Titlu: Timpul trăirii.Timpul mărturisirii-jurnal parizian
Autor: Eugen Simion
Editura: Cartea Românească, București, 1979
Nr. pagini: 431
Împrumutată de la Biblioteca Univ. “Paul Valery”, Montpellier

Multe au fost motivele pentru care n-am mai postat despre cărți astfel că am deja restanță 3 postări despre ele. Bun, să o iau cu cea mai veche citită și anume cartea lui Eugen Simion “Timpul trăirii. Timpul mărturisirii.” din care am extras câteva citate pentru “definițiile Parisului”.

Cartea mi-a plăcut de la motto, deci practic înainte de a începe să o citesc :) Citatul e din Camus, traducerea din franceză îmi aparține așa că poate nu e chiar la fix: “Există un timp pentru a trăi și un timp pentru a mărturisii. Există și un timp pentru a crea… Îmi este de ajuns să trăiesc cu toată ființa mea și să mărturisec din toată inima.”

Aceasta este o carte care vine ca un exercițiu de relaxare pentru profesorul și criticul Eugen Simion care ține un jurnal pe timpul șederii sale la Paris (3 ani ca lector de limba română la Sorbona) și pe care se gândește să-l publice curățându-și astfel creierul de mult prea întortocheatele publicații recente despre scriitorii români. Ideea este că nu se poate detașa de critică oricât de mult vrea și astfel jurnalul se transformă într-o cronică despre Parisul și Franța anilor ’70 cu oamenii lor, cu problemele lor, cu miturile lor. Dar peste toate vine povestea personală, contactul direct cu noul, cu străinătatea, cu “altă viață”.

Pentru Eugen Simion “mitul a rămas rușinat la porțile orașului” și la început acest lucru m-a șocat, intelectualul român care avea pe vremea aceea un singur vis și anume acela de a lăsa “micul Paris” pentru marele și adevăratul Paris nu era impresionat deloc de ceea ce găsise, ba mai mult era aproape disperat, era “omorât” de birocrație, de aroganță, de idei înalte și nefondate, de viața care avea un ritm necunoscut și trebuia trăită ca atare. Însă E.S echilibrează balanța și spune: “Refuz din orgoliu disperarea… însă vreau să împiedic revolta mea să ia calea cea mai ușoară: aceea a RENUNȚĂRII.”

Astfel românul nostru se integrează în societatea lor, participă la întâlnirile lor, întră în cercuri intelectuale de acolo, se împrietenște cu studenții, învață pe de rost orașul, se implică emoțional în tot ceea ce trăiește acolo și se dedică unei noi vieți urmând un vechi proverb taoist: “Dacă atunci când chemi nimic, nu răspunde: nu spune că lumea e goală.” Recunosc că mi-a plăcut și mie la nebunie aceste proverb.

Foarte mult am disecat părerile lui E.S despre conceptele noi pe care le descoperă în Franța, sau mai bine zis despre dimensiunile noi ale conceptelor la care în România nici nu puteai să te gândești. Astfel își pune diverse întrebări despre libertate și Dumnezeu, despre paradoxurile gândirii și existența răului, despre tragediile intelectuale, moarte și creație. Pot exemplifica cu citate la fiecare dintre ele, dar nu ar fi potrivit pentru că în asta constă frumusețea acestei cărți pe care nu aș altera-o. Ea nu are o acțiune de urmărit ci sentimente de trăit.

Nu este o carte ușoară, E.S, oricum e privit tot complex ar fi. Mi-e greu să nu scriu multe despre ea, dar în acest fel aș răpi din curiozitatea voastră, așa că am să închei cu următoarele cuvinte: “Creația nu poate fi completă, definitivă, timpul trăirii și timpul mărturisirii coincid și se influențează.”