Austria, Franta, România, Travel, Ungaria

Cele 7 capitale pe care le-am văzut (I)

11 comentarii

Spre rușinea mea, nu am văzut până în prezent decât 7 capitale europene, cu tot cu Bucureștiul, lucru care nu este tocmai lăudabil, dar sper din suflet și “I mean it” că pe viitor să ajung să vizitez și altele. Până atunci vreau să povestesc puțin despre cele 7, în ordinea în care le-am văzut:

Budapesta (martie 2002, iulie 2007, decembrie 2010)

Este poate una dintre cele mai frumoase capitale europene, un oraș fermecător, pe Dunăre. Cele două parți ale orașului Buda și Pesta se completează de minune, dacă Buda este centrul vechi, cu Cetatea, Bastionul pescarilor și muzeele, Pesta este centrul nou și modern, dar nu lipsit de valoare culturală, Parlamentul este o construcție deosebită, iar Szant Istvan Uta, o piață elagantă și compleșitoare.

Recomand totuși o vizită vara (vizita mea din iulie 2007 a fost cea mai frumoasă). Iarna s-ar putea să vi se pară cam frig și este destul de rece, de Revelionul trecut am cam înghețat :D

Locul preferat: Podul cu lanțuri și panorama de la Cetatea Buda

Ce să nu ratați: o mini croazieră pe Dunăre (face toți banii) și un gulaș ca la mama lui, yummy!

Regret: că niciodată nu am mers la unul din spa-urile celebrei ale Ungariei

Viena (mai 2007)

Am reușit performanța de a vedea și Viena înaintea Bucureștiului. De Viena mă leagă cea mai frumosă amintire din facultate. Am hotărât să nu participăm la un așa zis bachet de final de facultate și să mergem intr-un weekend prelungit la Viena și a fost poate cea mai buna hotărâre luată de-a lungul celor patru ani :)

Mă minunam la fiecare colț de stradă, eram încântată de tot ce vedeam. Nici nu aveam cum să fiu altfel în capitala unui fost mare imperiu. Am reușit să vedem destul de mult, dar acum la câțiva ani dispanță se impune o nouă vizită cu recuperarea obiectivelor ratate.

Locul preferat: Palatul Schombrunn cu grădinile sale

Ce să nu ratați: urcarea în Turnul Dunării de unde aveți panorama asupra Vienei modene și Parcul de distracții Prater

Regret: că nu am fost cu Clau la Muzeul Științelor și Invențiilor (am avut de ales între gădinile de la palat și muzeu și fiecare a ales altceva) și că nu am stat mai mult în Prater

București (iulie 2007, ianuarie 2009, octombrie 2010)

Fac parte din cei cărora le place Bucureștiul, poate din cauză că nu trăiesc acolo, dar sincer, ca și turist în capitala propriei țări, eu m-am simțit bine. Nu este și nici nu va fi niciodată un oraș curat, de asemenea tot niciodată nu va fi un oraș modern și impetuos și asta din cauză că va dăinui acolo patina comunismului. Dar cu toate astea mie îmi place. Iar despre oameni nu mai zic, am întâlnit numai bucureșteni de treabă.

Locul preferat: Casa Poporului, mai ales interiorul este extraordinar de frumos.

Ce să nu ratați: un cappuccino la Hotelul Mariott (Luiza m-a dus acolo și au fost cred, cele mai drăguțe ore petrecute la București)

Regret: că nu am stat niciodată mai mult de 2 zile în București să mă pot plimba în voie prin Cișmigiu. Și că nu am mers la IMAX

Paris (noiembrie 2009)

Săptămâna la Paris a fost cea mai frumosă din viața mea de până acum și nu spun cuvinte mari. A fost inedită din atât de multe puncte de vedere că nu o să le înșir acum ci doar o să mă limitez la faptul că Parisul m-a fermecat iremediabil și pentru totdeauna. În primul rând mi-am dorit să-l văd de mica, a fost ca un vis împlinit și imi doresc din toată inima să mai ajung acolo și dacă se poate să stau mai mult, ceva mai mult. Am văzut puțin din el, probabil și din cauză că niciodată nu o să poți vedea tot, dar am speranța că se va mai lăsa descoperit de mine.

Locul prefat: Turnul Eiffel noaptea, atât el cât și panorama Parisului din el, mi se trage de la faptul că am trait cu imaginea asta 25 de ani, până am ajuns să-l văd.

Ce să nu ratați: Disneyland-ul (pentru o mie de motive, dar cel mai tare este că acolo o să uitați complet de orice altceva, de toate supărările și toate mărunțișuile inutile)

Regret: că nu am putut lua atmosfera cu mine acasă :D

va urma

Carti

3 întrebări scurte “tot” despre cărți

3 comentarii

Mi-a venit pe mai multe căi o leapșă scurtă, numai bună pentru acele zile în care parcă ai posta, dar ori nu ai timp, ori nu ai stare, ori pur și simplu simți așa că ar merge o leapșă. Azi e o astfel de zi :D

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât pentru lectură?

Da, depinde, mai “ascund” hârtii “importante” prin ele, sau de ce nu… pentru decor, deși deja la mine s-a întrecut măsura cu decorul, căci nu mai am unde să le pun :)

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Nuuu :) Avem gusturi literare foarte diferite, atât de diferite că nu promit să citesc ceva din acel gen, deși poate nu mi-ar strica.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Din păcate da. De unele m-am lepădat, dar alte cărți și acum au rămas necitite din cauza acelor prejudecăți, vezi seria Amurg sau ceva de genul acela (sper să nu-mi ridic pe nimeni în cap acum, dar am mai spus-o și cu altă ocazie).

Gata, două minute și a trecut (haha)

Poezii, Utile

Cea mai frumoasă poezie de dragoste

18 comentarii

Mă gândeam să vă întreb care vi se pare a fi cea mai frumoasă poezie de dragoste? Acestui sentiment i s-au închinat cele mai frumoase poezii scrise vreodată, deci nu este ușoară întrebarea. Eu cred că am citit “tone” de astfel de poezii și știu că mai există multe altele de care încă nu am aflat, poate mă ajutați voi și mă îndrumați spre “acea” poezie perfectă.

Până atunci, vă las în compania câtorva versuri superbe ale lui Labiș, ele însele încărcate de o sensibilitate extraordinară…

Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.

 

Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.

Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,

 

Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.

(Primele iubiri – Nicolae Labiș)

Sursa foto

Filme

Le Concert

6 comentarii

Cât de bine mă gândesc ca ar fi să pot scrie și despre filme așa cum scriu despre cărți, dar uite că de cele mai multe ori, filmele nu lasă în mine prea multe, le văd și trec mai departe. O să încerc totuși pe viitor, atât cât pot și cât îmi vor permite unele să le abordez altfel, poate imediat după ce le-am văzut pot să scot ceva mai mult decât câteva idei răzlețe și generale pe care toată lume le poate vedea și simți.

Un astfel de film, pe care chiar vreau să-l abordez altfel este Le Concert, al românului Radu Mihăileanu. Nu că acest film a fost nominalizat la Globurile de Aur, dar chiar a fost un film bun și frumos. O poveste deosebită redată magistral.

Nici nu știu exact ce m-a frapat, povestea de viață a personajului central, Andrei Filipov, sau povestea lui Anne Marie Jacquet care m-a ținut în suspans până sfârșit, sau pur și simplu eram, curioasă dacă visul nebun al unui geniu se va împlini.

Andrei Filipov a fost mare dirijor al Teatrului Balsoi din Moscova și el a fost umilit și dat afară pe motive politice ajungând om de serviciu în același teatru. Timp de 30 de ani el își acceptă condiția, dar în el mocnește același foc, și este ghidat de aceeași dorință: aceea de a dirija din nou. Și nu orice, ci Concertul pentru vioară al lui Tchaikovsky, același din care a fost în urmă cu 30 de ani interupt violent (adevăratul motiv se va afla mai pe la finalul filmului). Aproape trist, nu?

Ei bine, totul se răstoarnă când Andrei face curat în biroul directorului teatrului (Valentin Teodosiu într-un rol foarte bun) și vede un fax cu invitația teatrului Chatelet din Paris la adresa orhestrei Teatrului Balsoi. În mintea lui Andrei apare nebunia, aceea de a strange fostii colegi de generație, fiecare “retrogradat” și aflat pe Dumnezeu știe unde, pentru a reintregi o orchestră cu care să meargă (bineîneles fără să știe nimeni) să cânte la Paris, ca și orchestra oficială de la Balsoi. Ideea este GENIALĂ, iar ce iese de aici este o tragi-comedie, ca în viață ;)

În plan secundar (sau cel puțin așa simți de la început că apoi te prinzi că lucrurile nu stau așa cum crezi) se află povestea violonistei Anne Marie Jacquet, pe care Filipov o vrea ca prin solitsă în concertul său.

Concertul este întâi de toate povestea unui vis nebun, dar pe de altă aprte este triumful nerenunțării. Trist dar înălțător, dramatic dar cu accente comice deosebite, acest triunf este tot ce le mai rămăsese acestor oameni. Și dacă tot ce îți rămâne este o mica nebunie, evident că nu te mai reține nimic ca să-I dai curs.

Am râs de m-am prăpădit la faze de genul celor din filmele lui Kusturitsa, cum este cea în care țiganii le rezolvă celor din pseudo-orchestră pașapoartele și vizele chiar în aeroport (a fost cel mai comic moment din tot filmul), sau sketch-urile în franceză ale lui Ivan Gavrilov (super personaj) și chiar consistența moale a rusului de 2 m și 150 de kg Sascha, care arată cel puțin înduioșător cu un buchet de flori în mână. Amuzant și rolul românului Vlad Ivanov (alias netalentatul dar extem de bogatul violoncellist Pyotr Tretyakin). Îl leagă ca să nu cânte, după ce i-a sponsorizat să ajungă la Paris, este super comică șcena :)

Dar finalul, wow, finalul a fost pe măsura visului. Ireal, fantastic, extraordinar, emoționant. Pentru un film în care s-a vorbit 70% în rusă, 20% în franceză și 10% în “muzicală” acesta a fost cred cel mai bun film făcut de un roman pe care l-am văzut eu vreodată. Niciunul nu mi s-a părut mai valoros. NU a fost un film de concepție, dar a fost unul de excepție prin faptul că a avut o poveste palpabilă (mă rog, nu aș putea crede că se poate ieși așa ușor din Rusia sau că se poate ajunge așa ușor în capitala culturii), dar exceptând unele mici inadvertențe, filmul are o poveste posibilă, greu accesibilă, dar nu neverosimilă. Tocmai asta l-a făcut atât de cu impact.

Intriga este mult mai compactă, dar nu vreau să vă povestec deznodământul că și așa am vorbit cam prea mult și am divulgat unele secrete. Însă nu trebuie să fii un pasionat al muzicii clasice sau al filmelor mai puțin comerciale ca să apreciezi acest film. Ori dacă ești, cu atât mai bine…

Carti, Filosofari

Crimă și pedeapsă

5 comentarii

Dostoievski, Crimă și pedeapsă, singura carte pe care am citit-o de la acest rus celebru, despre care N. Steinhardt spunea ca a fost pe cale să scrie o nouă evanghelie. Idiotul sau Fraii Karamazov mă așteaptă, dare eu încă mă războiesc cu Raskolnikov. Și e un război vechi…

Crimă și pedeapsă este o carte care mi-a plăcut, ca și construcție epică, ca și roman de o valoare incontestabilă, cu personajul principal am eu ceva mai “grav”, dar în rest cartea e foarte bună, este printre preferatele mele… Chiar dacă nu am citit-o chiar în trecutul apropiat, mă simt legată de ea.

Fiind cel mai citit roman al rusului cam toată lumea știe “povestea”: un student cu înclinații filosofico-dramatice ucide o bătrână cămătăreasa pentru aș rezolva problemele financiare, dar mai mult pentru a demonstra propriei persoane că este capabil de crimă și mai mult, că aceasta crimă este una “dreaptă” (dar așa ceva se știe că nu există). Am înțeles modul său de gândire și nici măcar nu l-am judecat pentru asta, ba mai mult mi-a plăcut de el la început, chiar dacă pentru mine a fost un personaj fără corp, Raskolnikov a fost doar o atitudine, un caracter și nimic mai mult.

Dar aici intevin probleme noastre. În primul rând Raskolnikov este fără dubii un băiat inteligent, foarte deștept. Își iubește mama și sora, pe Dunia chiar încearcă să o protejeze de anumiți domni care o curtează, profitând de pe urma faptului că e săracă. Raskolnikov are un suflet mare, încearcă să-l ajute pe tatăl Sonei, apoi se îndrăgostește de fată, deși aceasta se prostituează pentru bani și mâncare. De fapt atât Raskolnikov cât și Sonecika sunt două persoane extreme de generoase, chiar dacă comit greșeală după greșeală. Chiar m-am gândit: ei sunt foarte curați la suflet, dar și-au mănjit trupurile prin orori și și-au bătut joc de viețile lor. Încearcă să găsească fericirea într-un mod eronat, niciodată drumul spre pierzanie nu te va duce la fericire.

Acestea fiind spuse, ce mă deranjează: că Raskolnikov nu a fost capabil de crimă până la sfârșit. Adică, omori. Da, bun, ai făcut-o, dar de ce ai remușcări? Un criminal cu remușcări este un criminal ratat. Mă înșel? Nu, nu cred că mă înșel. M-a deranjat teribil zbuciumul interior al “eroului” nostru după crimă. A fost suficient de nebun ca să o facă, dar mult prea normal ca să accepte după aceea ce a făcut. Cum naiba? Ori suntem criminali, ori nu mai suntem?

Stați… nu l-am privit superficial pe Raskolnikov, desigur construcția sa interioară a fost complexă, căci tocmai de aceea mă mir. Ce nu a avut el pentru a comite crima și moral? A avut crima perfecta și nu a știut ce să facă cu ea. Aici mi s-a părut slab și mi-a venit să-l omor eu, fără remușcări. Dar am sperat din suflet că o va face el pentru mine. Și, cu riscul de a dezvălui din final, celor care nu au citit cartea, vreau să spun că am fost șocată de faptul  că nu s-a sinucis. Am terminat cartea cu un gust amar. După ce am am dat ultima filă, chiar am zis: hai mă… chiar așa? Sincer vă spun că mă așteptam să se sinucidă, iar faptul că nu a putut să o facă mi s-a părut crunt.

Da, Raskolnikov și-a recunoscut crima și a preferat să fie închis, după 600 de pagini de chin în care muream de curiozitate să văd cum naiba se vor așeza lucrurile, mi-a fost trântit în față exact finalul pe care nu mi l-am dorit. Dintre toate personaje cu care am împărțit carți extraordinare, Raskolnikov era singurul de care aș fi fost mândră dacă și-ar fi luat viața, și tocmai el nu a făcut-o. Bine că s-a sinucis Anna Karenina… ce să zic? Dar hai să nu încurcăm borcanele…

Revenind: am tot stat și m-am gândit. Poate dragostea l-a reținut, dragostea pentru Sonia, singurul lucru câștigat în viața sa. Poate el a considerat capitularea o formă mai gravă de pedeapsă decât siniciderea, nu știu… cert este că, chiar și așa, Raskolnikov nu mi-a părut fericit nici la final chiar dacă a rămas cu Sonia. Știu că Romain Gary a spus că nu este o condiție că dacă doi oameni sunt nefericiți separat,  ca să fie fericiți împreună. Și cam asta cred că a fost și între Sonia și Raskolnikov, însă… așa am simțit că el a avut, dar în același timp nu a avut un destin tragic… Aiurea puțin. Interesant, poate.

La o privire mai atentă, în lumea guvernată doar de legile lui Dumnezeu, Dostoievski nu ar fi putut să-l pună pe personajul său principal să comită cel mai mare păcat asupra propriei persoane, dar în schimb i-a obținut salvarea prin suferință, i-a acordat o șansă în plus spre iertare. Se prea poate ca acceptarea să fie cea mai grea pedeapsă și asta să fi vrut să sublinieze; să-ți cioplești crucea și apoi să ți-o și cari până la judeata de apoi și să nu decizi momentul acestei judecăți.

Totuși, poate a fost o lecție de morală creștină și pentru mine, greu digerabilă, ce-i drept. Se prea poate, asta nu mă face însă să semnez un armistițiu cu Raskolnikov. Nu! Mai avem probleme de lămurit.

(aceasta nu este o recenzie ci prea mult o părere pur subiectivă)

Carti

Prin perdea

Un comentariu

Titlu: Prin perdea
Autor: Aurora Liiceanu (România)
Editura: Polirom, 2010
Nr. pagini: 312
Preț: 27 de lei (Cărturești, 2010)
Nota: 9/10 (aceasta nu a fost o carte în care s-a vorbit despre psihologie așa cum a susținut autoarea)

Pe foarte mulți și în special pe femei le interesează ce se află după perdea, perdeaua fiind mereu metafora aparențelor, iar aparențele existând de fiecare dată pentru a proteja oarecum viața privata a omului așa cum pielea protejează aceste conținut deloc estetic al corpului uman.

Aurora Liiceanu, cu care m-am mai întâlnit și în cartea pe care scris-o alături de Alice Năstase, “Dincolo de bine. Dincoace de rău”, trage de această dată draperiile ca în fiecare dimineața. Însă în această dimineața trage și perdeaua ca să poată intra toată lumina de afară care ne perminte nouă cititorilor să vedem mai bine la ea în casă și implicit la ea în suflet.

Cartea este o mărturie peste ani, este o carte autobiografică, care nu vorbește doar despre psihologie așa cum a declarant autoarea ci chiar despre viața ei. Faptul că ea nu a dezvăluit prea multe se datorează ideii care o călăuzea și anume: să nu ofere picanterii din viața personală ci doar crâmpeie de viața discutate prin prima psihologiei. În parte, i-a ieșit, dar pe de altă parte am avut senzația ca intenționat i-a lăsat să-i scape anumite pasaje mai intens particulare, care au dat savoare paginilor.

Aurora Liiceanu (da, fosta soție a lui Gabriel Liiceanu) vorbește foarte mult despre maternitate și despre cum și-a crescut singură copilul în vremuri foarte tulburi când psihologii erau acuzați de practici fanstamagorice împotriva sistemului, cum nu și-a putut practica mulți ani meseria considerata inconformă sistemului politic, cum s-a văzut umiliă și călcată în picoare de cei care nu pricepeau cum stau lucrurile pe lume și aveau acei ochelari de cal pe care unii i-au păstrat și în ziele noastre pentru că s-au prea obișnuit cu ei. Autoarea vorbește despre multe și nu se sfiiește ca în tot acest calvar ce a însemnat viața ei la un moment dat să mai strecoare și câte o glumă și câte o ironie fină sau dimpotrivă, câte o lacrimă resimțită printre pagini.

Până la urmă această carte este un document, tipul de scriere din care afli amănunte pe marginea unor lucruri pe care le știai sau despre care ai mai citit. Presa din România a acordat atenție acestei cărți, cam toate agențiile de știri au ieșit cu o mediatizare a cărții tocmai pentru că ea a fost percepută ca mărturie din vremuri apuse, dar care bântuie și azi.

Mediafax chiar a recurs la un interviu cu autoarea și a descris cartea astfel: “Volumul “Prin perdea” recompune din fragmente o mare parte din viaţa autoarei, din perioada studiilor şi până în anii postdecembrişti. În prim plan se găsesc fiul acesteia, dar şi traseul profesional, cu interesante consideraţii referitoare la psihologie sau la maeştrii cu rol formator pe care i-a cunoscut. Sunt evocate, de asemenea, prietenele apropiate, cu momente faste sau mai puţin faste, experienţe inedite precum “Suveica”, o fabrică de textile unde Aurora Liiceanu a fost angajată pe un post de muncitor necalificat după afacerea “Meditaţia transcendentală”, sau, după 1989, experienţele din televiziune, precum emisiunea de la Tele7ABC.”

De asemenea au existat și păreri extrem de negative despre aceasta carte cum este articolul semnat de Cristian Teodorescu în Cațavencu.

Conchid în ideea că această carte este una bună, în mine a trezit sentimente umane, mi-a plăcut și o consider must read pentru lectura feminine și oarecum feministă. Aurora Liiceanu, poate nu este chiar o prezentă de calibru în psihologia românească, dar scrie bine, este talentată și deține păreri pertinente vis a vis de lume și viață în general, este o femeie valoroasă. Aș mai citi oricând o carte de-a ei. Iar vouă vă recomand să încercați măcar această carte.

Diverse amestecate

10 lucruri mici care îmi aduc bucurii mari

4 comentarii

Ancuța m-a provocat la o altă leapșă drăguță, plină de substanță. Îmi plac aceste lepșe deosebite, îmi dau ocazia să mă gândesc la unele lucruri, care scrise parcă îmi amintesc mai bine cum sunt eu, eu mine, mai ales când sunt numai eu cu mine :)

Deci, o listuță micuță cu 10 lucruri mărunte care îmi fac viața mai frumoasă (doar 10)

1. Să socializez, mult, nu din obligație ci pentru ca pur și simplu mi se pare un mod extraordinar de a evolua. În plus e gratis și practicabil oricând :))

2. Cărțile îmi fac viața mai frumoasă. Să citesc mă relaxează maxim, îmi aduce o bucurie și aproape un necaz atunci când nu am timp suficient pentru a-l dedica lor.

3. Filmele, sunt o pasiune, chiar dacă în ultima vreme, față de anii studenției parcă nu mai am atâta vreme să mă uit la filme, dar oricum iubesc serialele, filmele văzute la cinema sau acasă, dacă aș avea timp destul cred că m-aș uita și la 3-4 filme pe zi.

4. Să vorbesc la telefon, da îmi place să discut cu mama (chiar dacă uneori în contradictoriu) haha, cu prietenele mele cu care mă văd rar. Uneori pot să spun că mai și exagerez, mă întind extrem de mult, și 50 de minute (cred că acesta este și recordul). Clau nu poate pricepe ce am atâta de vorbit :))

5. Să beau un cappuccino în fața calculatorului în timp ce citesc blogurile mele dragi, sau forumurile unde mereu am ceva de zis. Cappuccinoul acela este cel mai savuros din lume, pentru că îl beau în compania multor oameni dragi, virtual.

6. Cheesecake-ul de la Starbucks, pentru ca este foarte gustos, cel mai gustos, dar și pentru că are un preț pe care nu am obiceiul să-l plătesc des. Poate tocmai de aceea se află pe lista asta.

7. Magic FM, pentru fiecare diminață în care-l ascult în mașină, pentru Radioul lui Moș Crăciun, din fiecare iarnă, și pentru multe altele.

8. Serile de vieneri, nu este seară mai relaxantă și mai plăcută de când mă știu eu.

9. Competițiile de patinaj artistic pe care le ador din copilărie.

10. Bialogul, care a devenit o parte importantă din viața mea, mai importantă decât mă las să cred :)

Close Menu