Escale europene (prima parte)

Titlu: Escale europene

Autor: Virgil Marinescu

Editura: Versa, 1991

Nr. pagini: 164

Preţ de anticariat: 5 lei

Cartea lui Virgil Marinescu am primit-o prin bunăvoinţa celor de la Colţul Colecţionarului, un anticariat despre care eu v-am mai povestit şi v-am spus că de la ei puteţi să vă procuraţi cărţi cu poveşti în sine, cărţi vechi din alte timpuri. La fel stă treaba şi cu povestea acestei cărţi, autorul povestind relaxat şi cu multă curiozitate în glas, o vacanţă cu maşina prin Europa anului 1986. Cartea apare la Editura Versa din Craiova abia în 1991.

Ce este cu adevărat interesant (şi ce mi-a plăcut mie foarte tare) a fost faptul că astfel de cărţi de călătorie (genul meu favorit) îţi dau ocazia să vezi anumite zone din lume prin lentilele altor ani şi printr-un filtru complet diferit de cel oferit de ziua de azi (prezent). În esenţa, povestea nu este decât o relatare simplă despre oraşe şi obiective turistice, văzute de oameni care ieşiseră în acea vreme puţin spre deloc din România, unde comunismul o luase complet razna. M-am şi întrebat cum de reuşise autorul şi soţia sa să iasă în ’86 din România, din câte ştiu erau anii “cei mai comunişti” din comunism. Experienţa mi se pare însă cu atât mai interesantă.

Aventura începe pe 29 august 1986, la fix 10 ani după o experienţă similară a autorului şi cuprinde între coperte două ţări foarte dragi mie: Italia şi Franţa). Prima parte a traseului, cea despre care vom vorbi azi, este dedicată primului “contact cu istoria şi cultura Italiei şi primele impresii despre frumuseţile ei”. La început, via Belgrad, românii noştri ajung pe teritoriu italian şi parcurg drumul dintre Trieste-Veneţia-Mantua şi Verona. Toate aceste oraşe îi buimăcesc, Trieste a fost ani de-a rândul locul în care toate trenurile din România ajungeau în Occident (a se vedea romanele autorilor români care descriu “fuga” din ţară în perioada comunismului) deci joacă şi ei aici aceiaşi carte, mai apoi fascinanta Veneţie, care li se pare un oraş în care nimeni nu doarme, iar Mantova (Mantua) un fel de tablou căruia nu-i poţi cuprinde frumuseţea (am auzit şi eu de acest oraş şi din fotografiile văzute pe internet mi se pare şi mie un tablou natural de o inestimabilă valoare). Dintre toate acestea Verona pare că i-a cucerit cel mai bine, cu eterna poveste cu iz de marketing încă din vremea aceea, a lui Romeo & Julieta.

Se dedică un capitol întreg Florenţei (aş fi fost dezamăgită să nu fie aşa) denumită “citateda culturii italiene, sub coloritul lăsat de patina vremii”, acest capilol l-am sorbit până la capăt şi m-am simţit şi eu acolo. A fost, dacă vreţi, plimbarea mea de vară prin Florenţa, căci şi aşa nu am văzut-o în acest anotimp.

Apoi ajungem la Roma, cetatea eternă fascinând orice călător. Observ că programul este astfel făcut încât şederea la Roma să fie destul de lungă, să nu se piardă nimic din ceea ce poate fi văzut acolo. Roma este imensă şi poate părea din ce în ce mai imensă în frumuseţea ei fără vârstă. Îmi plac descrierile de ghid turistic inexistent la acea vreme în România (că oricum cui i-ar fi folosit). Îmi place de asemenea naivitatea cu care autorul descrie anumite obiective din splendida Romă, se simte acel gust al descoperirii primordiale, e prea mult entuziasm în vorble sale, parca ar fi povestit totul ca un copil scos pentru prima dată în lume. E foarte uman tot ce se povesteşte, nimic nu are iz senzorial, totul este la vedere şi la primă impresie.

Călătoria prin Italia se încheie la Pisa, în buza Toscanei, un loc minunat, descris la fel de emoţionant de turistul curios, autorul, şi disecat probabil la fel de intens cu soţia în maşină, călătorind spre Franţa. Dar despre Franţa, în episodul următor. De menţionat că la întoarcerea din Franţa, turiştii din carte mai intră în Italia şi mai vizitează Veneţia odată, dar şi despre asta tot data viitoare.

P.S. Am încercat să ilustrez cu poze de la mine, căci în afară de Mantua le văzui şi eu pe toate celelalte.