis, probabil și dacă nu vedeam filmul intuiam acest final pentru că i-am intuit Annei slăbiciunile care se accentuau pe cum dădeam paginilie. De asemenea m-a mai dezamăgit pentru că a fost mult prea femeie, adică nu și-a asumat anumite lucruri, a fost, permiteți-mi să spun, superficială. Nu poți să lași totul pentru o iubire de care te îndoiești (unde mai pui că îndoielile erau cam fără motiv, tipic femeiesc).

 

Da, finalul a fost cutremurător, mă refer la finalul Annei, nu la finalul cărții, care a fost foarte filosofic de altfel. Anna a sfârșit tragic, cu atât mai tragic cu cât noi cititorii știam că putea fi fericită. Dar și aici există un dar, drama omului care gândește prea mult și întoarce pe toate părțile fiecare vorbă, fiecare, situație, fiecare gest. Petresciană atitudine la un personaj de acest gen, dar câtă luciditate atâta dramă, funcționează și aici, perfect.

 

De ce face parte Anna Karenina din, probabil, cele 100 de cărți pe care cineva va trebui să le citească până nu moare? Pentru că este o poveste foarte umană, pentru că deși societatea s-a schimbat, există ceva în ființa umană care o definește și care nu se va schimba niciodată. Pentru că personajele sunt foarte complexe, iar trăirile lor foarte bine redate, nu am mai întâlnit niciunde atâta rigoare și atâta trudă în conturarea unui personaj. Pentru că în cele din urmă, dacă ești total străin de poveste, ea se poate să iasă în întâmpinarea ta cu cele mai calde emoții și poate să te facă să o citești iar și iar cu același interes. Pentru că așa cum există filme ca și Casablanca, cântăreți ca Frank Sinatra sau păsări ca lebăda, tot așa există și cărți ca Anna Karenina, adică PUTERNICE, SENSIBILE și PERFECTE.

Diverse amestecate, Muzica

Small talk, întrebări, planuri, diverse

31 august 2010 13 comentarii

Mi-am unit conturile de pe Picasa prin cumpărarea a 20 de GB în plus cu 5 dolari/an. Acum ar trebui să-mi ajungă. A durat puțin până am reîncărcat pozele de pe Celina pe Bianca, dar măcar acum sunt toate într-un loc, ordonate și safe.

 

Poșta Română mi-a tras clapa. Statistic trebuia să se întâmple deși sunt tare supărată pentru asta. I-am trimis Luizei ceva și nu tot ce am pus în plic a și ajuns la destinație. Rușine, Poșta Română, aproape că doream să vă laud, dar mi-am luat-o în freză pe bună dreptate. Sorry, Luiza…

 

Am văzut primul episod din House M.D și din 10 things I hate about you, primul e din ciclul “mare mirare că nu l-am văzut până acum”, al doilea e din ciclul “alt serial cu adolescenți ciudați”, primului îi dau șansa meritată, la al doilea mă mai gândesc.

 

Întrebare, tot despre seriale: ce e atâta tam tam cu Gossip Girl? Aș încerca, că tot vine toamna/iarna și o să stau mai mult în bârlog. Dacă e cineva care citește pe aici și are o părere pertinentă despre Gossip Girl să-mi zică.

 

Mai merge cineva în vacanță de acum? Dacă da, unde și mai ales ce prețuri a găsit… simt că o să mă damblagesc dacă nu o să mai plec pe undeva până vara viitoare :D

 

E încă marți și iar am ars pâinea prăjită… poate că ar trebui să-mi cumpăr alt aparat că pe ăsta tre să stau să-l păzesc ca să mănânc o pâine decentă.

 

Nu am terminat povestea din Grecia și mai am să vă povestesc și despre Macedonia și Skopje. Dar, m-am gândit că poate ar fi mai bine să merg cu o postare/două pe săptămână despre vacanță, căci drept să vă spun nu-mi place să epuizez așa de repede subiectul și nici nu vreau să mă plictisesc până și pe mine de el :))

 

Azi am alegat un km pe pista din parcul Iuliu Hațieganu, mâine vreau să alerg un km jumate, apoi doi și tot așa, dacă o să țină vremea cu mine și cu planurile mele până dă frigul acela cu minus și zăpada aia groasă vreau să ajung să aleg minute bune fără să gâfâi :D

 

Azi plecând de la școală, o cunoștință trecută de prima tinerețe m-a întrebat ce mai fac. M-a pus naiba să-i răspund că nu fac așa de bine pe cum aș vrea. Omul s-a mirat peste măsură și mi-a trântit în față întrebări gen: “Sunteți cumva bătrână?”, “Aveți oare către 80 de ani și mergeți în baston?”. Văzându-mă perplexă a continuat cu alte remarci ce în mod normal ar fi trebuit să mă măgulească și să mă remonteze, dar m-a întristat adevărul lor… așa că nu am ieșit memorabil din situație. Am urat o zis bună, am întors spatele și am plecat :P

 

Bronzul meu pleacă la plimbare, offf… și îmi plăcea așa de mult :(

 

Îmi place Alejandro, dar nu și GaGa, îmi place melodia, dar nu și clipul. Sincer, chiar îmi place melodia asta. Probabil că e mai veche, dar eu cum nu mă știu la muzica nouă, pentru mine asta pare foarte nouă :D

 

Grecia, Travel

Sidari-Apraos-Kouloura-Kerkyra

28 august 2010 8 comentarii

După prima zi petrecută în minunata stațiune Agios Georgios se împunea ca măcar următoarele două să le petrecem descoperind insula. Aceasta s-a dovedit până la urmă marea frumusețe a insulei, traseul prin aproape toate stațiunile mari. La fel ca o mare metropolă care merită descoperită la pas și Corfu merită descoperită stațiune cu stațiune. Noi am avut baftă că venisem cu mașina, dar cei mai mulți și-au închiriat mașină pentru acestă activitate. Pierdeai mult dacă nu făceai un astfel de traseu.

 

Întâi noi am mers spre Sidari ca să vedem celebrul Canal D’amour în ale cărui ape dacă te scalzi împreună cu jumătatea cică rămâi împreună pentru totdeauna (când am fost acolo nu am știut, dar am aflat acum). Sidari oricum e o stațiune frumoasă și destul de mare. Apa a fost mai caldă decât în alte locuri, dar din păcate nu a fost chiar așa de limpede. În Canal însă culoarea a fost uluitoare, totuși puțini s-au încumetat să coboare pentru o baie…

 

 

Am continuat pe traseul Roda-Achavari-Kassiopi cu o oprire la poate cel mai minunat loc din Corfu, plaja Apraos. Aici am descoperit o apă minunată, caldă și foarte albastră. Ne-am promis că în una din următoarele zile o să venim să facem baie aici. Nu am mai răbdat și am venit chiar a doua zi.

 

 

Următoarea orprire a fost Kouloura plină cu bărcuțe colorate și cu yacht-urile private unde glumele gen “Unde l-ai parcat pe al tău” nu se mai terminau. Aici am văzut și cel mai sweet baby ever căruia i-am făcut o poză cu toate rugămințile lui Clau să nu mai fotografiez copii străini că poate părinților nu le place. Eh… ai un copil frumos, ce să nu-ți placă?

 

 

Ținta următoare a fost Kerkyra, un oraș încântător pe care nici nu cred că-l pot descrie în cuvinte. Ne-am mai întors încă de două ori până la plecare aici și de fiecare dată mi s-a înfățișat ca o Veronă italiană fără cusur. Asemănările mi s-au părut mult prea mari, atmosfera mult prea similară, dar per ansamblu orașul capitală a insulei Corfu s-a dovedit a fi o bijuterie remarcabilă.

 

Filosofari, Muzica

I can run but I can’t hide

27 august 2010 5 comentarii

Fugim de timp, fugim mai ales de timpul care trece. Fugim însă uneori și de timpul care are să vină din simpul motiv că suntem conștienți că odată venit va trece și acela.

 

Mi-am adus niște pietre din Grecia. Le-am cules în ultima zi când am realizat brusc că nu există scoici. Le-am pus pe o tăviță aici în cameră. Nu, nu au sunetul mării. Și dacă l-ar avea, ce? Aș mai aveau eu timp să-l ascult azi sau zilele următoare?

 

Paradoxal, fugim de timpul care trece și ne refugiem în melancolie. Încep să regăsec bizar acest lucru. Melancolia în cantități mari nu e normală, nostalgia nu e un cântec dulce care ne îmbie la visare ci o realitate crudă a faptului că am pierdut ceva.

 

Fug de timp, de cel care a trecut și cu atât mai mult de cel care are să vină. Și nu-mi explic de ce… pentru că nu rezolv nimic cu asta. Nici măcar nu mă pot ascunde.

Carti

Jurnal de vacanță – Mircea Eliade

26 august 2010 3 comentarii

Facem o mică, foarte mică pauză de Grecia și plecăm în vacanță cu Eliade alături de cartea sa de consemnări de prin lume. (Editura Gramond, 164 pagini, citită în mai când doar visam la vacanța mea).

Pentru că e o cartea care nu se poate “povesti” o să scriu un colaj de citate care m-au răscolit de-a lungul acestei cărțulii, pe care mai aveam un pic și o copiam pe toată într-un caiet :D Citatele sunt diverse, sunt emoții câștigate în călătorii și sunt nostalgii despre un Eliade căruia se știe cât de mult i-au plăcut călătoriile.

 

Despre Veneția:

 

“Ce se poate scrie despre Veneția care să nu fi fost scris deja?”

 

“Veneția e sezuală prin ea însăși.”

 

“Cred că Veneția nu poate fi cuprinsă în toată făptura ei decât la a treia sau a patra revedere: după ani istovișți în biblioteci, pe mări, după stranii și diverse experiențe senzuale, după acea maturizare pe care o lasă suferințele avute și nemărturisite…”

 

Despre amintirile vacanțelor:

 

“Nicăieri nu e destul de frumos, destul de extraordinar: spiritul omului dorește mereu altceva, își amintește necontenit de alte locuri, regretându-le.” (așa de bine mă regăsesc aici)

 

“Ultimul ceas al unei duminici nu se leagă de primul ceas al zilei de luni ci de primul ceas al duminicii ce vine.”

 

“Nu trebuie să regreți niciodată lucrurile pe care nu le-ai văzut. Nu trebuie să regereți, mai ales lucrurile pe care încă nu le-ai văzut și poate pe care nu le vei vedea niciodată.”

 

Despre călătorii:

 

“Farmecul și valoarea călătoriei e spontaneitatea ei; este, mai ales, caracterul ei ireversibil.”

 

“Călătoria, prin simplul motiv că e o ieșire din tine, o renunțare provizorie la personalitatea ta aparține acelei dificile categorii de fapte omenești care se numește aventură. Și e fără sens să regreți sau să încerci să repeți o aventură…”

Grecia, Travel

Grecii și marea lor

25 august 2010 5 comentarii

Ajunsesem în Agios Georgios cu străduțele lui întortocheate, dar atât de pline de leandri, obosiți dar încântați. După o pădure de măslini se ivi și hotelul pe care îl căutam: Theo’s Hotel pe care îl văzusem doar în poze după câteva zile de căutări intense pe internet. Am intrat, am parcat și pentru că era înainte de ora 12 (la care se face în mod normal check-in-ul) am mers să întrebăm dacă ne putem caza ori ba. De fapt au mers băieții, noi (eu și Cori) ca două mimoze ce se respectă am stat în curte și am făcut câteva poze (aveau să fie primele din cele 2000 care au urmat) :))

 

 

Daaa, ne putem caza!!! Ne-a întâmpinat chiar Teo, un grec mărunțel dar plin de viață. Vorbea engleza bine și părea extrem de cuprinzător. Pe Elena, soția lui aveam să o cunoaștem puțin mai târziu, după ce ne-am instalat în camere. Și ea o femeie foarte de treaba. Teo însuși ne-a prezentat camerele, ne-a zis la ce ore putem lua micul dejun și ne-a asigurat de toată ospitalitatea lui pe perioada șederii noastre. Teo și Elena mi-au modificat, cel puțin mie, percepția asupra patronilor. Adică, “la” România, dacă ești patron, ești patron, ceea ce se traduce prin faptul că dai doar ordine și strigi la angajați. Ei bine, la greci se pare că patronii pun umărul la treabă în același ritm cu angajații. Dacă a fost cazul Elena a strâns după mese, iar Teo a turnat în pahare. Sincer, foarte sincer, nu știu dacă a fost o treabă de fațadă (prefer să cred că nu), dar oamenii de la hotel în frunte cu “stăpânii” au părut o mare familie în care fiecare se ajută pe fiecare. Să nu vă spun că pentru mine aceasta a fost cea mai mare bilă albă posibilă din tot ce a însemnat cazare.

Camerele au fost așa cum am crezut și pentru cât am plătit, nu am avut pretenții exagerate și nici nu consider că cineva ar trebui să meargă în Grecia căutând un hotel de 5 stele. După umila mea părere ei au oricum o țară de 5 stele, deci tu, ca turist, te poți mulțumi și cu o cazare mai modestă, că nu ai mers în concediu să stai doar în cameră, come on (sau vorba lor Ela, Ela) :))

 

 

Cazați și proaspăt introduși în atmosferă, ne-am echipat urgent de plajă, chiar dacă abia mai puteam ține ochii deschiși. Direct spre plajă am luat-o (se ajunge pe jos cam în 10 minute). Plaja din Agios Georgios e tare frumoasă, iar apa extrem, dar extrem de curată, numeri firele de nisip… din păcate a fost cam rece. Nu știu de ce, nu-mi prea explic diferențele de temperatură de la o plajă la alta, dar ele au existat și am verificat asta. Eh… oricum, la cât de nerebdători am fost să ajungem la mare, am intrat oricum și ne-am revenit instant. Întorși însă în soare, ne-am înmuiat la loc, motiv numai bun să mergem la îngurgitat ceva pe o terasă. Am ales un Gyros tradițional cu sos tzatziki care ne-am omorât foamea și ne-a mai întărit pentru a doua parte a zilei.

 

 

Această a doua parte am petrecut-o însă la piscină unde apa era mai caldă și lumea mai puțină. Ne-am putut desfășura în voie, căci piscina era undeva în spatele hotelului și nu au deranjat pe nimeni săriturile noastre în apa. Dar, să las mai bine pozele să vorbească despre această stațiune și despre starea noastră de bine. Se vede… nu-i așa? :))

Grecia, Travel

Pe insulă

24 august 2010 8 comentarii

De la Igoumenitsa și până la Kerkyra (Corfu Town) am făcut cu feribotul cam o oră jumate, iar în condițiile în care am prins chiar a doua cursă pe ziua respectivă am ajuns pe insulă destul de devreme. Primul impact cu insula a fost un WOW mare pentru că din larg am văzut coasta străjuită de o fortăreața ce dădea o patină antică locului. Dar, doar o dădea, pentru că peste drum stăteau parcate fain frumos mai multe vase de croazieră care mie mi-au luat ochii (se știe că eu tare aș mai pleca într-o croazieră) și care ne-au urat bun venit într-un loc care evident împletea vechiul cu noul într-un fel fericit pentru orice turist. Eu niciodată nu m-am simțit mai turistă ca atunci, nu știu de ce.. poate că eram pentru prima data pe o insulă?!?

 

 

Era cald, auzisem de căldurile de august și sincer m-am rugat să nu ne topim. Ori m-am rugat eu cu ardoare, ori Corfu chiar are o climă mai mult decât OK, adică e cald în timpul zilei (nu 40 de grade care să te moleșească), însă serile și diminețile sunt extrem de plăcute, nopțile chiar răcoroase aș putea spune, deci numai bine. Nu știu cum o fi în iunie-iulie, dar noi la mijloc de august nu am simțit nevoia să dam drumul la AC în camera de hotel. Până la urmă e marea, dar e și muntele și pădurea și vegetația aceea care nu permite climei să o ia razna ca la marginea deșertului. O mare bilă albă pentru Corfu la acest capitol.

 

 

Și acum, că tot suntem aici, marea bilă neagră: drumurile; asfaltate până în vărful muntelui, dar atât de înguste încât ai împresia că mereu mergi pe contrasens. Este o minune (sincer) că ne-am întors cu mașina întreagă, căci de prea multe ori treceam milimetric pe lângă alte mașini și de prea multe ori aveai impresia că drumul e cu un singur sens când de fapt el nu era :D Mă rog, pe astfel de drumuri am străbătut Corfu în lung și-n lat… cred că la un moment dat ne-am obișnuit să circulăm cu oglinzile pliate (exagerez un pic, dar nu cu mult) :)

 

De la Kerkyra urma să mergem în stațiunea în care avem cazarea și anume Agios Georgios. Prima împresie pe care ne-a lăsat-o Kerkyra, văzută din mașină a fost la unison, vorba lui Cristi’ “Miami”, nu că ar fi fost unul din noi acolo, dar nici într-un alt loc atât de plin de palmieri și atât de luminos nu am mai fost. Așadar Welcome to Miami… scuze Corfu…

 

 

În aproximativ 30-35 de minute am ajuns și la Hotelul lui Theo din Agios Georgios cu marea dorință de a ne odihni, dar cu una și mai mare de a ajunge în valurile mării. Dar despre asta în episodul următor…