Acești 11 ani sună într-un fel intimidant. Nu că este mare “artă” ce fac eu pe aici, dar este ceva de suflet, făcut cu suflet, chiar dacă în ultimii ani sufletul meu a fost în multe alte părți. Acest al 11-lea an al blogului a fost unul dintre cele mai dinamice pentru mine în plan personal, genul acela în care am simțit că toate se întâmplă deodată. Acesta este ÎNCĂ statusul, nu e ca și cum tragem linie, în mod evident continuăm în aceeași notă. Aduce multă responsabilitate, oboseală, dar și destule satisfacții astfel încât să-i fac față mai mult pozitivă decât îngrijorată, ori cel puțin asta e ceea ce îmi zic pentru încurajare. În tot acest timp, locul meu online s-a tot șlefuit după mine și evenimentele din viața mea și uneori, nu de puține ori, parcă se agăța de mine ca să nu-l las și să-l duc mai departe. Și iată, azi îl duc mai departe, ca în fiecare an de ziua lui și Ziua României, printr-o încercare de a reconstrui pe scurt tabloul anului prin ceea ce nu s-a văzut în online. “Ce-am făcut când am tăcut”, ca să o parafrazez pe Esca.
Valea Izei, final de iulie 2019
