Acele dimineți care te prind în altă parte, în deplasare și în fața cărora te așteaptă un fel de aventură, un fel de descoperire, a locului, a timpului și nu în cele din urmă, o descoperire a ta, a unui nou tu… sunt diminețile mele preferate. Mă trezesc devreme, nu pot dormi când știu că afară nu e peisajul obișnuit ci poate un oraș în care mi-am dorit să ajung de foarte multă vreme, ori o mare albastră care îmi ia mințile, ori un munte care mă provoacă…
De ceva vreme am în minte o astfel de postare, numai că a fost nevoie să privesc îndelung la brațul de cărți neterminate (record negativ, nu alta) și să mă amăgesc că le voi termina până la final de an, ca să mă pun să compun un articol așa cum îmi place mie. Pentru că da, cel puțin în ultima vreme, dacă o carte nu mă duce undeva, undeva să văd cu ochii minții locul, atunci nu mă duce niciunde, deci o abandonez fără regrete. Totuși însă, au trecut prin mâinile mele câteva cărți care m-au dus fix acolo unde mi-am dorit, când mi-am dorit…
Dintotdeauna mi s-a spus că primăvara nu este niciunde mai frumoasă ca la Paris. Că Parisul în Mai sau Iunie este unic, că nimic nu îl întrece pe lume și că atunci ar trebui să-l vizitez în special.
Și-am fost, anul trecut în iunie, dar asta e altă poveste. Ce am simțit la întoarcere puteți citi aici, eu am recitit și am retrăit… Dar azi despre un alt fel de Paris vreau să vorbesc, cel pe care nu l-am gustat, cel pentru care aș vrea să mă mut acolo, o lună, două ca și draga mea prietenă cu Parisul în sânge.
Zile cu soare în Jardin de Luxembourg
Anul trecut am vrut să mergem la un picnic în Jardin de Luxembourg. N-am avut soare în acea zi, ba la un moment dat, parcă stătea să plouă. Nu a fost soare deloc, nu a ținut vremea cu noi și cu ideea noastră de a lua masa pe iarba pariziană. Am fost supărată din cauza asta și mi-am promis să revin.
Poate vă interesează și pe voi ce se întâmplă zilele acestea la Paris, unde România este invitatul de onoare din acest an la marele Salon al Cărții. Pe pagina de cultură a Radio France Internationale (www.rfi.ro), Luca Niculescu ține un jurnal de Salon cu tot ce vrei să știi despre acestă manifestare culturală de amploare. De la prezențele românești la târg la inadvertențele politice care au apărut și umbresc imaginea României în unul din domeniile care ne ridică, toate sunt cu măiestrie transmise din capitala Franței. Pe lângă asta suntem ținuți la curent cu ce scrie presa franceză și internațională despre prezența României eveniment.
Săptămâna aceasta, căutând pe blog ceva din arhiva lui 2011, am dat peste acest articol. Scris pe 11.11.2011, nu pot spune decât că acea aliniere de 1 a fost cu noroc. Și asta pentru că în acel articol îmi exprimam pentru prima dată dorința de a mă întoarce la Paris. Se făceau atunci doi ani de la prima vizită și probabil lovită de melancolie și dor (plus că lucram la o școală de artă pe vremea aceea, contează, credeți-mă) am pus pe hârtie niște “to do-uri” pentru o dată viitoare la Paris. Menționez că părea foarte departe acea dată viitoare, așa departe și atât de ipotetică, că scrisesem articolul ca pe un surogat al unei vizite pe bune. Dar vă spuneam că acea aliniere de 1 a fost cu noroc, nu? Căci nici prin gând nu-mi dădea că voi ajunge la Paris în aproximativ jumătate de an de la acel articol.
Așa că azi, chiar dacă nu văd ce cifre s-ar putea alinia având în vedere că e 07.02.2013 (?!?) m-am trezit punând pe hârtie, mânată de același dor, alte “to do-uri”, pentru când va fi să fie (pot aștepta jumate de an și acuma, haha). Sincer, să visez e punctul meu forte, iertați-mă. Dacă mai e cineva în tabăra asta, ai mei sunteți și pentru noi scriu :)
Deci cum vă spuneam, chiar dacă am contabilizat și o a doua vizită în care am făcut cam tot ce nu am făcut în prima, sunt foarte conștientă de faptul că mai am nevoie de alte 10, nu ca să văd tot (ei, așșș!) ci să văd…. altceva și altceva și altceva. Luiza știiiiie!
De pe Pont Neuf – noiembrie 2009
Ce voi face data viitoare la Paris:
În primul rând mă voi caza tot în Montmartre și primul lucru va fi să urc în cupola catedralei Sacre Coeur, pe care o voi vedea de la geamul camerei mele (la fel ca și data trecută) Avenir Hotel Montmartre, camera 26!!
Tot la capitolul urcări, voi urca și în turnurile de la Notre Dame și apoi după ce se lasă seara, o urcare pe Arcul de Triumf, să văd faimoasa Champs Elysee luminată feeric (am urcat pe timp de zi, dar nu este spectaculos)
La capitolul muzee chiar vreau să mă pun la punct, am zis că e musai luat un Paris Museum Pass cu acces la cele mai multe muzee, căci trebuie să văd odată și odată Orsay, Musee Picasso, Espace Dali, Musee Rodin și nu în ultimul rând Atelierul lui Brâncuși. Știu că poate pare o călătorie numai prin muzee, dar nu este, dacă vezi unul pe zi și stai în Paris minim 5 zile.
Musee du Louvre – noiembrie 2009
Vreau să merg la mormintele lui Cioran și Brâncuși, de fapt vreau să merg la mai mulți și toți aceștia sunt în cimitirul Montparnasse. Apropo de vizite puțin morbide, tot am vrut să vă întreb: doriți un foto eseu pe Bialog cu imagini din Cimitirul Pere Lachaise, căci am câteva grozave, dar parcă mă gândeam să nu vă indispun… Dacă vrea cineva să vadă așa ceva, let me know ;)
Așa, trecem mai departe… și ajungem la Versailles, să văd ce nu am văzut datorită puhoiului de turiști, data trecută, când am decretat că Versailles este cel mai aglomerat punct turistic în care am ajuns vreodată. Și dacă suntem la capitolul palate, eu vreau și la Fontainebleau căci nu pare foarte departe de Paris. Cine a fost să-mi spună dacă merită?
Pont des Arts – iunie 2012
Și acum urmează numai chestiile de joie de vivre (probabil și cele mai importante din listă):
Titlu: Bonjour, Fericire!
Autor: Jamie Cat Callan (are și blog, unde o să descoperiți și alte cărți ale ei)
Traducerea: Ines Hristea
Editura: Ponte, 2012
Nr. pagini: 287
Am știut de prima dată cât am citit despre această carte că este una pe care o voi dori la mine în bibliotecă, dar până să o am a mai durat ceva… Îi trebuia o poveste, nu?
Jamie Cat Callan, o americancă cu origini franceze și irlandeze, scrie o carte superbă despre cum îți poți găsi în viață bucuria de a trăi. Inspirată de experiențele ei de viață, dar și de bunica ei franțuzoaică, această carte document descrie practic călătoria cuiva din viața banala și voit aglomerată la ceea ce francezii numesc joie de vivre sau l’art de vivre. Desigur, ideile superficiale americane se regăsesc din plin în carte, chiar dacă se află acolo în ideea de a fi conbătute și de a fi puse clar în opoziție cu cele franțuzești. Cu alte cuvinte, autoarea critică stilul de viață american și ridică puțin în slăvi felul de a trăi al francezilor. O subliniere evidentă are aspectul acela mult discutat “trăim pentru a munci sau muncim pentru a trăi?”
Cartea este totuși genul care nu poate fi povestită, ea devenind pe parcurs, dintr-o simplă discuție feminină, o carte motivațională cu mult mesaj. Eu n-am putut să o las din mână până nu am dat ultima filă. Mi se părea că am citit-o tocmai la momentul potrivit și mi-a răspuns pe moment la multe întrebări care mi se învârteau în mintea avidă după acel joie de vivre. Că, cine nu îl dorește? Cartea abundă în mesaje pozitive gata să fie primite cu sufletul deschis, de genul “Nu are sens să fii genul acela de persoană care întotdeauna vede jumătatea goală a paharului. Nu ai suficient timp pentru asta. Trebuie să strângi fiecare jumătate plină și să o savurezi.” Ori “Fiecare lucru are momentul lui, iar fără moarte viața n-ar mai fi poveste, fiindcă toate poveștile au și un final.”
Cu aceaste idei pornește autoarea spre Auvillar, în Franța, pentru a studia viața oamenilor de aici, în special a femeilor. Practic această călătorie îi schimbă viață și așa se naște cartea. Restul este o poveste impresionantă despre putea de a găsi resurse în viața ta care să merită exploatate în asemenea măsură încât viața să-ți fie lină și plină de fericire. Nu degeaba subtitlul cărții este Micile secrete ale marilor bucurii.
Vă recomand cu căldură această carte. Se pot spune puține cuvinte despre ea la final, dar o să regăsiți parte din ea în voi, odată ce se va sedimenta, odată cu timpul. Eu am citit această carte împrumutată și m-am bucurat de ea la maxim. Apoi am vociferat că mi-o voi cumpăra să o am acasă în cazul în care voi dori să o mai consult în timp. După ce mi-am exprimat această dorință, exact în ziua în care am împlinit 28 de ani, dimineața devreme, a sunat curierul la ușa mea și mi-a adus această carte. Pe ea stătea scris: “dacă tot îți doreai să o ai, măcar să o ai de mine…”. A fost cel mai fain moment al zilei, mesajul, totul mă îndemna la joie de vivre. Sper doar să-mi fi înșușit bine lecția mea aniversară.
A vous amours! (Iubirilor voastre!, toast franțuzesc care mi-a plăcut enorm, descoperind în carte pentru ce închină mereu francezii) :)
Pe Melinda Gallo o citesc de ceva vreme, de când m-am întors de la Florența mai exact, dar știam de celebrul blog Living in Florence cam de când a început povestea mea cu Italia. Melinda s-a născut și a crescut în America, a dus 20 și ceva de ani o viață tipic americană și visa probabil la Europa fix așa cum visează fiecare american, ca la o destinație deosebită pentru luna de miere sau pentru anii de la pensionare. Și mulți americani o să întâlniți prin Europa veniți în vacanțele pe care le-au plănuit o viață.
Apoi în timpul studenției, Melinda, la fel ca mulți alți studenți americani, a poposit la Paris printr-un program de schimb cultural și s-a îndrăgostit de orașul extraordinar de diferit față de tot ce văzuse în USA. Și-a propus să revină, dar cine nu își propune să revină la Paris? Ea a și reușit ca la finalul facultății să se angajeze la o firmă din Paris și astfel să ajungă să locuiască acolo nu mai puțin de 5 ani. Dacă 5 ani în Paris vi se par WOW (și chiar sunt) aflați că ea a dat Parisul pe un alt oraș european, probabil singurul pe care l-aș mai fi dat și eu: Florența. Cu Florența, Melinda a avut o relație mai mult decât specială și afirmă cu fiecare ocazie că rădăcinile ei sunt acolo și vor rămâne acolo indiferent pe unde o mai poartă viața. Chiar dacă din 1997 a luat o pauză de Florența și a trăit o vreme și în Anglia, faptul că de 8 ani este cetățean al Florenței cu acte în regulă spune multe despre forța de atracție a acestui oraș splendid.
Ultimul an însă, a adus foarte multe schimbări pentru Melinda și s-a văzut nevoită să facă o navetă între Paris și Florența, obositoare și îndestulătoare în același timp. Îmi pot imagina cum e să te sleiască de puteri o asemenea navetă și pe cuvântul meu că m-aș lăsa secătuită și de ultimul gram de forță din ființa mea pentru a putea să trăiesc în două dintre orașele mele preferate din lume. De când cu trăitul atât în Franța cât și în Italia, Melinda a renunțat la blogul ei superb despre Florența și acum scrie pe My Heart in Two Places, un blog pe aceeași direcție cu cel vechi, numai că, Florenței i s-a alăturat Parisul ca personaj principal în povestea vieții scriitoarei (da, ea și scrie, lucrează la niște cărți despre viața de expat, pe care dorește să le publice în viitorul apropiat).
Făcui o introducere lungă cât două zile de sărbătoare, dar trebuia să vă spun despre Melinda, căci o citesc cu mare drag și mereu articolele ei îmi ajung la suflet cu viteza luminii. Când povestește despre viața ei și despre orașele ei iubite, Melinda creează stări fenomenale în care este imposibil ca cineva sensibil să nu se regăsească. Scrie atât de frumos, atât de tandru despre orașul care a transformat-o, despre cel în care și-a găsit iubirea și mai apoi a pierdut-o, încât te fascinează cu fiecare propoziție. Melinda poate ca, dintr-o jumate de oră de alergare (și Dumnezeule cât aleargă!) să scoată un articol colosal despre frumusețea Florenței sau a Parisului. Când a povestit despre cum aleargă ea pe Champ de Mars în fiecare dimineață, in desele și tot mai lungile ei șederi la Paris și cum de fiecare dată vede Le Tour Eiffel altfel și mereu își închipuie o poveste despre cei care aleargă din direcția opusă ei, eu mi-am spus ca data viitoare când voi merge la Paris o să merg într-o dimineață acolo, poate o voi recunoaște. Nu-i voi spune nimic, dar vreau să fiu părtașă la un simplu moment care o inspiră, vreau să fiu pentru o clipă din aceeași poveste cu ea.
Melinda nu pune decât foarte rar poze pe blog (în schimb ne mai bucură ochii pe Facebook) iar textele ei nu sunt lungi, dar surprind atât de bine anumite momente încât, dacă ar fi mai lungi sau mai ilustrate le-ar pieri vraja. Melinda nu ne dă informații practice nici despre Paris și nici despre Florența, dar ne povestește despre trăirile ei acolo, ne dă amănunte din viața ei, nu picante, dar foarte bine condimentate cu umor și o naturalețe desăvârșită. Până la urmă, deși pare o femeie cu o viață de invidiat, Melinda e doar o femeie obișnuită, a iubit, a divorțat sau este pe cale de a o face, s-a îndrăgostit din nou, are un job care o solicită foarte mult, își neglijează pasiunea pentru scris în detrimentul călătoriilor mai mult sau mai puțin de plăcere, iar acum are are o dilemă nouă. Unde e de fapt casa ei? Unde a Acasă pentru ea? Nu, nu în USA, acolo nu mai este de mult acasă, iar ea are peste 40 de ani și jumate din ei petrecuți în Europa. Unde este Ea de fapt? Unde ar trebui să-și pună baza pentru următoarea perioada? Să-și urmeze jobul și noua iubire la Paris (ceea ce aproape că a făcut deja)? Ori să încerce să păstreze Acasă la Florența în “her beloved city”? (o să întâlniți această expresie în fiecare articol, fie el despre Florența ori ba).
Nu știu de ce am ales să scriu azi despre această femeie pe care am ajuns să o cunosc suficient de bine încât să mă gândesc din ce în ce mai des la ea. Însă mă trezesc de multe ori întrebându-mă, “oare pe unde naiba o fi Melinda de nu a mai zis nimic în ultima vreme?” sau “oare o fi acum la Florența ori la Paris?”. Sunt mulți oameni interesanți pe lume pe care i-am descoperit cu ajutorul blogurilor personale, ea este unul din ei, descoperit printre trăiri descrise în cuvinte, un om sensibil în scris și am clara impresie că și în realitate. Din tot ce citesc pe blogurile din afară, Melinda a fost și este singura pe care mi-aș dori cu adevărat să o întâlnesc, să îi mulțumesc că nu este superficială și că îmi dă doza aproape zilnică de iubire necondționată pentru două orașe ce n-au cum să te lase rece. Și mi-o transmite live, de la fața locului :)
N-am încercat însă niciodată să iau legătura cu ea …
