Carti, Italia, Travel

100 de minuni ale Italiei

69 de comentarii

tn1_100-minuni-italia-q

Titlu: 100 de minuni ale Italiei

Autori: Mariarosaria Tagliaferri (editor)

Editura: ALL, 2010

Nr. pagini: 207 (format mare, condiții grafice excelente)

Preț: 79.90 pe all.ro

Nici nu vreau să aud că această carte va planta doar un copac, da? :) Mi-am amintiti ieri citind la Oana despre cele 100 de minuni ale Chinei, că am și eu acasă de vreo doi ani o carte/enciclopedie de acest gen, mai exact 100 de minuni ale Italiei. Din această carte am citit selectiv, recunosc că la acea vreme văzusem puțin din Italia, abia apoi m-am adâncit în nebunie. Dar acesta a fost un moment numai bun să o șterg de praf și să mă cufund în ea o seară întreagă, fără pretenția de a epuiza. Și totuși m-am gândit să scriu azi despre ea, o primă parte, cât încă suntem în plină campanie vALLuntar, iar apoi când o voi fi citi pe toată din scoară în scoarță, să mai adaug ce mai am de adăugat.

Trecem peste fascinația mea aproape bolnavă pentru Italia, căci nu despre asta vreau să vă povestesc (mă rog, vreau, că știți cum ne comportăm noi ăștia cu fixuri multe și dese, dar încerc să mă controlez) ci despre un album deosebit, pe care îl vei iubi categoric ori îți place, ori nu-ți place peninsula italică. Apropo, cu această ocazie vreau să întreb dacă mai știți și alte cărți/albume/enciclopedii de gen despre Italia și dacă da, anunțați-mă și pe mine (nu contează editura sau formatul).

Să revenim, deci, la enciclopedia noastră din seria aceea de 100 de la Editura ALL, din care mai dețin și 100 cele mai frumoase orașe ale lumii (dar despre asta altă dată, poate la campania viitoare, că are și o poveste de viață în spate).

100 de minuni ale Italiei este genul acela de carte, care te face să călătorești cu ea în brațe. Conține informații și poze diverse din toate colțurile Italiei, selectate la sânge pe regiuni (că ai de unde selecta), iar când ajungi la finalul ei sigur vrei să mai dai o tură. Ești oarecum avertizat de ce urmează să ți se întâmple când încă din prefață ți se spune că oricât de subiectiv ar fi adjectivul “frumos”, Italia cam rupe gura târgului. Și ce mi-a plăcut cel mai mult este că tot din prefață ți se zice că “Destinația pe care alegeți să o vizitați și locurile favorite vor reflecta ceea ce căutați de fapt. Oricare v-ar fi dorințele, fiți sigur că vă vor fi îndeplinite în Italia.”

Cartea este structurată în 3 părți mari și late: Nord, Centru, Sud și insule.

P1230089Riomaggiore – Cinque Terre

Nordul ne trimite din Parcul Național Gran Paradiso până în Parcul Național Cinque Terre trecând și prin mari metropole ca Torino și Milano, dar fără să se omită locuri ca Veneția sau lacurile din Lombardia. Trebuie însă avut în vedere că totuși să alegi numai 100 de locuri, în condițiile în care aprox. 40 sunt pe lista UNESCO (Italia are cele mai multe locații din Patrimonuil Mondial UNESCO) este nu greu ci extrem de greu, o muncă pe care cei care au alcătuit cartea, am făcut-o aproape suferind.

Centrul pornește undeva de la Ferrara și se închieie în Grădinile Vilelor din Tivoli, deci după ce se trece de Roma, Vatican și întreaga Toscană (pe bune că au suferit alegând numai câteva locații din Toscana când puteau face un album de acest gen NUMAI din Toscana). Dacă nici imaginile din această parte a cărții nu vă fac să mergeți în Italia cu primul zobor, atunci nimic nu vă mai face.

Sudul și insulele dețin partea cea mai stufoasă a enciclopediei, căci pe lângă partea continentală de la Napoli la Bari și apoi înapoi pe Coasta Amalfi, sudul Italiei ne trimite în Sicilia, Sardinia sau mai micuțele și exoticele Capri, Ischia sau Procida, dar și la faimoasele ruine de la Pompeii și Paestum. Unde mai pui că cei mai cunoscuți vulcani din Europa se află aici: inactivul, dar atractivul Vezuviu și activul, dar ineditul Etna. Asta în cazul în care cineva ar zice :”naaa, mare lucru și Italia asta!” :)

P1200845Tivoli – Lazio

Dacă prin Centru și Nord am fost cât de cât, în Sud nu am ajuns deloc. Poate o să mă folosesc de zborul spre Bari care s-a introdus anul acesta de la aeroportul din Cluj, oricum o vacanță în sud nu va putea niciodată să fie completă pentru mine dacă nu văd Coasta Amalfi (unul din locurile în care îmi doresc cel mai mult să ajung în Europa alături de Provence și Riviera franceză). Dar despre asta, cu altă ocazie. Acum, numai bine că am ce să mai răsfoiesc serile viitoare în căutarea “oii fantastice”.

Așa cum am spus încă de la început, această recenzie participă la a doua campanie vALLuntar. La fiecare 15 comentarii strânse de o recenzie, Editura ALL cu sprijinul ROMSILVA va planta un copac. Să vedem, cine a fost în Italia și cum i s-a părut?

Carti

Recuperarea unei identități. Argentina așa cum nu o știați

26 de comentarii

url-2

Titlu: O victimă a dictaturii argentiniene. Recuperarea unei identități

Autor: Victoria Donda

Editura: ALLFA, 2012

Nr. pagini: 208

Preț: 24,90 pe all.ro

Văzută prin prisma tango-ului și a telenovelelor, cred că ne-am trezit mai mulți spunând “Cât de frumoasă e Argentina!”. Eu, chiar eu, îmi doresc ca într-o zi să mă văd plimbându-mă pe splendidele bulevarde din Buenos Aires, dar parcă am mereu o strângere de inimă în ceea ce privește America de Sud pe care nu o cunosc deloc. Cărți ca și șocanta mărturisire a Victoriei Donda, O victimă a dictaturii argentiniene, mă fac să-mi pun și mai multe semne de întrebare despre siguranța unor astfel de locuri. Desigur, povești ca cea din această carte s-au întâmplat cu peste 40 de ani în urmă, dar ecourile ce ajung până la noi ne sfredelesc inimile și azi.

În timpul dictaturii din Argentina, acea neagră dictatură care i-a alungat pe iubiții conducători Juan și Eva (Evita) Peron, militarii au răpit mai mulți simpatizanți ai acestora și i-au omorât. Femeile care erau însărcinate, erau ținute în închisori unde după naștere li se administrau niște medicamente menite să le lase fără vlagă, iar apoi erau înecate. Copiii acestora nu era înapoiați familiei ci erau plasați prin adopții ilegale unor familii simpatizante ale dictaturii. Vieți distruse, destine schimbate de oameni care cu greu pot fi numiți oameni.

Aceasta este fondul pe care începe povestea Victoriei. 27 de ani ea este Analia, fiica unor oameni simpli de la periferia capitalei Argentinei. Are o soră Clara, pe care o iubește foarte mult, dar ceea ce iubește cel mai și cel mai tare este să militeze pentru drepturile omului spre disperarea părinților săi. Și la această vârstă toată viața sa se anulează, căci află un adevăr teribil. Are de fapt 29 de ani, se numește Victoria Donda, părinții săi au fost uciși pe timpul dicaturii, ea s-a născut în captivitate și apoi a fost dată acestei familii pe care o numea familia ei.

Cred că orice om zdravăn la cap ar fi pur și simplu bulversat dacă i s-ar întâmpla așa ceva. Normal că și ea, până și-a contruit puzzle-ul personal a trecut prin toate stările, iar cartea este o mărturie a faptului că a supraviețuit unei povești incredibile. Astfel tânăra noastră află că iubirea nemărginită pentru dreptate, militarea pentru drepturile omului, nu erau simple răzvrătiri de minte tânără ci erau chiar în sângele ei, le-a moștenit pe toate de la părinții săi care au murit pentru aceste idealuri. Dar mai mult decât atât, ea află cum este să te naști din nou la 29 de ani, cum să încorporezi în noua viață, viața trecută pe care o credeai veridică și cum să mergi mai departe, să ajungi în parlamentul Argentinei și să îți faci vocea auzită pentru cauzele părinților tăi naturali, care nu te-au abandonat, dar care au fost uciși imediat după nașterea ta. Este o poveste de groază, cumplită, dar foarte adevărată, din păcate.

Sunt mai multe detalii în carte pe care vi le las vouă, evident, dar mai trebuie să vă spun că pe mine m-a marcat oarecum așa o poveste. Analia/Victoria avea vârsta pe care o am eu acum, când a aflat că numele ei este altul, părinții săi sunt alții (nu-i va cunoaște nicioadată), vârsta sa este alta, viața ei este alta, povestea ei este alta, nimic din ce credea adevărat despre ea, nu mai era adevărat. Cum ar fi să mă trezesc peste noapte că eu nu sunt eu??… Iar vârsta de acum e cea la care pricepi foarte bine totul. Noi suntem bulversați și așa, la viața pe care o ducem, darămite să ni se mai întâmple așa grozăvii, așa povești întortocheate…

Așa că vă recomand o carte document incredibil, despre cum să te reclădești la aproape 30 de ani după ce ai suferit pierderea cumplită a unei identități pe care o credeai A TA, că ce poate fi mai al nostru decât propria indentitate?

Această recenzie participă la doua campanie vALLuntar. La fiecare 15 comentarii strânse de o recenzie, Editura ALL cu sprijinul ROMSILVA va planta un copac. Să vedem această povește, câți copaci merită să planteze?

Carti, Guilty pleasures

Primul weekend după mai bine de o lună…

6 comentarii

… în care am stat exclusiv acasă s-a rezumat la mult ceai (am pierdut numărul cănițelor și felurilor de ceai savurate), la 2 cărți începute, la câteva episoade din Rick Steve’s Europe (episoadele despre Paris), destul de mult scris și sentimentul că parcă n-am chef să mai plec momentan niciunde, cel puțin nu în martie (să vedem cât mă ține). De fapt, aștept cu nerăbadare momentul când o să mă plimb pe aici pe la mine, pe la colțul ierbii și eventual o să merg să cercetez cum pot urca în cele două turnuri de la cele două catedrale ale Clujului (am avut vreme să mă gândesc la asta azi). Vreau să vină vremea cu adevărat frumoasă, soare plin și verde crud.

Și pentru că mi-au venit cărțile de la Meteor Press, am început și a treia carte. Se numește Rădăcini Nomade de Pius Alibek și începe într-un mare fel. Cred că e momentul să mă retrag cu ea în brațe undeva către pat… iar vouă să vă urez de mâine, o săptămână bună.

Pământul care ți-a învăluit rădăcinile tinere le-a legat de sufletul lui și s-a topit în sângele tău. Îl vei iubi întotdeauna.

Mama care te-a purtat în pântece te-a adăpostit în întunericul dulce, ferindu-te chiar și de lumină. O vei iubi de-a pururi.

Răsfiră-ți rădăcinile. Păstreză-le în suflet. Poartă-le cu tine, așa cum mama nomadă duce în spinare cea mai iubită ființă. Abia atunci întreaga lume va fi pământul tău.

Părăsește pântecele. Deschide ochii și privește mama. Abia atunci o vei cunoaște pe de-a-ntregul.

Nu privi doar pe fereastră. Deschide ușa, smulge-ți rădăcinile și înalță-te în zbor. Abia atunci vei avea libertatea de a iubi toate ținuturile, toți oamenii.

Rădăcini nomade este volumul de debut al autorului Pius Alibek, va urma cu siguranță recenzia. Sunt abia la pagina 72 :)

windyfoto

România, Travel

Două destinații de iarnă frumoase în orice alt anotimp

8 comentarii

03.03.2013… primăvară, să nu mai aud de iarnă și totuși anul acesta m-am bucurat de ea. Fusei la Straja, apoi m-am dat cu mașina prin România înzăpezită și nu în ultimul rând, chiar weekendul trecut, am zăcut (pentru că voi recunoaște, a fost un weekend de zăcut) la Stâna de Vale. Iarnă, zăpadă… destul de frig că doar toate-s la munte, dar foarte plăcut, căci după cum am mai spus multe poți face iarna la multe, chiar dacă nu te dai cu schiuri, placă sau patine.

Azi vreau să vă vorbesc despre Stâna de Vale (ca să nu dea iarba și să nu se mai potrivească în peisaj) și despre Cavnic, văzut și savurat anul trecut la final de februarie, dar din cauză că a dat iarba și eu n-am ajuns să povestesc, n-am mai zis nimic. Nu le compar, nu le disec, vă spun doar că se potrivesc pentru vizită în orice anotomip. La mine o să le vedeți înzăpezite, dar cu alte ocazii, pe când am fost mai mică, le-am văzut și sub soare și caniculă. Oricum sunt două stațiuni de munte care merită weekenduri întregi pentru relaxare și hoinăreală, dar să le luăm pe rând:

Cavnic (Maramureș)

Mi-am “rupt” spatele și m-am întors plină de vânătăi de abia m-am mai mișcat câteva zile după, dar a fost un weekend atât de plin și atât de “cu viață” încât nu am să-l uit niciodată. Am descoperit practic, datorită lui cum este la munte iarna, cum e să redevii copil dându-te cu toate nebuniile care sunt puse acolo la dispoziție.

Ne-am cazat o pensiune micuță, de familie, Pensiunea Azara (așa se numește fetița familiei și recunosc că îmi place numele la nebunie). Am avut o cameră cu vedere spre oraș și am găsit spectaculoasă preveliștea, mai ales dimineața când ceața se risipea și lăsa loc soarelui. Câteva din acele fotografii sunt chiar reușite.

P1260923

Pârtiile sunt frumoase și pline de schiori. Am urcat pe jos pârtia și a fost un sentiment minunat. La fel am și coborât-o, căci pe margine se putea. Astfel că nu m-a mirat acea cumplită febră musculară de după. Oboseala de la munte nu se compară cu nimic, iar aerul puternic care îți umple plămânii este de nota 20.

În orice alt anotimp peisajele sunt deosebite. Peisaje ca la munte nu găsești pe toate plajele pământului. Îmi place enorm marea, dar nu voi uita niciodată că muntele a fost prima mea dragoste de vacanță.

Stâna de Vale (Bihor)

Vreau să cred că a fost ultimul weekend de iarnă de anul acesta și că l-am petrecut cum nu se putea mai bine. A nins, a fost soare, a fost fantastic. Am lenevit, m-am plimbat, nu m-am obostit peste măsură ci din contră am evadat din cotidian fără să mă întorc mai apoi brusc la realitate. O fost un weekend care m-a bucurat și de care nu o să uit în grabă.

Ne-am cazat la Hotel Iadolina și chiar ne-am simțit minunat. Dovadă stă și faptul că am petrecut timp în interior, ceea ce nu puteam face dacă nu ne conveneau condițiile. Am terminat două cărți, am văzut un film bun, un documenar, am putut să scriu în liniște și mai mult decât asta, am putut să stau liniștită și să privesc cum ninge și cum brăduții tresar sub greutatea zăpezii.

P1360287

Din punct de vedere al sporturilor de iarnă, Stana de Vale nu este o stațiune foarte dezvoltată, dar din punct de vedere al liniștii, o prefer altora de genul Straja sau celor foarte aglomerate de pe Valea Prahovei. În plus obiective ca Izvorul minunilor sau Mănăstirea Stana de Vale sunt accesibile oricui. Pentru mine a fost o reală plăcere doar să mă plimb și să fac poze. Mulțumesc cu această ocazie ghiduri-turistice.info pentru aceste zile de final de iarnă.

Până în prezent am văzut această locație mai mult pe timp de vară și mi s-a părut mereu frumoasă, încă din copilărie. Ceea ce pot spune este că puțin mai dificil ar fi accesul, pe care îl văd greu realizat dacă nu ai o mașină. Nu știu cu ce altceva ai putea ajunge în zonă dacă mergi altfel decât într-o excursie organizată.

Una peste alta, fără un plan prealabil, iarna asta am cam petrecut la munte cu mult peste alți ani. România sub zăpadă e primitoare, mai mult decât spun cârcotașii, ba exact cum îmi place mie să spun România merită descoperită. Nu mă pun să o compar cu stațiuni de munte din Italia, Franța și Austria, pe care le-am văzut în poze ce-i drept și mi se par de altă ligă, de fapt nu compar, doar constat și culmea (nu?) nu-s dezamăgită :)

Diverse amestecate

Nu ne mai place nici 1 Martie. Nu ne mai place nimic

41 de comentarii

Nu că aș fi fost foarte veselă, căci afară sunt nori și azi e baba mea, în condițiile în care am avut soare TOATĂ săptămâna, mă rog, dar ce mi-a fost dat să citesc pe câteva bloguri și pe anumite wall-uri de Facebook m-a întristat de-a binelea. Azi am avut în plan să scriu despre cu totul altceva, dar parcă nu mai am chef de nimic. Și mă mai mir că suntem un popor trist, de triști, mai exact.

Gata, nu mai e la modă să ne mai entuziasmăm că vine primăvara, 1 Martie e demodat, să oferi un mărțișor simplu (trifoi, mămăruță, hornar, ghiocel) e nasol, lumea zice că-s kitchoase și mai bine în loc de alea ai primi o bijuterie sau un “mărțișor util”. Ce naiba e aia? Mărțișor util? Mărțișorul nu este oare prin definiție un simbol? I se mai și zicea “un simbol al primăverii”… pe vremea mea :)

Sunt total de acord cu faptul că unele mărțișoare sunt urâțele (parcă nu se mai fac mărțisoare frumoase, m-am trezit spunând), dar ideea lui este foarte frumoasă și de copil mic o așteptam cu nerăbdare. Nu făceam mare lucru cu mărțișorul, dar imi plăcea să-l primesc, să-l port câteva zile, adoram asta, mai exact. Gestul e frumos, este frumos mai ales dacă vine din partea cuiva drag (tatăl meu mi-a daruit mereu mărțișoare frumoase, da, se găsesc și frumoase, miracol, nu? Clau nu uită de asta niciodată, chiar dacă poate uită de altele). Aseară un prieten, nu doar că mi-a dat un fluturaș drăguț, dar l-a pus și într-un plic și mi-a scris pe plic, așa cum poate numai prin școală generală am mai pățit. Gestul mi s-a părut adorabil.

Dar, nu mai e mișto să ni se pară adorabil ceva, nu mai e fun să primim nimic banal. 1 Martie e aiurea (îl aliniem cu Valentine’s Day, deși nu e nici gând, din acea categorie), cică tradiția mărțișorului e pe ducă. Azi am aflat! Nu ne mai place. Nu ne mai plac pozele cu flori și buburuze, nu ne mai plac felicitările cu gâze în iarbă. Nu ne mai place Crăciunul, nu ne mai facem cadoruri că e aiurea, nu ne mai place acum nici primăvara, e de prost gust să ne mai bucurăm de venirea ei. E naiv să ne mai placă mărțișoarele… uitând, desigur, că nu mărțișorul e ideea ci gestul în sine. Doamne, ce păcat! N-are rost să mai zic nimic, mă duc să încerc să mai găsesc pe cineva care să se bucure cu mine de faptul că e 1 Martie. Nu mi-am pierdut speranța.

url-1foto

Close Menu