O altă poveste de pe Camino

Exact anul trecut pe vremea asta citeam de zor tot ce a apărut în limba română despre Camino. Am început cu cartea Veronicăi Drăgoi și apoi am continuat cu alte două experiențe inedite în timp ce căutam ahtiată pe net din ce mai multe informații despre acest traseu pe care mii de oameni îl fac anual.

Practic, Camino este un pelerinaj la Santiago de Compostela, un drum de bătut pe jos de la Pirinei la Atlantic, o adevărată provocare pentru orice călător, dar mai presus de toate, după cum spun cei care l-au parcurs, Camino este o revitalizare a spiritului. Nu prea cred eu în călătoriile de unde te întorci o persoană complet nouă, (deși am gustat Eat, Pray, Love, nu am rezonat nu știu cât cu Elizabeth), dar în același timp Camino mă atrage extrem de tare, mai tare decăt orice altă călătorie de acest gen.

După mintea mea l-aș face chiar anul ăsta (mâine aș pleca) deși știu că în principiu nu am cum și nici cu cine și parcă singurică, singurică n-aș vrea (aș vrea bineînțeles cu Clau, dar nici nu vrea să audă, pe Lună mai repede ca pe Camino), în plus mi-aș pune familionul în cap (mi-o și imaginez pe mami). N-am discutat oricum la modul cel mai serios despre asta, dar trecând de această fază, cred că ceea ce mă face să stau încă în picioare pentru Camino este faptul că se poate parcurge cu costuri mici, te cazezi în adăposturile pentru pelerini, mănânci mai mult fructe, bei multă apă, slăbești câteva kile probabil (dar nu strică nimănui) și peste asta nu știu din ce motive “preaslăvite” mi se pare că AȘ PUTEA! Unii ar zice că ăsta e motiv suficient… și totuși, nu e :(

Dar, continui aiurea să mă gândesc la Camino și ca și cum asta nu ar fi suficient, ieri pur și simplu întâmplător am mai descoperit o poveste pe care am citit-o pe nerăsuflate. Oana a câștigat toată simpatia mea și dacă cumva, cândva, pe undeva o să fac totuși acest drum, o parte i se va datora și ei.

Mai știu pe cineva care ar pleca mâine dimineață :D

Foto

La iarbă mai puțin verde

Prin nu știu ce împrejurare am simțit noi că sâmbătă ar fi o zi frumoasă de primăvară… așa că ne-am luat mașinile, câțiva cartofi, cărnați și cărbuni și am mers la Mărișel (la 20 de km de Cluj). Aș zice că toate bune și frumoase, dacă în drum spre “iarbă verde” n-ar fi venit între timp iarna. Eu așa vânt nu am mai prins la Cluj și îmi puteam imagina că așa ceva poate face vremea numai prin Bărăgan, dar se pare că am primit și noi o mostră… Pe lângă asta, a mai venit și ploaia, așa în rafale printre câteva reprize de soare.

Dar să nu credeți că nu ne-am mâncat cartofii și cârnații chiar acolo, cu o mână mâncam, cu alta ne ștergeam la nas, dar esențialul a fost că eram împreună la iarbă verde sau mai puțin verde, într-o sâmbătă de aprilie. Mamăăă și ce buni au putut fi cartofii ăia înveliți în staniol și copți în jar… ca pe vremuri la deal (atâta doar că atunci îi făceam pe disc).

Întorși acasă am băgat fiecare câte un Coldrex (măcar aici plicul chiar a fost verde), ne-am vârât sub plapumă la căldurică și am ascultat simfonia de afară. M-am simțit ca la o cabană în creierii munților, înconjurată de nămeți… pe când “afară-i șuierul furtunii”.

Eliade: de la Kandy la Calcutta

Am călătorit pe Marea Roșie și Oceanul Indian, cu opriri dese și fructoase prin porturile și orașle mari ale Egiptului, alături de Mircea Eliade. Azi o luăm din Sry Lanca spre India și probabil ca și el nu vom mai vrea să plecăm, căci India, țara contrastelor violente l-a fermecat pentru totdeauna pe tânărul savant roman. S-a îndrăgostit de oameni (femeile l-au făcut să capituleze și să se îndrăgostească nebunește, iar bărbații l-au cucerit prin statură si bunătate) și de locurile pline de culoare.

Kandypleoapele mă dureau de soare și de culori.

Foto

Anuradjapuraorașul întreg e semănat cu ruine.

Foto

Poonomalle

Dacă plouă, din ceruri plouă
Dacă murim, în zei ne ducem.
Iar în zori, deșteptându-ne spunem:
Fie, să trăim și această zi.

Foto

Belurnoaptea și luna Gangelui aparțin poeziei.

Foto

Calcuttanu pot scrie asupra unui oraș în care vei viețui pașnic, primind scrisori și citind ziare, în care nu vizitezi muzeele, gândind întotdeauna că vei avea timp a doua zi.

Foto

Dacă vrei să ai parte de călătoria ta proprie și să se întâmple să nu știi care e cea mai ieftină și rapidă variantă spre Calcutta, limitează-te la a citi cartea. O găsești pe Libris.ro !

Eliade: de la Alexandria la Colombo

Prin vara anului 1929 îmi cade în mână o carte de filosofie indiană scrisă în englezește, în a cărei prefață se vorbea despre acest Maharajah de Kassimbazar ca despre un adevărat mântuitor al Bengalului. Se spunea acolo că omul acela are un suflet sfânt , că savanții din întreaga Indie îi sunt îndatorați pentru fel și chip de ajutoare primate, studenții din întreaga lume găsesc sprijin în el, că e părintele sărmanilor din Bengal și așa mai departe. Cum eu însumi mă pregăteam pentru o călătorie în India, îi scriu; și peste vreo două luni primesc un răspuns în franțuzește, care suna cam astfel: “Iubite Domn, gândul D-tale de a veni în India pentru studii îmi face o deosebită placere, un an sau doi însă nu vor fi de ajuns. Te rog comunică-mi cam cât ai dori să primești pe lună sub formă de bursa. Viața europeană costă foarte mult; viața indiană, pe sfert.”

Așa și-a pregătit Mircea Eliade plecarea spre India, astfel că azi vom călători alături de el și de cartea Biblioteca Maharajahului din Egipt până în Ceylon. Trebuie să spun că aceasta este una dintre cele mai frumoase cărți care îmbină filosofia cu călătoria, jurnalul de călătorie cu realitatea unor locuri atât de inedite, gândurile unui savant în căutarea miracolului descoperii.

Absolutul nu se gustă de două ori.

Alexandriae un port cu diguri și un far alb

Foto

Cairopurtat pe străzi cu pasul celui care așteaptă totul de la întâmplare

Foto

Piramideleca în fotografii :)

Foto

Port-Saiddeprimantă impresie de port pustiu

Foto

Canalul Suezcălătorii primlor clase sunt întotdeauna aceeași. Numai cei din ultima clasă de schimbă.

Foto

Marea Roșieajunge la o albăstreală artificială […] de ce îi va fi spunând Marea Roșie?

Foto

Oceanul Indianîntâlneam același spasm al existenței vaste, acel vârtej care adună conștiința în vârf de ac, iar în clipa următoare o risipește.

Foto

Colombo – corbii au fost cea dintâi verificare a celor ce  știam despre India.

Foto

Data viitoare ne vom continua călătoria în India și Bengal alături de aceeași carte fabuloasă Biblioteca Maharajahului și de de experiența fulminantă în atât de atractiva Indie a lui Eliade. Pentru călătoria completă, puteți achiziționa cartea din librăria online, Libris.ro. E mai ieftină decât un bilet spre Cairo sau Calcutta cu low cost ;)

Pași nebătuți prin Lumea Mare

Răspund cu această postare unui concurs lansat în Lumea Mare despre destinațiile de vacanță mai puțin “bătute”, asta ca să nu le zic neumblate (căci în parte nu e chiar așa). Oricum cele 10 (5 văzute, 5 nevazute, încă) nu sunt chiar in vizorul tuturor, lumea le mai ratează pentru că nu le știe foarte bine și nici nu preferă locuri despre care nu a auzit prea multe.

5 pe care le-am văzut

1. Palavas les Flots (Franța)

Un loc minunat de pe coasta Mediteranei în însoritul sud al Franței. Nu este chiar așa de cunoscut orășelul/stațiune pentru că este la mare concurență cu Coasta de Azur, cea arhicunoscută și supraevaluată (deși mor de ciudă că nu am văzut-o pe viu). Dar este FANTASTIC, pe mine m-a cucerit iremediabil. NU o sa-l uit niciodată și vreau să mă întorc acolo.

2. Skopje (Macedonia)

Capitala Macedoniei este un oraș modest și nu foarte luat cu asalt de turiști, dar este un oraș drăguț, plin de viață și într-un progres vizibil. Pentru cei care trec prin zonă, în drum spre o altă destinație, mai cunoscută și mai atrăgătoare, recomand măcar o oprire de o zi și o noapte la Skopje. Așa de dragul diversității.

3. Nîmes (Franța)

Aflat la granița dintre Longuedoc Roussillon și Provence în același minunat sud al Franței, Nîmes m-a cucerit prin asemănarea colosală cu Verona italiană. De la străduțele înguste cu miros de altă epocă, la superba arena romană (Nîmes este un fost oraș roman) totul duce cu gândul la Italia. Dacă mai prinzi și o zi cu soare, așa cum am prins eu, va fi de vis ziua ta la Nîmes și nici turiștii nu te vor înghesui.

4. Densus (România)

Biserica fortificată de la Densus este un monument extraordinar dar nu foarte asaltat. Poate de aceea s-a și păstrat atât de sălbatic și de retras. Când am fost noi nu mai era acolo nimeni, doar sufletul spațiului mioritic, ca să zic așa. O liniște și-o pace domneau peste sat și peste acea așezare pe care pare că Dumnezeu a făcut-o numai pentru El.

5. Târgu Mureș (România)

Cred cu tărie că acestui oraș nu i se acordă importanța cuvenită. Eu am rămas frumos impresionată de el. Mic și cochet, cu un aer chiar mai occidental decât Clujul, mult mai puțin aglomerat și foarte curat (eu asta am văzut, să mă contrazică cel care știe mai multe). Am ajuns prima data acolo în 2009 primăvara, apoi am mai trecut pe acolo în același an vara și ca să fie tacâmul complet, am mai trecut odată în 2010 când deja mă simțeam ca acasă. A! Wizz air a intrat și pe aeroportul din Tg. Mureș cu aceleași curse ca și de la Cluj, plus că aveau zborul spre Budapesta de muuult. Clujul nu-l are nici acum. Bravo Tg. Mureș.

 

5 pe care vreau să le văd în viitor

1. Capul Nord (Norvegia)

Trebuie să ajung aici în viața asta, a fost chiar o idee pentru vara viitoare, dar încă bugetul nu-mi permite. Însă într-o zi sper să-l fac să-mi permită, dacă nu o să-mi permit să-l nu-l mai văd ca pe un obstacol.

2. Gibraltar

Îmi plac locurile astea puțin incerte, aceste locuri care par poduri peste lume, aceste dimensiuni care te fac să nu mai știi unde te afli și unde ai vrea să te afli. Abstract? Poate, dar Gibraltar-ul mi se pare un astfel de loc.

3. Houston, Texas (USA)

Eiii, aici o să am ghid, în plus față de alte orașe din USA despre care am auzit 10001 povești, acesta nu pare chiar așa de luat în seamă, înafară de împătimiții spațiului cosmic nu cred să-și dorească cineva să-l viziteze cu ardoare. Dar eu, pentru că am cu mine porția zilnică de “SF at home” am ajuns să-mi doresc să-l văd. Ba mai mult, să-l pun chiar pe locul 2 după New York…

4. Balcik (Bulgaria)

Toată lumea merge în Bulgaria în stațiunile alea apărute cumva peste noapte, gen: Nisipurile de aur, Albena și altele cu Beach la sfârșit și nu prea mulți aleg Balcik-ul. El nu este chiar o stațiune, dar pentru mine a primit valențe deosebite când am citit Panza de paianjen. Atunci am zis că e un loc de văzut și de savurat.

5. Perth (Australia)

Dorința mea de a ajunge în Australia de revelion, să văd artificiile aruncate de pe podul din Sydney scăldând în lumină opera aceea cu un design fabulous m-a făcut să vreau să văd și cel mai mare mare oraș nepopular din Australia – Perth – ul. Când am fost la Roma am cunoscut o doamnă profesoară din Perth și m-a asigurat că am ce vedea acolo și nu mi se va părea că mă sufoc de turiști ca la Sydney de exemplu. Dar până la Perth e cale lungă… prea lungă :(

America lui Jean Baudrillard

Cartea filosofului-sociolog francez Jean Baudrillard este prin excelență o biblie urbană destul de puțin cunoscută printre nomazi. Am descoperit-o întâmplător și la fel de întâmplător m-am apucat de ea devorând filă după filă.

Adevărul este că ea devine destul de înșelătoare, pentru că la început te amăgește cu un mic periplu între California și New York, ca mai apoi să se aplece aproape total asupra problemelor, plusurilor și minusurilor societății americane. Dacă pe alocuri, autorul elogiază depărtarea de Europa, pe de altă aprte critică dur aspecte ale decadenței. Mă gândeam că nici nu putea să fie altfel având în vedere că USA este un tărâm al constrastelor naturale și culturale recunoscute.

Nu m-au interesat aspectele sociologice decât în măsura în care au implicat valențe turistice ca să zic așa, însă mi-am format imaginea francezului frustat de anumite incapacități europene în fața mult prea marii libertăți americane.

Să luăm puțin pe rând câteva din descrierile lui Baudrillard și să le dăm puțină culoare:

San Antonio“istoria e plină de vicleșuguri”


Las Vegas“marea târfă din celălalt capăt al deșertului”


Monument Valley“gigantică îngrămădire de semen unde omul nu a avut niciun amestec”


Grand Canyon“sensul s-a născut prin eroziunea cuvintelor, semnificațiile prin eroziunea semnelor”


Deșertul“este o prelungire naturală a liniștii interioare a trupului”


Hotel Commodore – “aici Fitzgerald venea să bea în fiecare seară”

New York“nimic mai intens, mai electrizant, mai plin de viață și mai agitat decât străzile din N.Y.”


Parcurgeți zece mii de mile prin America și veți ști mai multe despre această țară decât toate institutele de sociologie au de științe politice la un loc.

Mihai călare pe Doyle (Un basm modern)

Titlu: Vând Kilometri
Autor: Mihai Barbu
Editura: Art, București, 2010

Nr. pagini: 475, format mare, poze multe, calitate superioară
Preț: 60 de lei (ediție de lux de la lansare) ;)
Recomandare: un mare DA, nu se pune problema să nu vrei sa cunoști povestea

Mihai Barbu, Doyle, Mongolia.ro și una dintre cele mai frumoase povești ale unei călătorii peste mări și țări. O carte album cu fotografiile strânse în 4 luni de un om călare pe o motocicletă, din România până în Mongolia și înapoi. Mi-a plăcut foarte mult cartea, mai ales că nu eram o cititoare fidelă a blogului Mongolia.ro, am aflat multe lucruri în premieră din aceste scrisori către prietenii care practic l-au pus pe Mihai în șa și i-au cumpărat km ca el să ajungă departe.

Cartea este o experiență umană intensă numai bună de sucit mințile celor ca mine care cred în vise de nerealizat și care printre altele nu au curajul să ia taurul de coarne și să plece, deși și-ar dori maxim să o facă, într-un fel sau altul.

Vând Km a apărut dintr-o dorință nebună de a experimenta un stil de viață nomad pentru o perioadă cât de cât determinată, însă pe un anume buget și mai ales pe un anume mijloc de transport, o motoretă transformată peste noapte într-un personaj principal de carte. Doyle devine în acest fel calul lui Făt Frumos din basme, calul care-l ajută să salveze prințesa și să se căsătorească cu ea, aici Făt Frumos însă, dorește să cunoască lumea (prințesa lui) și să se bucure de ea. Similar, aș zice.

Și la fel ca în basme, deși mereu ai tendința să zici că nu este posibil tot ce citești și aici ai același feeling, dar pentru că știi că această călătorie chiar a avut loc, că Doyle chiar exită fără a mânca jeratec înainte și că Mihai este un român de-al nostru cu coamă de Făt Frumos, nu-ți rămâne decât să feliciți echipa formată din cei doi și să începi să crezi că se poate.

De-a lungul celor 400 și ceva de pagini mari și late înțesate cu imagini (parcă sunt două povești, una pe care o poți citi și una pe care o poți vedea) călătorești și tu ca cititor. Pleci din România, te răstorini înainte de graniță, te gândești că unii în locul tău ar lăsa totul baltă, dar tu ai mai făcut-o și nu mai vrei rateuri, treci în Ucraina, întâlnești nișt englezi tineri beți mai tot timpul, pleci în Rusia, poliția te jecmănește și nu mai ai încredere în nimeni, apoi cunoști niște ruși care ai zice că ți-au fost prieteni din fragedă pruncie, care îți dau și sufletul și te ajută așa cum poate vecinii sau frații tăi de acasă nu ar face-o niciodată. Ajungi să vezi Lacul Baikal, apoi plângi când ajungi în Mongolia și te îndrăgoștești de cerul lor albastru și de ceaiul băut la gura iurtelor mereu deschise pentru străini. Îl faci pe Doyle vedetă și îl fotografiezi cu toți dorițorii, deși te îngrijorezi pentru el căci azi îi cade una, mâine altele și el este singurul tău sprijin. Apoi călătorești spre toate țările alea cu “stan” la sfârșit și te minunezi de cât de diferit de frumoase pot să fie, treci de granițele lor mereu cu un morcov undeva că s-ar putea ca ceva să nu fie tocmai bine, vezi marea care nu mai are apă, te întristezi și vizitezi apoi Turcia dacă tot ești în trecere și ți se pare că deja ai ajuns acasă când dai de Istambul. Apoi ajungi și acasă, acasă după cea mai tare călătorie din viața ta, călătorie pe care ai tratat-o prin unor cu toată seriozitatea, călătorie care te-a învățat că în viață totul se câștigă atâta timp cât “joci”. Și la final îți spui că ai mai face-o, deși poate nu singur și poate nu la fel de “la noroc”.

Mi se pare maxima satisfacție si maxima reușită să vrei să o iei de la capăt la final, nu cred că cineva își dorește mai mult de la o astfel de experiență. Dacă vrei să o iei de la capăt înseamnă că ai învățat suficient încât să crezi că totul este posibil cu condiția să vrei. Par așa de goale cuvintele astea, dar sunt atât de adevărate că mereu mă cutremur de când le-am înțeles sensul pe deplin și mereu și mereu mă gândesc la ele cu admirație.

Bravo Mihai, bravo Doyle, bravo lume care ai plătit acei Km pentru un vis, bravo lume care i-ai primit pe cei doi cu brațele deschise (sau închise, după caz), bravo pentru ideea plecării și bravo pentru ideea cărții, de mai multe ori bravo…

Contact. Doyle, mergem acasă.

P.S. Puteți citi și voi din poveste pe Mongolia.ro, dar vă sugerez totuși să cumpărați cartea, măcar așa eu una am simțit că într-un fel aparte am cumpărat peste timp, un Km, unul singur, din această călătorie pe care Mihai a ales să o împartă cu noi.