Titlu: Arta de a avea întotdeauna dreptate

Autor: Arthur Schopenhauer

Traducerea: din germana Gabriel H. Decuble

Editura: ART

Nr. pagini: 112

Nota: 10/10 (fără justificări, este foarte bună, e un must în materie)

Preț: 25 de lei sau 19,50 lei pe librariaonline.ro

Arta de a avea întotdeauna dreptate, a lui Arthur Schopenhauer este o carte deosebit de savuroasă dar și de valoroasă, care vorbește pe înțelesul tuturor despre dialectica eristică (arta de a vorbi în contradictoriu).  Mai jos vă prezint câteva linii extrem de adevărate care nu neaparat că vă vor ajuta să deveniți niște artiști ai disputelor, dar cu siguranță vă vor da idei de replici inteligente sau vă vor demonstra că de cele mai multe ori nu avem  parteneri în comunicare de luat în seamă sau care nu pot fi combătuți:

Cel care poartă o dispută, de regulă, nu o face în numele adevărului ci în numele afirmațiilor sale. (din 2 persoane, 3 procedează așa)

Cine iese victorios dintro ceartă nu s-a bazat, foarte adesea, decât pe viclenia și abilitatea cu care și-a apărat considerațiile și doar rareori pe corectitudinea puterii de judecată cu care și-a formulat enunțul. (cred că toți ne-am certat la un moment dat cu părinții, nu? )

Cu cât mai generală este o opinie cu atât mai atacabilă este.

Dacă vrei să tragi o concluzie, atunci nu trebuie să lași altora posibilitatea să o prevadă […] pledează-ți cauza prin învăluire.

Adevărul poate reieși și din premise false, pe când neadevărul niciodată din premise adevărate.

Adversarul trebuie înfuriat: căci astfel el nu mai este capabil să judece corect și să profite de ascendentul pe care îl are eventual asupra noastră. Îl putem înfuria fiind pur și simplu impertinenți, sâcâindu-l și fiind în chip vădit nedrepți cu el. (ahh, de-aș putea face asta, aș fi cea mai tare din … discuție) :)

Dacă observăm că urmează să pierdem, atunci trebuie să realizăm o diversiune; altfel spus enunțăm ceva care nu are nicio legătură cu discuția în cauză, dar care dă impresia că ar avea vreo legătură și-ar fi un argument impotriva adversarului.

Totul devine un simplu joc, dacă poți invoca o autoritate pe care adversarul s-o respecte.

Ceea ce adversarul nu înțelege poate acționa adesea ca o autoritate.

Foarte puțini pot gândi dar toți vor să aibă opinii. (Iubesc această afirmație și mereu îmi amintesc de ea când îi aud pe unii ce scot pe gură) :)

Pe om nu-l interesează decât satisfacerea propriei vanități și nicio rană nu doare mai tare decât vanitatea lezată. ( am zis că îmi fac o plăcuță cu asta și am să o port în poșetă și o scot de fiecare data când încep o discuție cu cineva care se crede buricul pământului) ;)

E dreptul oricărui om să bată câmpii. (acesta este replica preferată a lui Schopenhauer cu care obișnuia să se ia de Heghel)

Și cea mai tare din toată cartea, un fel de motto al celor care au impresia că au pus B-ul în banana: căci nu adevărul e important ci cine câștigă (aș merge până în pânzele albe ca să demonstrez că nu-i așa, chiar dacă asta ar însemna să mor pe drumul până acolo). N-am dreptate? :)

Nu am vrut să închei săptămâna oarecum dedicată doamnelor, fără să apuc să vorbesc pe scurt și despre câteva cărți pentru ele și “numai” pentru ele:

Dulcea plictiseală – Francoise Sagan (9/10, nu mi-a plăcut Dominique, dar cine sunt eu să judec?)

O poveste de amor în stilul Francoise Sagan (care-mi place la nebunie când vine vorba de astfel de povești). Este un roman provocator, foarte îndrăzneț pentru perioada în care a fost scris și care te prinde în mrejele lui și nu-ți mai dă drumul. Aș fi curioasă de reacția unui bărbat la citirea lui. Spun doar atât: Dominique o adolescent rebelă, se îndrăgostește de Luc, unchiul iubitului ei. Acest Luc este căsătorit, dar complet imatur, numai bun pentru o a aventură cu o adolescentă dornică de experiențe noi, mai mult sau mai puțin senzoriale. Ce ziceti? Nu e Sandra Brown, deci încerceți-l cu încredere :)

Mame și fiice – Justine Levy (9/10, totuși orice ar fi, nu aș putea să-mi urăsc mama, acest sentiment și ideea de mama nu le pot asocia)

Ah… o poveste atât de simplă și atât de tristă. Vrei să-ți suni mama după ce o citești numai așa că să vezi cum o mai duce. M-a înduioșat povestea și mi-a lăsat în același timp un gust amar. Facem atât de multe greșeli, ca fiice, ca mame, ca femei, toate le facem, de ce ne-am judeca între noi? În plus este atât de greu când ne pierdem una de alta… este înfiorător și totuși ne este greu și să ne înțelegem una pe alta. Aceasta e povestea noastră, a fiecărei mame și a fiecărei fiice.

Clar de femeie – Romain Gary (9.5/10, găsesc incitantă tristețea uneori, poate am eu o hibă)

Pornind de la ideea că: “nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiți separat ca să fie fericiți împreună”, Romain Gary scrie o poveste tristă de-ți vine să plângi mereu, simți că nu mai vezi scrisul, iar paginile zboară în speranță că personajele își vor găsi liniștea. Doi oameni nefericiți, care nu și-au găsit împlinirea în dragoste, se îndrăgostesc nebunește unul de celălalt și se agață în disperare de rezidurile afective care le-au mai rămas. Dar se poate construi o fericire de două nefericiri care se amplifică? Încercați să găsiți răspunsul.

Franțuzoaicele nu se îngrașă –  Mireille Guiliano (10/10, o poveste despre cât de prost papa americanii și cât de inteligent înfulecă francezii nu poate fi decât amuzantă până la urmă)

O carte motivațională care a beneficiat de toată atenția mea. O carte la limita dintre o poveste de success și o carte de bucate. Mireille Guiliano este o franțuzoaică ajunsă in USA. Obișnuită cu un regim de viață ca cel din Franța, cu o alimențaie echilibrată, se vede nevoită în USA să facă o grămadă de compromisuri care duc la un rezultat sigur: îngrășarea excesivă. Întoarsă acasă în Franța, pornește pe lunga cale a războiului cu kilogramele în plus. Dar, lupta aceasta este dură și necruțătoare, iar Mireille trebuie să adopte o strategie pe termen lung: această strategie este modalitatea franțuzoaicelor de a se alimenta fără restricții, dar moderat și cu cap.  Pentru a exemplifica, autoarea se folosește de rețetele ei testate pe marginea cărora dă o mulțime de sfaturi de urmat pentru o siluetă franțuzească. Este comică și foarte serioasă cartea în același timp. Este un manual de “mâncat sănătos” mai ales pentru cele (ca mine) care doar au impresia că cunosc noțiunea. O “supeRecomand” :)