V-am promis și povestea lui Costi, sper că nu v-am făcut să așteptați prea mult, povestea e interesantă, cu siguranță trăită ea a devenit pentru câștigătorul nostru o experiență de neuitat.
În octombrie 2007, am trăit una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea: călătoria în India, la Hyderabad. Ca ziarist, m-am alăturat delegaţiei române la Jocurile Mondiale Militare, o competiţie similară Jocurilor Olimpice, numai că participanţii sunt membri ai forţelor armate din lume. Am făcut escală în Amsterdam, unde am stat vreo cinci ore, aşa că am apucat să văd cât de cât oraşul, să mă plimb prin Red District şi să-mi fac o părere despre olandezi, despre stilul lor de viaţă şi civilizaţia atât de diferită faţă de ce e „la modă” în România. În fine, după Amsterdam, am avut zbor direct către Hyderabad, un oraş din centrul Indiei, cam al şaptelea din ţară ca număr de locuitori, vreo opt milioane. Am zburat aproximativ nouă ore, în avionul KLM ni s-a servit mâncare cu specific indian (brr, din start am zis că o să mor de foame), am mers de nu mai ştiu câte ori la toaletă (de altfel, se făcuse coadă) şi, după ce am aterizat, am avut impresia că am plonjat pe o altă planetă: feţele mi se păreau dubioase, hainele învechite, aeroportul îmbâcsit şi aglomerat, aerul irespirabil…
Ţi-aş putea povesti două zile despre sentimentul de pustietate pe care l-am trăit câteva minute bune, până când mi-am văzut geamantanul pe bandă. Am cam avut de aşteptat în aeroport, era o harababură de nedescris, lipsa de organizare mi se părea evidentă… În fine, am fost luaţi de un autobuz şi transportaţi către aşa-zisul „parc olimpic”. Am traversat oraşul, din câte am reuşit să disting în beznă, că era ora 3 noaptea. Am văzut clădiri prăbuşite şi cocioabe imediat lângă malluri şi complexe de birouri din sticlă şi oţel, oameni dormind în mijlocul străzii, maşinuţe ciudate, vaci şi tot tacâmul de specific indian. Au urmat vreo 10 zile incredibile, cu plimbări prin vecinătăţi, târguieli cu perle şi senzaţii pe care nu cred că o să le mai am vreodată (inclusiv nebunia de a lua un „tuc-tuc”, o ricşă, pe post de taxi, şi a mă plimba alături de un coleg prin oraş, fără să cunoaştem străzi sau locaţii. Ştiam doar că vrem la City Center, ăsta era un mall, iar indianul, care nu prea le bunghea pe engleză sau făcea pe prostul, ne-a dus prima dată în centrul oraşului.
Oricum, călătoria a fost super-ieftină pentru buzunarele noastre, adică de vreo patru dolari ne-a plimbat mai bine de jumătate de oră). Şi, ca să ajung şi la finalul grăbit al poveştii, ne-am întors tot prin Amsterdam, dar n-am mai avut timp să-l vizitez. Când am ajuns la Bucureşti, mă simţeam atât de special, de parcă făcusem ceva deosebit, înghiţisem viermi sau ceva de genul ăsta. Luând taxiul de la aeroport, mi-am amintit plimbările din Hyderabad şi m-a cuprins dorul de mizeria aceea din India. Interesant, nu? Trebuie să mergi acolo ca să simţi efectiv viaţa. La scurtă vreme, a început să mă doară ficatul şi n-am putut să nu mă gândesc că s-ar putea să fie ceva de la vaccinurile de dinaintea călătoriei sau de la vreun virus contractat în India. În timp, problemele acelea au dispărut şi acum trăiesc nostagia acelui drum. Şi mâine aş pleca din nou, chiar dacă zborul pare infinit de lung.
Le reamintesc celor doi câștigători să mă anunțe când primesc cărțile !!!
Așa cum am promis, în această duminică vă invit “în vacanță” prin publicarea celor două povești câștigătoare ale concursului “Câștigă o carte și vise noi”. Până vă beți cafeaua vă las să vă delectați cu povestea marii câștigătoate: Miruna.
“Fiecare calatorie este frumoasa in felul ei, insa cea mai inedita experienta de pana acum am avut-o cand am fost in Maroc. Pe langa curiozitatea pentru cultura musulmana, m-a atras si faptul ca Marocul iti da posibilitatea sa ajungi la portile Saharei, sa traiesti pentru o zi si o noapte asa cum traiesc chiar si astazi unele familii nomade de berberi.
Ce mi-a placut? Plimbarea prin intortocheata medina din Fez, strigarea muezinului la rugaciunea de pranz, sucul de portocale vandut de localnici baut in caldura amiazei in Jema El Fna, mirosul si fumul mancarii preparate in piata care se ridica deasupra Marrakech-ului sau un ceai de menta baut sub puzderia de stele intre dunele de nisip de la Merzouga sunt cu siguranta lucruri pentru care ma voi intoarce in Maroc. Cea mai cea a fost noaptea petrecuta in tabara de nomazi din mijlocul dunelor de nisip. Desi puteam dormi in corturi din par de camila, am ales sa ramanem afara sub cerul liber si sa numaram stelele cazatoare. In noaptea aceea mi-am pus cele mai multe dorinte din viata mea.
Am cantat, ne-am uitat la stele si ni s-a povestit despre cum se orienteaza berberii noaptea in desert. Am privit dintre dune cum soarele apune si luna rasare, adormind pe urma in linistea noptii racoroase de octombrie.
Am invatat ce inseamna credinta pentru unii oameni – Ghidul cu care am petrecut 4 zile se oprea de 3 ori pe zi la moschee pentru rugaciunile din timpul zilei (cu siguranta le facea si pe celelalte doua de dimineata si seara), ca un firicel de apa sustine o intreaga comunitate – oazele din Maroc sunt ca niste puncte verzi intr-un mare peisaj arid, am invatat sa spunem multumesc in limba berbera si am mai aflat ca oamenii pot invata sa comunice in alte limbi chiar daca nu le-au studiat – ghidul din desert, care crescuse pana la varsta de 7 ani intr-o tabara de nomazi, stia nu mai putin de 8 limbi, (printre care si japoneza), iar la final a prins cateva cuvinte si in romana. Exceptional”!
Mai pe seară când o să savurați ceaiul veți avea ocazia să vă delectați cu povestea din India, scrisă de ocupantul locului doi, Costi.
Postat de Cezar (aka Imperator).
Imi este greu sa scriu care este calatoria cea mai cea… Am fost in prea multe locuri, nu pot realmente sa le categorisesc, sa le fortez intr-un clasament. Unde e mai frumos ? La Angkor Wat sau la Macchu Picchu ? Unde iti dai seama ca esti de fapt un pitic ? La Everest Base Camp sau la picioarele lui Kilimanjaro ? Unde e mai romantic ? Un apus de soare in Capri sau un rasarit peste jungle de la Phi Phi Don ? Ce oras e mai impresionant prin futurism ? Singapore sau Tokyo ? Sau prin delicatete ? Brugge sau Trinidad ? Unde sunt oamenii cei mai buni ? Japoneza din Osaka care a mers cu mine pe jos 2 ore sa ma duca la hotel sau iranianul din Teheran care a fugit cand voiam sa-I platim biletele de autobuz pentru Kashan ? Dar oamenii cei mai amarati ? Mayasii din Guatemala sau refugiatii din Myanmar ?
Asa ca o sa aleg prima calatorie… De ce ? Pentru ca mi-a deschis un drum, o poarta spre luna intr-o cursa prin savana, desert, canale si marile aeroporturi ale lumii, din Burj al-Arab pana la sala de asteptare a garii din Jodhpur… Prima oara cand am iesit din tara…
1 septembrie 1991, Bucuresti, aeroportul international Bucuresti – Otopeni. Aveam 19 ani. Nu mai iesisem din tara. Si cu mici exceptii, aproape nimeni din familia mea. In vara lui 1991, primisem o bursa de un an la Universitatea Limburg din Maastricht. Bursele s-au acordat celor din grupa mea (eram unica grupa cu predare in limba engleza din ce urma sa devina Facultatea de Stinte Economice in Limbi Straine din cadrul ASE) si bursele s-au dat in ordinea mediilor. La grupa de engleza, primii 2 plecau la Canterbury, urmatorii 5 la Maastricht si alti 3 la Liege. La grupa de franceza, cei mai buni 5 plecau la Grenoble, iar alti 7 la Liege. Initial nu am fost pe lista pentru ca secretara mi-a gresit media, apoi s-au recalculat si m-am trezit pe lista….
Epopeea vizei este o alta istorie… Din 1 august, zilnic mergeam in pelerinaj la sfintele moastei ale Ambasadei Olandei la Bucuresti… Si in fiecare zi, plecam cu promisiunea ca poate maine. Scoala incepea luni, 2 septembrie si dupa ce vazusem prea mult filme americane mi se parea ca urma sa fie o ceremonie grandioasa… Zilnic, acelasi ritual – 9 dimineata la ambasada, 9:30 plecam fara nimic uitandu-ne la cozile monstruoase de la ambasada germana. Si a venit ultima zi… vineri, 30 august… Din nou raspuns negativ… Am plecat aproape cu plansul in gat… ratam marea deschidere. M-am dus la o patiserie unde mama tinea contabilitatea… Imi inecam insuccesul intr-o merdenea in fiecare zi. A sunat insa un telefon. Unul dintre cei 5 cu care trebuia sa plec era la ambasada si primisem vizele !!! Am pus mana pe telefon si am sunat la ceilalti 3… incredibil, 2 erau acasa, o colega era la o prietena. Nu aveam bani, asa ca patronul patiseriei si-a bagat mainile in casa si mi-a dat un pumn de lei sa-mi platesc viza… Am sarit in taxi si am demarat in tromba spre Ambasada. Am ajuns cu 5 minute inainte de inchidere, Costel isi luase déjà viza, Alina astepta si dupa mine a franat ca in filme, o Dacie cu Lavinia… Cea de-a 5-a fata, Roxana nu venise… Am primit viza… a aparut si Roxana intr-un final dupa ora inchiderii… L-a vrajit pe consulul olandez, un pusti de vreo 20 si ceva de ani, probabil la prima misiune si a primit si ea. Aveam toti vizele…. ! In 2 zile, duminica plecam.
Doua zile mai tarziu, dis-de-dimineata un convoi de masini se indrepta spre Otopeni… Pe mine ma duceau la aeroport vreo 15 persoane, dupa fiecare venisera zeci… plonjam in necunoscut, dincolo in lumea prin care cainii umblau cu covrigi branduiti in coada… Am plecat cu 44 kilograme de bagaj de la haine pentru un an pana la cutit si furculite… Si nu eram cu bagajul cel mai greu.
Zburam pentru prima oara… Mi-a placut. Aveam o cursa Tarom si zburam cu un Rombac, mandria industriei socialiste romanesti. Am decolat si am aterizat dupa cateva minute la Constanta. Vreo doi-trei turisti olandezi se intorceau acasa de pe litoralul romanesc si Taromul facea un ocol sa-I ridica… De la Bucuresti la Constanta m-am simtit ok, dar de la Constanta cand Rombacul s-a ridicat la 10.000 metri mi s-a facut extrem de rau – sa fi fost sampania, sa fi fost emotia ? Cert este ca deasupra Amsterdamului, avionul a facut un looping evitand coliziunea cu un alt avion care se ridica de pe Schiphol si atunci… am umplut punga…
Dupa ce am pus rotile, a fost primul soc… Rombacul nostru parea ca se poate strecura pe sub avioanele cu doua etaje ale KLM-ului sau a altor companii aeriene… In plus, nici nu am coborat pe vreo pista sa ne ia autobuzul… am ajuns direct in terminal printr-un burduf… Eram intr-o alta lume… Era ca la televizor (noroc ca aveam Telecolor de 3 ani !). Am trecut prin vama fara probleme, iar fetele vamesilor nu pareau ca vor sa manance, ci erau niste pusti pusi pe sotii… Au venit bagajele… Ne-am uitat prin jur, oamenii foloseau niste carucioare… Super. Am luat si eu unul. Al naibii, nu mergea… Si un al doilea, nici al doilea nu mergea ca lumea… Dupa ce m-am chinuit rau de tot sa-l imping, mi-am dat seama ca acest carucior high tech avea frana… trebuia sa apas bara cu care il impingeam…
O alta aventura era sa gasim mijlocul de transport spre gara din Amsterdam. Cineva care tocmai fusese vara in Amsterdam ne-a spus ca de sub aeroport, luam un trenulet care ne duce direct la gara centrala. Doi dintre noi au plecat in expeditie de explorare. Au venit complet confuzi – sub aeroportul din Amsterdam e ditamai trenul, nu un trenulet… Asa ceva e imposibil, un tren sub aeroport, asa ca m-am dus sa ma conving cu ochii mei… da, era ditamai trenul !
In fine, am ajuns cu toate bagajele in tren. Am dat o poala de bani pe bilet, 4 guldeni si 25 centi !!!! Si asta de persoana. Cum ocupasem tot vagonul cu bagaje am stat in picioare sa nu ne zica ceva nasul… Care oricum n-a venit.
Odata, ajunsi in gara din Amsterdam, eram déjà “destepti” – am descoperit carucioare, dar le puteam lua doar daca bagam 1 euro… d-aia luasem monezi de 5 lei de acasa, am gasit si liftul. Din pacate, unuia dintre noi I s-a facut sete rau de tot, asa ca s-a dus sa caute tasnitorile din gara.. .Ghinion, in tara asta unde se pare ca au de toate, nu aveau tocmai tasnitori in gara. Penibil ! Iar la bufetul garii, apa costa 2 guldeni ! Sa dea ei 2 guldeni ca noi n-o sa dam…
In fine, ajunsi in trenul de Maaastricht. Face doua ore si jumatate pana la Maastricht, aflat la 250 km… pare SF. Dar trenul nu e numai SF, angajatii lor sunt si niste tipi cam sadici… odata la vreo 5 minute se plimba cu un carucior cu bauturi, napolitane, chipsuri si alte minuni… iar apa costa aici 3 guldeni, nu 2 !!! Asa ca cel putin doi dintre noi vor inghiti in sec.
Ajungem in final la Maastricht… Vad niste telefoane publice si ma gandesc sa vad daca se poate suna acasa… direct, nu prin operatorul plictisit de la international. Ei bine, dupa ce citesc toate informatiile din cabina telefonica, imi incerc norocul… 0940… si apoi numarul de Romania… Stupefactie, conecteaza imediat, dar guldenul bagat dispare imediat…
Din gara, suntem transportati la un youth hostel in Maastricht unde dam 27,50 guldeni !!! Imens… Noroc ca a doua zi micul dejun are zeci de feluri de mancare si infulecam pentru vreo trei zile si mai luam si salamul cu noi…
Vor urma niste zile pline de descoperiri – cum se taxeaza in autobuze, ce e aia un ATM si de ce “scuipa” bani, cum folosim carduri de tras foi la xerox… Dar mai ales cum este in Vest, cum va fi si la noi candva, voi descoperi o lume fascinanta care merita descoperita, cum poti calatori fara frica, cum poti obtine informatii… This was the beginning of a beautiful friendship intre mine si Planeta… As repeta aceasta calatorie ? Da, dar nu se mai poate… doar cand voi gasi un avion spre trecut… Dar calatoria inceputa pe 1 septembrie 1991 continua pentru mine si azi cand plec spre Cairo si va continua si maine, si poimaine…
Această postare nu este despre cărți și oameni ci despre ce transmit cărțile și oamenii atunci când la mijloc se află un vis devenit realitate.
Cine nu a visat la povești extraordinare, cine nu a visat că poate pleca în călătoria vieții lui, călătorie din care va avea să le povestească și nepoților și strănepoților? Cine nu a visat că poate pleca în căutarea viselor încercând să le materializeze? Cine nu a visat la liberatea de a alege cum să-ți trăiești viața dincolo de rutina și convenția zilei de ieri și de azi?
Cine nici măcar odată nu a visat la așa ceva, nu cred că și-a conștientizat suficient condiția perenă pe acest “pământ mișcător”.
Despre povestea Roxanei Valea prin Africa viselor ei, cred că am mai scris pe aici, dar nu știu exact din ce motiv nu i-am dedicat un post întreg. Mă gândesc că de vină o fi faptul că am citit cartea aventurii ei înainte de a avea blogul și apoi n-am mai revenit cu multe amănunte, dar de câte ori am avut ocazia am vorbit despre această carte și am recomandat-o tuturor, mai ales pasionaților, nu atât de călătorii cât mai ales de vise. Eu am cules multe vise din această carte, am citit-o trăind-o ca pe o aventură personală și am terminat-o învățând multe lucruri (aș îndrăzni să zic ca am învățat mai mult decât a crezut Roxana că poate transmite).
De ce am revenit la această carte acum? Pentru că după mai bine e doi ani de când am alfat că “lucrurile bune ți se întâmplă atunci când încetezi să le mai aștepți” s-a întâmplat ceva… Cineva extraordinar de drăguț care a aflat despre această carte de la mine și care a simțit ce mult m-a impresionat s-a gândit să-mi facă un cadou, unul la care e puțin spus că nu mă așteptam: Cartea “Prin praf și vise” cu autograful Roxanei special pentru mine. Entuziasmul rămâne între persoanele implicate :*
Pe Plimbărici.ro, forumul foarte mișto și extrem de util despre călătorii și destinații de vacanță a apărut interviul pe care Roxana aflată în România l-a acordat unei alte persoane care crede în visele ei. Aveți posibilitatea să citiți prima parte din povestea din spatele poveștii africane a Roxanei, urmând ca în curând să apară și partea a două. Citiți-l și apoi da-ți o fugă până la librărie și cumpărați un exemplar, renunțați la filmul de vineri și sâmbătă seara și intrați în atmosfera incredibilă creată de niște oameni în goana nebună după “povestea vieții lor” – garantez că o să trăiți singuri un film pe cinste.
Deși plănuiam să postez abia mâine dimineață, nu am mai răbdat… trebuia să vă spun despre interviu și despre cartea asta pe care tare mult mi-ar fi plăcut să o scriu eu :)
Mulțumesc Luiza și Roxana :*
Titlu: 54/24
Autor: Bogdan Teodorescu
Editura: Tritonic, București, 2008
Colecția: Ghiduri
Nr. pagini: 254
Preț: 30 lei, Librăria Eminescu
Să vă povestesc despre o carte super mișto, că altfel nu o pot caracteriza, o carte care indiferent de momentul în care o citești te scoate în vacanță în cele mai inedite locuri. E cartea pe care am început-o la Paris (căci acolo am primit-o), am continuat-o în TGV-ul ce traversa Franța spre sud, am terminat-o la Montpellier și uite că scriu despre ea la Cluj :)) E ca un făcut, ce mai…
Bun, Bogdan Teodorescu, autorul/călător este practic prietenul pe care ai decis să-l iei cu tine în vacanță pentru că știe foarte multe lucruri despre toate colțurile de Rai de pe Pământ. Tu doar vei fi răsfățatul vacanței în acest fel, doar deja știi care sunt cele mai bune locuri de cazare, cele mai îmbietoare taverne și cele mai uluitoare peisaje, în plus prietenul care te însoțește are un veritabil talent de povestitor și un umor de calitate. Ce-ți mai lipsește? Bani? Neh… cartea nu e scumpă :)
Astfel că amicul Bogdan ne poartă către 54 de destinații din 24 de țări și ne vinde ponturi la kilogram numai bune pentru vacanțele pe care le visăm fiecare. Te cuprind multe sentimente în timpul lecturii de la cel al libertății care te face să treci cu ușurința unei păsări oceanele, la cel al panicii care nu te scapă de întrebarea “Oare chiar e posibil să văd locurile acelea?”, la cel al invidiei că te macini cum alții au ajuns în locuri pe care tu nu le vei respira niciodată. Dar peste toate plutește ușor ca un avion spre o insulă exotică sentimentul datoriei pe care o ai față de tine, datorie de a vedea cât mai mult cu putință din această lume extraordinar de diversă și seducătoare.
Și așa am călătorit eu de pe Riviera Mayașă din Mexic la Popasul Pescarilor undeva pe lângă stațiunea Olimp de la Marea noastră Neagră, murdară și fără speranță. Nu am obosoit deloc, ba din contră drumul a fost scurt… de doar 254 de pagini…
Din cele 54 de destinații am ales să vă arăt câteva (o foarte mică parte) și vouă, poate cele în care ar trebui neaparat să ajung ca să-mi plătesc datoria față de mine…
Biatrriz (Franța)
Monaco
Granada (Spania)
Chamonix (Franța)
Iguacu (Brazilia)
Rio de Janeiro (Brazilia)
Vise plăcute!