Prin Olanda în ’91cu Cezar Imperator

Postat de Cezar (aka Imperator).

Imi este greu sa scriu care este calatoria cea mai cea… Am fost in prea multe locuri, nu pot realmente sa le categorisesc, sa le fortez intr-un clasament. Unde e mai frumos ? La Angkor Wat sau la Macchu Picchu ? Unde iti dai seama ca esti de fapt un pitic ? La Everest Base Camp sau la picioarele lui Kilimanjaro ? Unde e mai romantic ? Un apus de soare in Capri sau un rasarit peste jungle de la Phi Phi Don ? Ce oras e mai impresionant prin futurism ? Singapore sau Tokyo ? Sau prin delicatete ? Brugge sau Trinidad ? Unde sunt oamenii cei mai buni ? Japoneza din Osaka care a mers cu mine pe jos 2 ore sa ma duca la hotel sau iranianul din Teheran care a fugit cand voiam sa-I platim biletele de autobuz pentru Kashan ? Dar oamenii cei mai amarati ? Mayasii din Guatemala sau refugiatii din Myanmar ?

Asa ca o sa aleg prima calatorie… De ce ? Pentru ca mi-a deschis un drum, o poarta spre luna intr-o cursa prin savana, desert, canale si marile aeroporturi ale lumii, din Burj al-Arab pana la sala de asteptare a garii din Jodhpur… Prima oara cand am iesit din tara…

1 septembrie 1991, Bucuresti, aeroportul international Bucuresti – Otopeni. Aveam 19 ani. Nu mai iesisem din tara. Si cu mici exceptii, aproape nimeni din familia mea. In vara lui 1991, primisem o bursa de un an la Universitatea Limburg din Maastricht. Bursele s-au acordat celor din grupa mea (eram unica grupa cu predare in limba engleza din ce urma sa devina Facultatea de Stinte Economice in Limbi Straine din cadrul ASE) si bursele s-au dat in ordinea mediilor. La grupa de engleza, primii 2 plecau la Canterbury, urmatorii 5 la Maastricht si alti 3 la Liege. La grupa de franceza, cei mai buni 5 plecau la Grenoble, iar alti 7 la Liege. Initial nu am fost pe lista pentru ca secretara mi-a gresit media, apoi s-au recalculat si m-am trezit pe lista….

Epopeea vizei este o alta istorie… Din 1 august, zilnic mergeam in pelerinaj la sfintele moastei ale Ambasadei Olandei la Bucuresti… Si in fiecare zi, plecam cu promisiunea ca poate maine. Scoala incepea luni, 2 septembrie si dupa ce vazusem prea mult filme americane mi se parea ca urma sa fie o ceremonie grandioasa… Zilnic, acelasi ritual – 9 dimineata la ambasada, 9:30 plecam fara nimic uitandu-ne la cozile monstruoase de la ambasada germana. Si a venit ultima zi… vineri, 30 august… Din nou raspuns negativ… Am plecat aproape cu plansul in gat… ratam marea deschidere. M-am dus la o patiserie unde mama tinea contabilitatea… Imi inecam insuccesul intr-o merdenea in fiecare zi. A sunat insa un telefon. Unul dintre cei 5 cu care trebuia sa plec era la ambasada si primisem vizele !!! Am pus mana pe telefon si am sunat la ceilalti 3… incredibil, 2 erau acasa, o colega era la o prietena. Nu aveam bani, asa ca patronul patiseriei si-a bagat mainile in casa si mi-a dat un pumn de lei sa-mi platesc viza… Am sarit in taxi si am demarat in tromba spre Ambasada. Am ajuns cu 5 minute inainte de inchidere, Costel isi luase déjà viza, Alina astepta si dupa mine a franat ca in filme, o Dacie cu Lavinia… Cea de-a 5-a fata, Roxana nu venise… Am primit viza… a aparut si Roxana intr-un final dupa ora inchiderii… L-a vrajit pe consulul olandez, un pusti de vreo 20 si ceva de ani, probabil la prima misiune si a primit si ea. Aveam toti vizele…. ! In 2 zile, duminica plecam.

Doua zile mai tarziu, dis-de-dimineata un convoi de masini se indrepta spre Otopeni… Pe mine ma duceau la aeroport vreo 15 persoane, dupa fiecare venisera zeci… plonjam in necunoscut, dincolo in lumea prin care cainii umblau cu covrigi branduiti in coada… Am plecat cu 44 kilograme de bagaj de la haine pentru un an pana la cutit si furculite… Si nu eram cu bagajul cel mai greu.

Zburam pentru prima oara… Mi-a placut. Aveam o cursa Tarom si zburam cu un Rombac, mandria industriei socialiste romanesti. Am decolat si am aterizat dupa cateva minute la Constanta. Vreo doi-trei turisti olandezi se intorceau acasa de pe litoralul romanesc si Taromul facea un ocol sa-I ridica… De la Bucuresti la Constanta m-am simtit ok, dar de la Constanta cand Rombacul s-a ridicat la 10.000 metri mi s-a facut extrem de rau – sa fi fost sampania, sa fi fost emotia ? Cert este ca deasupra Amsterdamului, avionul a facut un looping evitand coliziunea cu un alt avion care se ridica de pe Schiphol si atunci… am umplut punga…

Dupa ce am pus rotile, a fost primul soc… Rombacul nostru parea ca se poate strecura pe sub avioanele cu doua etaje ale KLM-ului sau a altor companii aeriene… In plus, nici nu am coborat pe vreo pista sa ne ia autobuzul… am ajuns direct in terminal printr-un burduf… Eram intr-o alta lume… Era ca la televizor (noroc ca aveam Telecolor de 3 ani !). Am trecut prin vama fara probleme, iar fetele vamesilor nu pareau ca vor sa manance, ci erau niste pusti pusi pe sotii… Au venit bagajele… Ne-am uitat prin jur, oamenii foloseau niste carucioare… Super. Am luat si eu unul. Al naibii, nu mergea… Si un al doilea, nici al doilea nu mergea ca lumea… Dupa ce m-am chinuit rau de tot sa-l imping, mi-am dat seama ca acest carucior high tech avea frana… trebuia sa apas bara cu care il impingeam…

O alta aventura era sa gasim mijlocul de transport spre gara din Amsterdam. Cineva care tocmai fusese vara in Amsterdam ne-a spus ca de sub aeroport, luam un trenulet care ne duce direct la gara centrala. Doi dintre noi au plecat in expeditie de explorare. Au venit complet confuzi – sub aeroportul din Amsterdam e ditamai trenul, nu un trenulet… Asa ceva e imposibil, un tren sub aeroport, asa ca m-am dus sa ma conving cu ochii mei… da, era ditamai trenul !

In fine, am ajuns cu toate bagajele in tren. Am dat o poala de bani pe bilet, 4 guldeni si 25 centi !!!! Si asta de persoana. Cum ocupasem tot vagonul cu bagaje am stat in picioare sa nu ne zica ceva nasul… Care oricum n-a venit.
Odata, ajunsi in gara din Amsterdam, eram déjà “destepti” – am descoperit carucioare, dar le puteam lua doar daca bagam 1 euro… d-aia luasem monezi de 5 lei de acasa, am gasit si liftul. Din pacate, unuia dintre noi I s-a facut sete rau de tot, asa ca s-a dus sa caute tasnitorile din gara.. .Ghinion, in tara asta unde se pare ca au de toate, nu aveau tocmai tasnitori in gara. Penibil ! Iar la bufetul garii, apa costa 2 guldeni ! Sa dea ei 2 guldeni ca noi n-o sa dam…

In fine, ajunsi in trenul de Maaastricht. Face doua ore si jumatate pana la Maastricht, aflat la 250 km… pare SF. Dar trenul nu e numai SF, angajatii lor sunt si niste tipi cam sadici… odata la vreo 5 minute se plimba cu un carucior cu bauturi, napolitane, chipsuri si alte minuni… iar apa costa aici 3 guldeni, nu 2 !!! Asa ca cel putin doi dintre noi vor inghiti in sec.

Ajungem in final la Maastricht… Vad niste telefoane publice si ma gandesc sa vad daca se poate suna acasa… direct, nu prin operatorul plictisit de la international. Ei bine, dupa ce citesc toate informatiile din cabina telefonica, imi incerc norocul… 0940… si apoi numarul de Romania… Stupefactie, conecteaza imediat, dar guldenul bagat dispare imediat…

Din gara, suntem transportati la un youth hostel in Maastricht unde dam 27,50 guldeni !!! Imens… Noroc ca a doua zi micul dejun are zeci de feluri de mancare si infulecam pentru vreo trei zile si mai luam si salamul cu noi…

Vor urma niste zile pline de descoperiri – cum se taxeaza in autobuze, ce e aia un ATM si de ce “scuipa” bani, cum folosim carduri de tras foi la xerox… Dar mai ales cum este in Vest, cum va fi si la noi candva, voi descoperi o lume fascinanta care merita descoperita, cum poti calatori fara frica, cum poti obtine informatii… This was the beginning of a beautiful friendship intre mine si Planeta… As repeta aceasta calatorie ? Da, dar nu se mai poate… doar cand voi gasi un avion spre trecut… Dar calatoria inceputa pe 1 septembrie 1991 continua pentru mine si azi cand plec spre Cairo si va continua si maine, si poimaine…

"Lumea e a celor care visează"

Această postare nu este despre cărți și oameni ci despre ce transmit cărțile și oamenii atunci când la mijloc se află un vis devenit realitate.

Cine nu a visat la povești extraordinare, cine nu a visat că poate pleca în călătoria vieții lui, călătorie din care va avea să le povestească și nepoților și strănepoților? Cine nu a visat că poate pleca în căutarea viselor încercând să le materializeze? Cine nu a visat la liberatea de a alege cum să-ți trăiești viața dincolo de rutina și convenția zilei de ieri și de azi?

Cine nici măcar odată nu a visat la așa ceva, nu cred că și-a conștientizat suficient condiția perenă pe acest “pământ mișcător”.

Despre povestea Roxanei Valea prin Africa viselor ei, cred că am mai scris pe aici, dar nu știu exact din ce motiv nu i-am dedicat un post întreg. Mă gândesc că de vină o fi faptul că am citit cartea aventurii ei înainte de a avea blogul și apoi n-am mai revenit cu multe amănunte, dar de câte ori am avut ocazia am vorbit despre această carte și am recomandat-o tuturor, mai ales pasionaților, nu atât de călătorii cât mai ales de vise. Eu am cules multe vise din această carte, am citit-o trăind-o ca pe o aventură personală și am terminat-o învățând multe lucruri (aș îndrăzni să zic ca am învățat mai mult decât a crezut Roxana că poate transmite).

De ce am revenit la această carte acum? Pentru că după mai bine e doi ani de când am alfat că “lucrurile bune ți se întâmplă atunci când încetezi să le mai aștepți” s-a întâmplat ceva… Cineva extraordinar de drăguț care a aflat despre această carte de la mine și care a simțit ce mult m-a impresionat s-a gândit să-mi facă un cadou, unul la care e puțin spus că nu mă așteptam: Cartea “Prin praf și vise” cu autograful Roxanei special pentru mine. Entuziasmul rămâne între persoanele implicate :*

Pe Plimbărici.ro, forumul foarte mișto și extrem de util despre călătorii și destinații de vacanță a apărut interviul pe care Roxana aflată în România l-a acordat unei alte persoane care crede în visele ei. Aveți posibilitatea să citiți prima parte din povestea din spatele poveștii africane a Roxanei, urmând ca în curând să apară și partea a două. Citiți-l și apoi da-ți o fugă până la librărie și cumpărați un exemplar, renunțați la filmul de vineri și sâmbătă seara și intrați în atmosfera incredibilă creată de niște oameni în goana nebună după “povestea vieții lor” – garantez că o să trăiți singuri un film pe cinste.

Deși plănuiam să postez abia mâine dimineață, nu am mai răbdat… trebuia să vă spun despre interviu și despre cartea asta pe care tare mult mi-ar fi plăcut să o scriu eu :)

Mulțumesc Luiza și Roxana :*

54/24 Cartea cu vacanțe


Titlu: 54/24
Autor: Bogdan Teodorescu
Editura: Tritonic, București, 2008
Colecția: Ghiduri
Nr. pagini: 254
Preț: 30 lei, Librăria Eminescu
Să vă povestesc despre o carte super mișto, că altfel nu o pot caracteriza, o carte care indiferent de momentul în care o citești te scoate în vacanță în cele mai inedite locuri. E cartea pe care am început-o la Paris (căci acolo am primit-o), am continuat-o în TGV-ul ce traversa Franța spre sud, am terminat-o la Montpellier și uite că scriu despre ea la Cluj :)) E ca un făcut, ce mai…

Bun, Bogdan Teodorescu, autorul/călător este practic prietenul pe care ai decis să-l iei cu tine în vacanță pentru că știe foarte multe lucruri despre toate colțurile de Rai de pe Pământ. Tu doar vei fi răsfățatul vacanței în acest fel, doar deja știi care sunt cele mai bune locuri de cazare, cele mai îmbietoare taverne și cele mai uluitoare peisaje, în plus prietenul care te însoțește are un veritabil talent de povestitor și un umor de calitate. Ce-ți mai lipsește? Bani? Neh… cartea nu e scumpă :)

Astfel că amicul Bogdan ne poartă către 54 de destinații din 24 de țări și ne vinde ponturi la kilogram numai bune pentru vacanțele pe care le visăm fiecare. Te cuprind multe sentimente în timpul lecturii de la cel al libertății care te face să treci cu ușurința unei păsări oceanele, la cel al panicii care nu te scapă de întrebarea “Oare chiar e posibil să văd locurile acelea?”, la cel al invidiei că te macini cum alții au ajuns în locuri pe care tu nu le vei respira niciodată. Dar peste toate plutește ușor ca un avion spre o insulă exotică sentimentul datoriei pe care o ai față de tine, datorie de a vedea cât mai mult cu putință din această lume extraordinar de diversă și seducătoare.

Și așa am călătorit eu de pe Riviera Mayașă din Mexic la Popasul Pescarilor undeva pe lângă stațiunea Olimp de la Marea noastră Neagră, murdară și fără speranță. Nu am obosoit deloc, ba din contră drumul a fost scurt… de doar 254 de pagini…

Din cele 54 de destinații am ales să vă arăt câteva (o foarte mică parte) și vouă, poate cele în care ar trebui neaparat să ajung ca să-mi plătesc datoria față de mine…

Biatrriz (Franța)

Monaco

Granada (Spania)

Chamonix (Franța)

Iguacu (Brazilia)

Rio de Janeiro (Brazilia)

Vise plăcute!

Drumul lung spre casă

Nu din cauză că am dormit exagerat nu am apucat să scriu până acum, ci din cauză că brusc înconjurată de noile lucruri vechi m-am simţit teribil de bine şi cu foarte mult chef de a face altceva. Peste asta îmi vine să mă tot uit pe geam să văd cât de frumos şi de neaşteptat poate să ningă.

Sunt aşa de happy că am ajuns acasă încât nici nu mai contează drumul istovitor, nervişorii care s-au adunat în timpul lui sau revolta că nu am făcut altă alegere. Nu mai contează… dar vă povestesc totuşi un pic.

Am ales să mă întorc acasă cu autocarul celor de la Eurolines (repet: proastă alegere) dar asta mai mult din cauza celor 70 de kg de bagaje pentru care la avion aş fi plătit de m-aş fi uscat. Al doilea motiv a fost că autocarul avea plecarea din Montpellier şi nu mai trebuia să mă trambalez eu cu sarsanalele în altă parte. Și cam aici se termină cu bilele albe.

Traseul a fost următorul (eu l-am aflat din mers) Luni 14 dec, ora 00:15 plecarea din Montpellier pe ruta Nîmes – Avignon – Marseille – Nice – Genova – Torino – Milano – Brescia – Verona -Mestre (Venetia) – Slovenia – Ungaria (ambele exclusiv pe autostradă) – Nădlac -Arad -Timişoara – Lugoj – Deva – Sebeş (Marti 15 dec, ora 16:00) unde am schimbat autocarul cu un microbuz care urma să ne ducă la Cluj. Dar am stat în Sebeş vreo 3 ore ca să mai aşteptăm două persoane din Olanda, care urmau să vină tot cu microbuzul nostru. Bătaie de joc, că am ajuns pe la ora 22 în Cluj.

Să nu aveţi impresia că prin orasele enumerate am intrat şi vai cât ne-am plimbat, am văzut din ele doar autogara şi eventual locurile de unde mai urcau călători. Singurul loc de care hai să zic că m-am bucurat a fost Coasta de Azur pe care apucat să o văd în lumina dimineţii de luni. Au fost cele mai bune 20 de minute de călătorie în care mi-am clătit ochii şi am luat hotărârea de a mai trece pe acolo cu maşina şi cu timp de vizitat.

Autocarul a fost mai mult decât plin, ceva gen: omul şi locul, aşa că să petreci 48 de ore in 50 de cm pătraţi nu a fot chiar ideal. Pot zice că am avut noroc totuşi, că lângă mine s-a aşezat un domn de la Vaslui, muncitor în Marseille care nu a fost un om de calitate inferioară, ca şoferii de exemplu ci un om aşezat la casa lui, cu 5 copii şi o nevastă pe care o respecta nespus şi atunci când vorbea de ei iî dădeau lacrimile.

Despre şoferi nu am cuvinte, dar probabil cei care circulă regulat cu autocare ştiu despre ce vorbesc. Despre unii pasageri ce să mai zic? Să fii atât de slab intelectual încât să-şi pierzi banii pentru care ai lucarat jumate de an la alba/neagra mi se pare de nediscutat. Despre somn, se înţelege, că nu prea am servit, le fel şi mâncare, dar tot răul spre bine, că m-am montat din răsputeri să nu vomit (eu eram sigură că se va întâmpla) şi nu mi-am întors stomacul pe dos, mare realizare, vă rog să mă credeţi.

Cam asta a fost foarte pe scurt şi chiar nu ştiu ce ar trebui să se întâmple să mai vin cu autocarul (cu Eurolines sigur NU ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi, asta dacă aveaţi opţiunea vreodată).

Să nu se înţeleagă din acestă postare că a fost super naşpa pe unde am umblat în aceste aproximativ 3 luni, dar, dar, dar… ACASĂ e acolo unde sunt cei dragi şi viaţa mea e mai minunată lângă ei, dar plec oricând în altă parte, însă NU SINGURĂ.

Marea în decembrie-Palavas

Mi-am dorit să o văd iarna, mi-am dorit să o întâlnesc rece, încălzită doar de apus, mi-am dorit să mi-o strecor în suflet pustie și să-i promit că voi reveni exact acolo, exact în locul în care ne-am luat rămas bun. M-am despărțit de ea și era la fel de frumoasă și era le fel de calmă și la fel de neuitat. Iar eu la fel de singură… fizic, căci de fapt stiam că tu esti in spatele meu și mă cuprinzi în brațe :*



Orașele din sudul Franței

Pentru că plecare mea ACASĂ bate la ușă (nici nu știu cum a trecut vremea) m-am tot gândit să scriu despre cum am perceput eu locurile de aici. Despre oameni am scris deja o postare mai la cald, acum vine rândul orașelor și locurilor pe care le-am văzut, locuri de care m-am lăsat încântată și de care mă vor lega amintiri plăcute.

În primul rând Montpellier-ul (despre care am mai scris), locul în care practic am stat, unde am mers la cursuri și cumpărături, orașul pe care în lunile astea l-am simțit “acasă”. Chiar așa îl percepeam de fiecare dată când veneam de pe undeva sau plecam spre altceva. Orașul acesta l-am văzut prima dată într-o zi de vară în sandale și mânecă scurtă și o să-l părăsesc cu eșarfa la gât și-n cizme, dar per ansamblu l-am cunoscut într-o primăvară continuă. L-am îndrăgit din prima clipă pentru că e la fel ca un om bun (pe lângă faptul că e frumos în exterior, e plin de viață și surprize în interior). Montpellier-ul trăiește prin oamenii care-l locuiesc, ei se strâng mai mereu în grupuri mari în Place de la Comedie și dacă vrei să simți pulsul orașului fă o plimbare seara până în centru. Nu o să-ți vină să crezi câtă viață și voie bună vei întâlni, indiferent de sezon. Vei trece peste aglomerație și vei vedea esența: între Montpellier și locuitorii lui există o relație extraordinară cum în România nu am văzut niciunde.

Sâmbăta trecută l-am văzut gătit de sărbătoare la lăsarea serii și am rămas fără cuvinte, nu pentru că ar fi mai frumos împodobit ca și Clujul de exemplu, ci pentru că freamătul pieței l-a făcut să semene cu un mare târg de Crăciun.

Apoi, din dorința mea nemărginită de a vedea Mediterana am ajuns repede la Palavas le Flots. Aici aș veni să stau o vară întreagă fără nicio grijă, fără stres, fără alte planuri, dar nu singură. Numai noi doi și Marea ar fi perfect. Mi-a plăcut cel mai mult din împrejurimile Montpellier-ului pe care le-am văzut. Mi s-a părut un loc extrordinar de frumos, de romantic, de sensibil, de altfel, de minunat…

Pentru că nu mă săturasem de mare, am ajuns și la Sete, acolo unde marea a avut cea mai spectaculoasă culoare, acolo unde aproape că mi-au dat lacrimile când am văzut cât de frumoasă e. Acolo unde am suferit enorm că nu ești cu mine. Și la Sete poți construi o poveste frumoasă cu farul Saint Louis în fundal, cu pescărușii care vin foarte aproape și cu oamenii, care unii poate aici s-au născut, dar nu s-au săturat să privească marea.

Apoi a urmat Nîmes, singurul oraș pe care l-am vizitat și care nu face parte din regiunea Languedoc Russillon ci din Provence. Un oraș în care am zis că mai revin, dar din diverse motive nu am mai ajuns. Oricum timpul petrecut pe Arena a fost de neuitat și mă bucur că mi-am făcut avânt și am mers până acolo.

M-am avântat apoi și până la Beziers și v-am povestit atunci despre ce mi-a plăcut, deci nu mai detaliez. Oricum atunci eram cam într-o pasă proastă aici și numai faptul că am ieșit și nu m-am închis în cameră cred că m-a ajutat să o depașesc :)

A urmat însă o perioadă când nu am stat roz emoțional și parcă toate mă extenuau așa că m-am urcat în Tram 1 și Tram 2 și am mers până la capătul liniilor să văd ce se ascunde acolo. Am găsit astfel două sate tipice pentru acestă zonă, muuuult mai cochete decât satele de la noi, adică nu se poate compara, e ceva total diferit. Unul mi-a fost recomandat spre vizită, Saint Jean de Vedas, iar la celălalt m-am dus eu așa de capul meu, Jacou.

Când am fost la Lunel am răbdat cel mai cumplit frig aici în sud, nu știu ce a fost în ziua aia căci era soare, dar bătea un vânt care îți ajungea până la oase. Din câte am aflat, Lunel e un oraș cu o comunitate evreiască putenică și asta se vede în sensul bun. Semăna teribil cu Ineul și la mărime și la lățime, să zic așa. Mi-a părut însă foarte rău că Ineul nu arată așa și suferă la capitolul amenajare.

În 11 noiembrie când toată Franța e liberă eu mi-am găsit să mă duc la Frontignan știind că și acesta este un oraș la mare, cu plajă și toate alea. Dar nu am socotit bine timpul și mi-am luat bilet de tren dus-întors astfel că nu am mai apucat să ajung până la plajă ci m-am pierdut pe străduțele înguste de pe malul canalului Rohn.

După Paris nu am mai avut parcă chef de plimbări, mă gândeam tot mai mult la ACASĂ așa că m-am fâțâit mai mult prin Montpellier, ajungând din curiozitate și până în Mosson care e un fel de Florești, dar cu blocuri mai înalte. Acolo sunt și stadioanele și bazinele de înot, e un cartier/orășel foarte, foarte mare.

Peste tot pe unde am umblat am văzut locuri și oameni frumoși de aceea poate părea că am descris cam idilic aceste orașe, dar poate ăsta a fost norocul meu, să nu mă dezamăgească ceva în mpd deosebit și să pot spune cu tărie A FOST FRUMOS. Normal că venisem cu mult mai multe planuri de vizită: Toulouse, Cascarssone, Perpignan, Arles, Marseille, Nice… unde mai pui că doream să merg la Barcelona. Dar… hmmm… probabil că trebuie să mai ajung pe aici, cine știe?

Mi-aș mai lua rămas bun de la mare și aș merge până la Agde… să văd…

PARIS, ultima zi.

După cum v-am spus despre ziua 5 vă las să citiți pe Starlog, oricum cred că deja am prea lungit povestea, pe unii poate i-am plictisit, dar uite că am ajuns și la ultima zi. Deja de luni eram cam amărâtă că povestea se termină, știam că după micul dejun merg cu Clau la Porte Maillot să ia autobusul de Beauvais iar apoi eu va trebui să hoinăresc singură prin Paris aproape o zi întreaga.

Ceea ce am și făcut. De la Porte Maillot am mers cu metroul până la Hotel de Ville. Aici era de văzut evident Primăria Parisului care arată incredibil de bine.

De aici, pentru că este foarte aproape am mers pe jos până la Centrul Georges Pompidou mai mult să văd exteriorul colorat decât Muzeul de Artă Modernă. Aflu că în înterior se află și Atelierul Brâncuși și brusc îmi pare rău că marți nu este deschis.

Fac o pauză la Mac, să-mi verific mailul și să beau un cappuccino, căci mă cam înmoiasem și realizasem ce nașpa e să vizitezi singur, nu-i mai înțeleg pe cei care fac turul Europei singuri cu rucsacul în spate (doar o părere), până nu de mult credeam că asta e grozav. Apoi plec spre Place Bastille unde planul era să cobor, să mă învârt prin împrejurimi și apoi să o iau pe jos și încetișor spre Gare de Lyon.

Deși aici se află și marea clădire a Operei (considerată cea mai mare Operă din lume), pe mine Piața asta excesiv de aglomerată nu m-a impresionat foarte tare. Poate eram deja la momentul în care nu prea mă mai impresiona nimic. Mă rog, s-a dovedit că nu era chiar așa căci odată ajunsă în Place de Vosges (cea mai veche piața din lume) am revenit la sentimente mai pașnice, căci am fost încântată de ce am văzut pe acolo.

Prin preajmă se mai găsesc Casa Victor Hugo și Catedrala Saint Paul. Am dat puțin cu ochii și prin magazinele cu suveniruri unde prețurile erau mult mai decente ca în centru. Apoi cu valijoara după mine am mers spre gară, nu înainte de a intra într-un alt Mac să savurez o înghețată și să refelectez asupra zilelor petrecute la Paris.

Concluzie: când vizitezi un oraș ca Parisul este clar că mergi cu mitul la tine, dar ceea ce e cu adevărat remarcabil este să te întorci dintr-un asemenea oraș cu mitul tot la tine, să descoperi atâtea și totuși să nu te debarasezi de mit. Eu m-am întors cu mitul la mine :)