Carti

3 întrebări scurte “tot” despre cărți

3 comentarii

Mi-a venit pe mai multe căi o leapșă scurtă, numai bună pentru acele zile în care parcă ai posta, dar ori nu ai timp, ori nu ai stare, ori pur și simplu simți așa că ar merge o leapșă. Azi e o astfel de zi :D

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât pentru lectură?

Da, depinde, mai “ascund” hârtii “importante” prin ele, sau de ce nu… pentru decor, deși deja la mine s-a întrecut măsura cu decorul, căci nu mai am unde să le pun :)

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Nuuu :) Avem gusturi literare foarte diferite, atât de diferite că nu promit să citesc ceva din acel gen, deși poate nu mi-ar strica.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Din păcate da. De unele m-am lepădat, dar alte cărți și acum au rămas necitite din cauza acelor prejudecăți, vezi seria Amurg sau ceva de genul acela (sper să nu-mi ridic pe nimeni în cap acum, dar am mai spus-o și cu altă ocazie).

Gata, două minute și a trecut (haha)

Poezii, Utile

Cea mai frumoasă poezie de dragoste

18 comentarii

Mă gândeam să vă întreb care vi se pare a fi cea mai frumoasă poezie de dragoste? Acestui sentiment i s-au închinat cele mai frumoase poezii scrise vreodată, deci nu este ușoară întrebarea. Eu cred că am citit “tone” de astfel de poezii și știu că mai există multe altele de care încă nu am aflat, poate mă ajutați voi și mă îndrumați spre “acea” poezie perfectă.

Până atunci, vă las în compania câtorva versuri superbe ale lui Labiș, ele însele încărcate de o sensibilitate extraordinară…

Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.

 

Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.

Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,

 

Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.

(Primele iubiri – Nicolae Labiș)

Sursa foto

Filme

Le Concert

6 comentarii

Cât de bine mă gândesc ca ar fi să pot scrie și despre filme așa cum scriu despre cărți, dar uite că de cele mai multe ori, filmele nu lasă în mine prea multe, le văd și trec mai departe. O să încerc totuși pe viitor, atât cât pot și cât îmi vor permite unele să le abordez altfel, poate imediat după ce le-am văzut pot să scot ceva mai mult decât câteva idei răzlețe și generale pe care toată lume le poate vedea și simți.

Un astfel de film, pe care chiar vreau să-l abordez altfel este Le Concert, al românului Radu Mihăileanu. Nu că acest film a fost nominalizat la Globurile de Aur, dar chiar a fost un film bun și frumos. O poveste deosebită redată magistral.

Nici nu știu exact ce m-a frapat, povestea de viață a personajului central, Andrei Filipov, sau povestea lui Anne Marie Jacquet care m-a ținut în suspans până sfârșit, sau pur și simplu eram, curioasă dacă visul nebun al unui geniu se va împlini.

Andrei Filipov a fost mare dirijor al Teatrului Balsoi din Moscova și el a fost umilit și dat afară pe motive politice ajungând om de serviciu în același teatru. Timp de 30 de ani el își acceptă condiția, dar în el mocnește același foc, și este ghidat de aceeași dorință: aceea de a dirija din nou. Și nu orice, ci Concertul pentru vioară al lui Tchaikovsky, același din care a fost în urmă cu 30 de ani interupt violent (adevăratul motiv se va afla mai pe la finalul filmului). Aproape trist, nu?

Ei bine, totul se răstoarnă când Andrei face curat în biroul directorului teatrului (Valentin Teodosiu într-un rol foarte bun) și vede un fax cu invitația teatrului Chatelet din Paris la adresa orhestrei Teatrului Balsoi. În mintea lui Andrei apare nebunia, aceea de a strange fostii colegi de generație, fiecare “retrogradat” și aflat pe Dumnezeu știe unde, pentru a reintregi o orchestră cu care să meargă (bineîneles fără să știe nimeni) să cânte la Paris, ca și orchestra oficială de la Balsoi. Ideea este GENIALĂ, iar ce iese de aici este o tragi-comedie, ca în viață ;)

În plan secundar (sau cel puțin așa simți de la început că apoi te prinzi că lucrurile nu stau așa cum crezi) se află povestea violonistei Anne Marie Jacquet, pe care Filipov o vrea ca prin solitsă în concertul său.

Concertul este întâi de toate povestea unui vis nebun, dar pe de altă aprte este triumful nerenunțării. Trist dar înălțător, dramatic dar cu accente comice deosebite, acest triunf este tot ce le mai rămăsese acestor oameni. Și dacă tot ce îți rămâne este o mica nebunie, evident că nu te mai reține nimic ca să-I dai curs.

Am râs de m-am prăpădit la faze de genul celor din filmele lui Kusturitsa, cum este cea în care țiganii le rezolvă celor din pseudo-orchestră pașapoartele și vizele chiar în aeroport (a fost cel mai comic moment din tot filmul), sau sketch-urile în franceză ale lui Ivan Gavrilov (super personaj) și chiar consistența moale a rusului de 2 m și 150 de kg Sascha, care arată cel puțin înduioșător cu un buchet de flori în mână. Amuzant și rolul românului Vlad Ivanov (alias netalentatul dar extem de bogatul violoncellist Pyotr Tretyakin). Îl leagă ca să nu cânte, după ce i-a sponsorizat să ajungă la Paris, este super comică șcena :)

Dar finalul, wow, finalul a fost pe măsura visului. Ireal, fantastic, extraordinar, emoționant. Pentru un film în care s-a vorbit 70% în rusă, 20% în franceză și 10% în “muzicală” acesta a fost cred cel mai bun film făcut de un roman pe care l-am văzut eu vreodată. Niciunul nu mi s-a părut mai valoros. NU a fost un film de concepție, dar a fost unul de excepție prin faptul că a avut o poveste palpabilă (mă rog, nu aș putea crede că se poate ieși așa ușor din Rusia sau că se poate ajunge așa ușor în capitala culturii), dar exceptând unele mici inadvertențe, filmul are o poveste posibilă, greu accesibilă, dar nu neverosimilă. Tocmai asta l-a făcut atât de cu impact.

Intriga este mult mai compactă, dar nu vreau să vă povestec deznodământul că și așa am vorbit cam prea mult și am divulgat unele secrete. Însă nu trebuie să fii un pasionat al muzicii clasice sau al filmelor mai puțin comerciale ca să apreciezi acest film. Ori dacă ești, cu atât mai bine…

Carti, Filosofari

Crimă și pedeapsă

5 comentarii

Dostoievski, Crimă și pedeapsă, singura carte pe care am citit-o de la acest rus celebru, despre care N. Steinhardt spunea ca a fost pe cale să scrie o nouă evanghelie. Idiotul sau Fraii Karamazov mă așteaptă, dare eu încă mă războiesc cu Raskolnikov. Și e un război vechi…

Crimă și pedeapsă este o carte care mi-a plăcut, ca și construcție epică, ca și roman de o valoare incontestabilă, cu personajul principal am eu ceva mai “grav”, dar în rest cartea e foarte bună, este printre preferatele mele… Chiar dacă nu am citit-o chiar în trecutul apropiat, mă simt legată de ea.

Fiind cel mai citit roman al rusului cam toată lumea știe “povestea”: un student cu înclinații filosofico-dramatice ucide o bătrână cămătăreasa pentru aș rezolva problemele financiare, dar mai mult pentru a demonstra propriei persoane că este capabil de crimă și mai mult, că aceasta crimă este una “dreaptă” (dar așa ceva se știe că nu există). Am înțeles modul său de gândire și nici măcar nu l-am judecat pentru asta, ba mai mult mi-a plăcut de el la început, chiar dacă pentru mine a fost un personaj fără corp, Raskolnikov a fost doar o atitudine, un caracter și nimic mai mult.

Dar aici intevin probleme noastre. În primul rând Raskolnikov este fără dubii un băiat inteligent, foarte deștept. Își iubește mama și sora, pe Dunia chiar încearcă să o protejeze de anumiți domni care o curtează, profitând de pe urma faptului că e săracă. Raskolnikov are un suflet mare, încearcă să-l ajute pe tatăl Sonei, apoi se îndrăgostește de fată, deși aceasta se prostituează pentru bani și mâncare. De fapt atât Raskolnikov cât și Sonecika sunt două persoane extreme de generoase, chiar dacă comit greșeală după greșeală. Chiar m-am gândit: ei sunt foarte curați la suflet, dar și-au mănjit trupurile prin orori și și-au bătut joc de viețile lor. Încearcă să găsească fericirea într-un mod eronat, niciodată drumul spre pierzanie nu te va duce la fericire.

Acestea fiind spuse, ce mă deranjează: că Raskolnikov nu a fost capabil de crimă până la sfârșit. Adică, omori. Da, bun, ai făcut-o, dar de ce ai remușcări? Un criminal cu remușcări este un criminal ratat. Mă înșel? Nu, nu cred că mă înșel. M-a deranjat teribil zbuciumul interior al “eroului” nostru după crimă. A fost suficient de nebun ca să o facă, dar mult prea normal ca să accepte după aceea ce a făcut. Cum naiba? Ori suntem criminali, ori nu mai suntem?

Stați… nu l-am privit superficial pe Raskolnikov, desigur construcția sa interioară a fost complexă, căci tocmai de aceea mă mir. Ce nu a avut el pentru a comite crima și moral? A avut crima perfecta și nu a știut ce să facă cu ea. Aici mi s-a părut slab și mi-a venit să-l omor eu, fără remușcări. Dar am sperat din suflet că o va face el pentru mine. Și, cu riscul de a dezvălui din final, celor care nu au citit cartea, vreau să spun că am fost șocată de faptul  că nu s-a sinucis. Am terminat cartea cu un gust amar. După ce am am dat ultima filă, chiar am zis: hai mă… chiar așa? Sincer vă spun că mă așteptam să se sinucidă, iar faptul că nu a putut să o facă mi s-a părut crunt.

Da, Raskolnikov și-a recunoscut crima și a preferat să fie închis, după 600 de pagini de chin în care muream de curiozitate să văd cum naiba se vor așeza lucrurile, mi-a fost trântit în față exact finalul pe care nu mi l-am dorit. Dintre toate personaje cu care am împărțit carți extraordinare, Raskolnikov era singurul de care aș fi fost mândră dacă și-ar fi luat viața, și tocmai el nu a făcut-o. Bine că s-a sinucis Anna Karenina… ce să zic? Dar hai să nu încurcăm borcanele…

Revenind: am tot stat și m-am gândit. Poate dragostea l-a reținut, dragostea pentru Sonia, singurul lucru câștigat în viața sa. Poate el a considerat capitularea o formă mai gravă de pedeapsă decât siniciderea, nu știu… cert este că, chiar și așa, Raskolnikov nu mi-a părut fericit nici la final chiar dacă a rămas cu Sonia. Știu că Romain Gary a spus că nu este o condiție că dacă doi oameni sunt nefericiți separat,  ca să fie fericiți împreună. Și cam asta cred că a fost și între Sonia și Raskolnikov, însă… așa am simțit că el a avut, dar în același timp nu a avut un destin tragic… Aiurea puțin. Interesant, poate.

La o privire mai atentă, în lumea guvernată doar de legile lui Dumnezeu, Dostoievski nu ar fi putut să-l pună pe personajul său principal să comită cel mai mare păcat asupra propriei persoane, dar în schimb i-a obținut salvarea prin suferință, i-a acordat o șansă în plus spre iertare. Se prea poate ca acceptarea să fie cea mai grea pedeapsă și asta să fi vrut să sublinieze; să-ți cioplești crucea și apoi să ți-o și cari până la judeata de apoi și să nu decizi momentul acestei judecăți.

Totuși, poate a fost o lecție de morală creștină și pentru mine, greu digerabilă, ce-i drept. Se prea poate, asta nu mă face însă să semnez un armistițiu cu Raskolnikov. Nu! Mai avem probleme de lămurit.

(aceasta nu este o recenzie ci prea mult o părere pur subiectivă)

Carti

Prin perdea

Un comentariu

Titlu: Prin perdea
Autor: Aurora Liiceanu (România)
Editura: Polirom, 2010
Nr. pagini: 312
Preț: 27 de lei (Cărturești, 2010)
Nota: 9/10 (aceasta nu a fost o carte în care s-a vorbit despre psihologie așa cum a susținut autoarea)

Pe foarte mulți și în special pe femei le interesează ce se află după perdea, perdeaua fiind mereu metafora aparențelor, iar aparențele existând de fiecare dată pentru a proteja oarecum viața privata a omului așa cum pielea protejează aceste conținut deloc estetic al corpului uman.

Aurora Liiceanu, cu care m-am mai întâlnit și în cartea pe care scris-o alături de Alice Năstase, “Dincolo de bine. Dincoace de rău”, trage de această dată draperiile ca în fiecare dimineața. Însă în această dimineața trage și perdeaua ca să poată intra toată lumina de afară care ne perminte nouă cititorilor să vedem mai bine la ea în casă și implicit la ea în suflet.

Cartea este o mărturie peste ani, este o carte autobiografică, care nu vorbește doar despre psihologie așa cum a declarant autoarea ci chiar despre viața ei. Faptul că ea nu a dezvăluit prea multe se datorează ideii care o călăuzea și anume: să nu ofere picanterii din viața personală ci doar crâmpeie de viața discutate prin prima psihologiei. În parte, i-a ieșit, dar pe de altă parte am avut senzația ca intenționat i-a lăsat să-i scape anumite pasaje mai intens particulare, care au dat savoare paginilor.

Aurora Liiceanu (da, fosta soție a lui Gabriel Liiceanu) vorbește foarte mult despre maternitate și despre cum și-a crescut singură copilul în vremuri foarte tulburi când psihologii erau acuzați de practici fanstamagorice împotriva sistemului, cum nu și-a putut practica mulți ani meseria considerata inconformă sistemului politic, cum s-a văzut umiliă și călcată în picoare de cei care nu pricepeau cum stau lucrurile pe lume și aveau acei ochelari de cal pe care unii i-au păstrat și în ziele noastre pentru că s-au prea obișnuit cu ei. Autoarea vorbește despre multe și nu se sfiiește ca în tot acest calvar ce a însemnat viața ei la un moment dat să mai strecoare și câte o glumă și câte o ironie fină sau dimpotrivă, câte o lacrimă resimțită printre pagini.

Până la urmă această carte este un document, tipul de scriere din care afli amănunte pe marginea unor lucruri pe care le știai sau despre care ai mai citit. Presa din România a acordat atenție acestei cărți, cam toate agențiile de știri au ieșit cu o mediatizare a cărții tocmai pentru că ea a fost percepută ca mărturie din vremuri apuse, dar care bântuie și azi.

Mediafax chiar a recurs la un interviu cu autoarea și a descris cartea astfel: “Volumul “Prin perdea” recompune din fragmente o mare parte din viaţa autoarei, din perioada studiilor şi până în anii postdecembrişti. În prim plan se găsesc fiul acesteia, dar şi traseul profesional, cu interesante consideraţii referitoare la psihologie sau la maeştrii cu rol formator pe care i-a cunoscut. Sunt evocate, de asemenea, prietenele apropiate, cu momente faste sau mai puţin faste, experienţe inedite precum “Suveica”, o fabrică de textile unde Aurora Liiceanu a fost angajată pe un post de muncitor necalificat după afacerea “Meditaţia transcendentală”, sau, după 1989, experienţele din televiziune, precum emisiunea de la Tele7ABC.”

De asemenea au existat și păreri extrem de negative despre aceasta carte cum este articolul semnat de Cristian Teodorescu în Cațavencu.

Conchid în ideea că această carte este una bună, în mine a trezit sentimente umane, mi-a plăcut și o consider must read pentru lectura feminine și oarecum feministă. Aurora Liiceanu, poate nu este chiar o prezentă de calibru în psihologia românească, dar scrie bine, este talentată și deține păreri pertinente vis a vis de lume și viață în general, este o femeie valoroasă. Aș mai citi oricând o carte de-a ei. Iar vouă vă recomand să încercați măcar această carte.

Diverse amestecate

10 lucruri mici care îmi aduc bucurii mari

4 comentarii

Ancuța m-a provocat la o altă leapșă drăguță, plină de substanță. Îmi plac aceste lepșe deosebite, îmi dau ocazia să mă gândesc la unele lucruri, care scrise parcă îmi amintesc mai bine cum sunt eu, eu mine, mai ales când sunt numai eu cu mine :)

Deci, o listuță micuță cu 10 lucruri mărunte care îmi fac viața mai frumoasă (doar 10)

1. Să socializez, mult, nu din obligație ci pentru ca pur și simplu mi se pare un mod extraordinar de a evolua. În plus e gratis și practicabil oricând :))

2. Cărțile îmi fac viața mai frumoasă. Să citesc mă relaxează maxim, îmi aduce o bucurie și aproape un necaz atunci când nu am timp suficient pentru a-l dedica lor.

3. Filmele, sunt o pasiune, chiar dacă în ultima vreme, față de anii studenției parcă nu mai am atâta vreme să mă uit la filme, dar oricum iubesc serialele, filmele văzute la cinema sau acasă, dacă aș avea timp destul cred că m-aș uita și la 3-4 filme pe zi.

4. Să vorbesc la telefon, da îmi place să discut cu mama (chiar dacă uneori în contradictoriu) haha, cu prietenele mele cu care mă văd rar. Uneori pot să spun că mai și exagerez, mă întind extrem de mult, și 50 de minute (cred că acesta este și recordul). Clau nu poate pricepe ce am atâta de vorbit :))

5. Să beau un cappuccino în fața calculatorului în timp ce citesc blogurile mele dragi, sau forumurile unde mereu am ceva de zis. Cappuccinoul acela este cel mai savuros din lume, pentru că îl beau în compania multor oameni dragi, virtual.

6. Cheesecake-ul de la Starbucks, pentru ca este foarte gustos, cel mai gustos, dar și pentru că are un preț pe care nu am obiceiul să-l plătesc des. Poate tocmai de aceea se află pe lista asta.

7. Magic FM, pentru fiecare diminață în care-l ascult în mașină, pentru Radioul lui Moș Crăciun, din fiecare iarnă, și pentru multe altele.

8. Serile de vieneri, nu este seară mai relaxantă și mai plăcută de când mă știu eu.

9. Competițiile de patinaj artistic pe care le ador din copilărie.

10. Bialogul, care a devenit o parte importantă din viața mea, mai importantă decât mă las să cred :)

Filosofari

Despre noroc și alți aliați

3 comentarii

Nimic nu e întâmplător în viața sau cel puțin mie așa îmi vine să cred, așa îmi și place să cred, chiar dacă din anumite întâmplări ale vieții mele nu am putut găsi urmări bune. Dar, cine știe, poate nu le-am căutat eficient.

Am trecut prin anumite faze, altele mai dure, altele mai comice și din fiecare am învățat până la vârsta asta atât de multe încât acum, mereu privind retrospectiv îmi vine să zic că nici măcar nu știu de ce mă necăjesc uneori, de ce mă frământ și de ce simt că am ghinion, când mereu după furtuna din sufletul meu, eu mă trezesc într-o oază de liniște mai completă și mai mulțumitoare decât cea din care părea că mă prăbușisem. Mereu este la fel și mereu atunci când sunt în mijlocul evenimentelor nu mă gândesc deloc că va veni soarele, că va veni liniștea. Din acest punct de vedere sunt un caz irecuperabil și oricât aș vrea să mă  pot comporta altfel, mă doboară anumite sentimente, anumite stări.

Sunt norocoasă din multe puncte de vedere și ce păcat că nu deschid ochii decât atunci când sunt plini de lacrimi fie ele și de bucurie. Dar cel mai norocoasă mă simt atunci când îmi este confirmat faptul ca există pe lumea aceasta oameni de mare caracter, oameni pe care nu-i reține nimic atunci când vor să ajute dezinteresat și din toata inima. Pentru că este extrem de adevărat ce se spune: de cele mai multe ori nu contează ce ai în viața, dar contează enorm pe cine ai alături când treci prin viață. Iar eu am alături persoane pentru care nu s-au inventat cuvinte suficient de elogiatoare ca să fie descriese.

Vedeți voi, norocul da, trebuie să ți-l faci cu mâna ta, dar consider că este noroc doar acel făcut cu mâna ta, care pe moment nu pare mai mult decât un fapt de viața. El se transformă în noroc doar atunci când tu ești dispus să-l vezi așa și doar atunci când ceea ce ai lucrat tu cu mâna ta începe în mod miraculous să lucreze pentru tine. Acela e noroc, cel pe care îl vezi și simți atunci când ai nevoie, nu atunci când îl “faci” practic.

Nu știu dacă avem un destin prestabilit, dar câteodată am senzația că mai este ceva pe lângă norocul adus de liberul arbitru și anume, un plan (științific el nu ar putea să existe), dar la nivel metafizic el există și sălășluiește în fiecare dintre noi. Nu știu dacă este planul Divinității sau Universului care ne-a creat, dar eu una mai simt și un plan pe undeva, un plan de la care omul se mai abate, pe care poate nu-l recunoaște dar pe care îl simte din când în când, mai ales atunci când  planul întâlnește norocul și creează acele situații excepționale.

În lupta cu viața, da, acea viața pe care cei mai mulți așteptăm să o trăim în loc să trăim pur și simplu, este nevoie ca planul să caute totuși norocul pentru a exista o șansă în plus de întâlnire, altfel este posibil ca cele două entități să rătăcească în întuneric, iar cel care le poartă, deci omul, să nu beneficieze în mod normal de întâlnirea lor. Dar tot în această luptă cu viața, cele două se întâlnesc și nu doar că se întâlnesc ci trăiesc prin om un fel de “dragoste la prima vedere”. Atunci atât planul cât și norocul, dau celui pregătit să trăiască monentul cel mai mare dar: fericirea.

Close Menu