Au fost impulsuri pe care le-am simțit dintotdeauna. Mă întorc la ele mereu și îmi dau seama că au existat dintotdeauna în mine. Au venit odată cu crearea mea, sunt sigură, căci astfel nu-mi explic sentimentul acela complet și copleșitor, care are aproape și miros… cum că va urma să se întâmple:
A(u) fost odată ca niciodată, mai multe veri… de altădată. Și-a fost frumos și a fost bine, și acum sunt doar o amintire. (hai că are și rimă, zici că scriu într-un oracol, apropo vi le amintiți?) :)
Au trecut 10 de ani de parcă nu a fost mai mult de o săptămână… Am reintrat în clasă de parcă ieri am ieșit cu sentimentul clar că în ziua următoare voi reveni, mă voi așeza în bancă, iar un profesor va intra în clasă și ne va da un extemporal pentru că niște colegi l-au așteptat pe coridor, sau a văzut el niște colege la țigară ori în brațele unui coleg cu doi ani mai mare. Asta pentru că n-au avut cum să treacă 10 ani de când o doamnă profesoară ne-a amenințat cu un “extemporal neanunțat” pentru ziua următoare, de când domnul diriginte mi-a zis “când vorbești cu mine să taci” sau de când am plâns de s-a umflat Crișul, pentru acel nenorocit de BAC cu grile. Neeee, cum să treacă 10 ani când aproape toți arătăm la fel, dirigu’ vorbește la fel de mult, face aceleași glume, iar noi râdem la fel de tare ascunzându-ne zâmbetele în spatele colegului din față? Ideea de 10 ani e doar o convenție, in sufletele noastre treaba sta diferit… și totuși…
Nu sunt obișnuită cu Paștele la 30 de grade. Poate că fac “teoria cuiului”, dar Paștele se potrivește cel mai bine în peisaj undeva pe la 20 aprilie (anul viitor va fi chiar pe 20 aprilie, de exemplu). La acea vreme, în general, nu e nici foarte cald, nici foarte rece (nici un Paște la început de aprilie nu mă coafează, că e frig).
Dar să revenim, totuși, la acest Paște. Am plecat din Cluj joi după amiază pe o căldură de 30 de grade. Am traversat Apusenii pe la muntele Vulcan (spre Brad) și am prins o ploaie torențială pe la Baia de Arieș, una din acelea de nu mai vedeai la 2 metri în față. Dar fiind o ploaie de vară, a plecat așa cum a venit. Încă din Apuseni am văzut că totul este mai verde decât la Cluj, iar când am ajuns la Ineu, deși era între 9 și 10 seara am putut să ne minunăm de verdeața excesivă ce se întindea din Apuseni până la noi pe stradă. Am aflat că ploaia torențială ce am prins-o noi pe drum s-a transformat la Ineu într-o adevărată furtună care a mai răcorit atmosfera. Cât de cald să fi fost, ne-am întrebat noi, dacă erau încă peste 25 de grade și puteam sta lejer în cămașă cu mânecă scurtă în curte?
După cum știți, am fost la Ineu în perioada 21 decembrie – 5 ianuarie și m-am întors obosită tare, dar nu mai insist cu asta, important e că am fost “acasă” din nou. Nu am părăsit Ineul, decât pentru a merge la Gurba în satul bunicilor mei, pentru a vizita singura bunică pe care o mai am în viață și care cu puțin noroc va ajunge anul acesta la 81 de ani. Cu toate astea, a intuit, fără să-i spunem în prealabil, cum poate vedea pozele pe iPad. Normal că noi am privit-o stupefiați și amuzați cum își folosea degetul mare să treacă de la poză la altă, simplu și natural, de zici că tot pe iPad a văzut poze până acum :)
Zilele de Crăciun au fost liniștite la început, apoi s-au aglomerat nițel cu vizite peste vizite la prieteni și rude, apoi cu alte vizite la noi. Totuși preferata mea rămâne seara de Ajun când fiecare își deschide cadourile. Nu există într-un an o seară mai minunată ca această seară. O voi iubi pe vecie.
Uf, între Crăciun și Revelion am avut parte de un eveniment nefericit (dar aș dori să NU vorbesc despre el). Eu sunt bine, sănătoasă, Clau la fel, Mami și ea etc. Chiar nu vreau să dezvolt, sper să mă înțelegeți, dar voi sublinia încă odată, faptul că anul 2012 a vrut să-mi transmită până în ultima clipă că a fost nașpa și așa va rămâne în memoria mea. Asta este! Noi să fim sănătoși și… optimiști, da? :)
Date fiind circumstanțele am rămas acasă de Revelion, de fapt ăsta era și planul, dar avea șanse de modificare. Am fost puțin spus, obosiți, în noaptea dintre ani, dar totuși am ieșit cu ai mei afară în stradă la miezul nopții, am auzit artificiile (că de văzut nu le-am văzut, fiind o ceață de să o tai cu cuțitul), apoi am desfăcut o șampanie, am ciocnit pentru un an mai bun și după asta fiecare a capitulat în felul lui…
Eu totuși am vrut neaparat să văd filmul New Year’s Eve așa că m-am culcat abia pe la 3 și jumătate, iar în prima zi a lui 2013 m-am trezit colo către prânz. Odihnită… Ce a urmat? Câteva zile la Ineu, cu alte vizite și dimineți târzii, cu cappuccino (în cănițele primite de la Moș) și pâine prăjită pe plita de la bucătărie, cu seri cu vin, plăcintă întinsă și cu prieteni, cu ideea lui “cele rele să se spele, cele bune să se adune!”… Și uite așa, pe 5 am plecat iar spre Cluj și după 4 ore și 30 de minute am intrat în casă ca și cum n-am fi fost plecați deloc sau cel mult până la magazinul de la scara cealaltă. Și totuși…
LA MULȚI ANI, dragi prieteni! Sper că sunteți bine și sănătoși, sper că ați trăit grozav trecerea dintre ani, că la miezul nopții nu ați uitat să vă puneți o dorință palpabilă și mai sper ca 2013 să vă fie mult mai bun ca 2012.
La mine finalul de an a fost bulversant, dovadă stau și comentariile la care nu am răspuns, dar vă mulțumesc că la ultimul articol din 2012 ați fost alături de Bialog în număr atât de mare. Evenimentele au luat-o puțin înaintea mea că așa e viața, dar nu am uitat de voi, o să vă răspund în aceste zile la comentariile superbe despre lista de lectură pe 2013 și poate o să vă pun și câteva poze de la trecerea mea în 2013, deși a fost acasă și nu a fost foarte veselă.
Oare ce să vă mai urez? Să vă găsesc zilnic aici, pentru că sunteți deja parte din familia mea? Să vă urez să vă împliniți toate dorințele sau să îmi urez mie să vă întâlnesc pe toti, ori pe cât mai mulți, în acest an? Toate acestea le vreau și altele pe lângă, dar vom lăsă să vorbească cele 364 de zile și jumătate care au mai rămas din acest an…
Dați un sens frumos fiecărei zile și la anu’ pe vremea asta nu o să regretați nimic! :)
Vă îmbrățișez cu mare drag,
Bia
Câte amintitri ale copilăriei și adolescenței mele păstrează pereții acestei cămăruțe în care stau acum, în ziua de Crăciun, nu mai știe nimeni pe lume! Iubesc locul ăsta cu liniștea lui, cu zgomotul lui, cu atmosfera lui. Îl iubesc și pentru că pot să privesc pe fereastră luminițele agitându-se, iar gândurile mă inundă… Și totuși pot regăsi în mine o liniște și o pace de nedescris. Bineînțeles că nu e în fiecare zi la fel. Numai ieri am fost un zbucium de nedescris în care am suferit și apoi m-am înălțat zâmbind. Și așa a fost mereu viața mea aici, la o privire atentă acum e o văpaie care se poate epuiza în 5 secunde, acum e un râu ce curge liniștit și pare a nu se epuiza nicicând.
Aseară a venit Moșu’, s-a lăsat puțin așteptat din cauza unor colindători întârziați care până la urmă nu au mai venit deloc. Apoi, efervescența cu care numai niște adulți își pot primi surprizele ca niște copii, m-a tulburat și emoționat peste măsură. Cât de incredibil de frumos naiv e sufletul omului atunci când își permite să îmbrățișeze bucuria cu toate simțurile!!
Pentru un moment m-am gândit departe, mintea mi-a fost străfulgerată de un zbor timid spre alte zări. Cum ar fi să nu fiu aici? Să fiu la Paris, Roma sau New York, Tokyo sau Guadalajara? Cum ar suna și răsuna în mine Crăciunul dacă aș fi acolo? Cât din mine ar fi acolo și cât din mine ar fi aici? Aici în camera asta ponosită de vreme, dar atât de frumoasă pentru clipa prezentă? 5 secunde! Atât am fost în altă parte și mi-am dat seama că nu trebuie să plec niciunde ca să realizez că MEREU o parte din mine va petrece de fapt Crăciunul aici, în camera asta, cu atmosfera asta… cu viața asta. Dacă voi vedea vreodată de la fața locului luminile Turnului Eiffel în seara de Ajun sau isteria electrizantă din Time Square în ziua de Crăciun, undeva în inima mea, mereu va licări de fapt instalația de la garaj sau cea de la intrare în hol, pe care am așezat-o acolo cu doua zile înainte de Crăciun, verificând beculețele și probând patru prelungitoare până să o aprind :)
Acesta e Crăciunul, momentul care face să ardă în tine mereu, lumini care odată, cândva, te-au făcut foarte fericit. Oriunde ești sau oriunde vei fi! “Fericirea ta este darul voinței tale”, zice Epictet, ceea ce vă doresc și vouă!
*Biblia
*Foto
