Îndrăgostită de un masai


Titlu: Îndrăgostită de un masai
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2005
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 363
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

Din seria cărților pe care le citesc nu pentru că sunt mari capodopere literare ci pentru că povestesc întâmplări reale cu mult talent și emană un magnetism extraordinar, astăzi câteva cuvinte despre cartea elvețiencei Corinne Hofmann, “Îndrăgostită de un masai”.

Cartea este prima din seria celor trei cărți dedicate exculsiv poveștii sale fantastice de viață, dragoste, dezamăgire și noi începuturi. Acestei cărți îi urmează “Adio Africa” (pe care o citesc în prezent) și ultima “Revedere în Barsaloi”. Celelalte două se nasc mai târziu abia după ce Corinne Hofmann înregistrează un succes nemaipomenit cu cartea ei de debut, tradusă în peste 23 de limbi și ecranizată (despre film nu știu foarte multe dar voi căuta).

Povestea începe în Kenya unde Corinne o prosperă femeie de afaceri din Elveția vine în vacanță alături de logodnicul ei. Încă din momentul în care pășește pe pământ african, Corinne are un sentiment foarte puternic că aparține locului. Nu și-l explică, dar acest sentiment se întărește pe toată durate șederii ei acolo. (Aceste sentiment este descris extraordinar și de Roxana Valea în “Prin praf și vise”winking. Pe fundalul acestor sentimente destinul îl scoate în calea ei pe Lketinga, un războinic masai de care Corinne se îndrăgostește la prima vedere. Atât de fulgerător se petrec lucrurile căci în câteva zile ea e dispusă să lase totul pentru el. Logodnicul ei observă toate acestea dar crede că ea odată întoarsă în Elveția își va reveni.

În Elveția însă singurul ei gând e cum să lase baltă tot ca să se întoarcă în Kenya lângă iubirea vieții ei, lucru care deși pare cu totul imposibil se realizează în pofida tuturor obstacolelor. De aici începe marea aventură africană a unei femei albe care din dragoste nu renunță doar la familia și confortul ei din Europa ci și la cultura sa, afacerile profitabile și practic “lumea” sa, asta împotriva oricărei rațiuni.

Recunosc deschis că abia după jumătate de carte am avut sentimente pașnice vis a vis de ea. Nu am putut pur și simplu să o înțeleg pe această femeie, mi s-a părut SF tot ce povestea, dar apoi, încet, încet am început să-i respect decizia, m-am solidarizat cu ea în încercarea de a depăși obstacolele, mi-a fost milă când a suferit și m-am bucurat pentru cât de multe a reușit. Mi-am dat seama că nu e o doar o peveste de dragostea ceea ce trăia ea ci și una de viață și mai ales de moarte. Am învățat despre Kenya mai multe decât mi-aș fi imaginat vreodată căci pentru o săptămână am locut și eu acolo prin intermediul cărții. Am călătorit virtual prin Kenya de la Mombasa la Nairobi, de la Barsaloi la Nyahururu, printre zebre și elefanți, prin ținutul tribului samburu.

M-am deconectat de la real life, iar la finalul cărții, am luat-o rapid pe următoarea să vad ce s-a întâmplat după ce Corinne și Napirai (fiica ei și a lui Lketinga) au părăsit Africa cu sentimentul clar că nu se vor mai întoarce acolo poate niciodată.

Concluzie: mi-a plăcut happy

Continue Reading

Dintr-o parte în alta; de la energie la epuizare

Am o săptămână de când am plecat din România. Parcă ieri am fost în aeroport și am așteptat ore întregi să se ridice ceața să putem pleca. De atunci am trecut peste jumate de continent, am străbătul de la capăt la altul Parisul, iar în Montpellier m-am plimbat cu toate mijloacele de transport. Dacă mai socotesc escapadele mele pe jos și “excursia la mare” plus vizita de alaltăieri la Acvariu (poze) și marele centru Odysseum chiar nu mă mir că ieri am cam zăcut.

De fapt, am fost trei zile consecutive și la Universitate (cu destule emoții), am rezolvat toate cele necesare cu legitimația, biblioteca și altele, mi-am chinuit urechile cu o franceză vorbită mult prea rapid pentru cât pot eu înțelege și am început să asist la cursuri. Nu știu dacă e de bine, dar faptul că sunt mulți străini pe la Facultate mă face să mă simt mai puțin picată din lună. Ieri am întâlnit și români cu care am vorbit una, alta, deci m-am simțit mai ușurată.

Ziceam că ieri am fost adormită toată ziua, nu am ieșit decât pentru cursul de la 6 seara, apoi m-am întors și mi-am luat în primire cartea și ceaiul cu paracetamolul de rigoarem căci vântul puternic nu mi-a răvășit doar părul. Astflel că mi-am mai revenit. Probabil era nevoie de o zi de repaus, consumasem prea multă energie pentru o săptămână (poate chiar pentru o lună, dar nu mă las).

Sunt puțin tristă căci trebuia să particip weekend-urile astea la câteva evenimente fericite de acasă. Eh…le voi rata fizic, dar cu gândul NU.

Continue Reading

Căutând scoici

Printre primele planuri pe care mi le-am făcut în legătură cu poposirea mea în sudul Franței s-a numărat și “excursia obligatorie la Marea Mediterană”. Cum deja trecuseră două zile de Montpellier și încolțise în mine curajul și ideea cum că mă descurc, duminică simțeam că dacă nu ajung să văd Marea mi-am ratat sosirea aici.

Profintând de o vreme de vis, 30 de grade, vânt slab am ieșit din cameră cam cu detinația nicăieri pentru că înafară de câteva informații de pe net despre stațiunea Palavas les Flots nu știam nimic. Bănuiam că trebuie să iau tram 1 până la ultima stație din oraș (care nu e și capăt de linie) și de acolo ceva autobus până în stațiune.

Primul pas: cumpărarea de bilelete de la tonomat, rezolvat: aller-retour 2,5 euro. Puteam lua tramvaiul chiar din fața căminului, dar până m-am dezmeticit cu biletele am mers câteva stații pe jos.

Pasul 2: mers cu tramvaiul și coborât la Porte Marianne. Aici am întrebat care autobus merge spre Palava les Flots. Norocul meu că era tocmai cel la care am întrebat. Da aici pentru 3 euro în max 20 minute am fost în stațuine. Mission accomplie big grin

Pentru că nu știam pe unde mai oprește busul am coborât chiar la intarea în stațiune, zărisem în depărtre Marea și plaja deci pe moment nu m-a mai interesat nimic. Am intrat pe plajă și de aici direct cu picioarele în Mare. Nu avea mai mult de 20 de grade, dar se putea face baie. Eu nu am avut costumul căci la ieșirea pe ușă am vrut doar să văd Marea nu să fac și o baie. Oricum m-am consolat cu gândul că era cam rece. Căsuțele de pe plajă, nisipul, apa, m-au făcut să mă simt ca-n “Sunset Beach” serial ce l-am urmărit prin clasa a VII a și care mi-a întipărit în minte această imagine. Nu vedeam decăt, nisip, apă și case de vacanță și căutând scoici am tot mers pe plaja mai bine de o oră. E atât de lungă că abia zăream capătul.

La un moment dat am luat-o printre palmieri și hotelurile cochete. Se vedea clar că sezonul se sfârșise. Unele hoteluri și căsuțe erau închise, altele găzduiau ultimii turiști. Curățenia nu putea trece neobservată și nici liniștea. Aici tot să-ți petreci concediul mă gândeam. Am mers pe jos alte 40 de minute bune crezând că asta e tot și eram extrem de încântată. Dar se face că am dat de o faleză și apoi am ajuns în centru. Mi-a stat inima în loc când am văzut ce frumusețe decoperisem. Nu prea pot să descriu. Pozele stau mărturie. E de departe cea mai frumoasă stațiune în care am ajuns eu până acum. (nu că aș fi ajuns în foarte multe)

În centru turiști erau mai mulți, parcă se umpuse plaja dintr-o dată. Palavas nu e doar o staține ci și un orașel străbătut de un canal navigabil care instant mi-a adus aminte de Veneția. În fața acestei frumuseți m-a întristat ideea că sunt singură. M-am întristat destul de tare, dar am încercat să nu ratez momentul din cauza asta. Așa că pentru 2 euro, am traversat canalul acela dus-întors cu un fel de telescaun. De sus am obținut o priveliște deosebită asupra portului în care yahturile stăteau aliniate ca la expoziție. M-am gândit că așa tre să fie și pe Coasta de Azur doar că probabil cu mai multe fitze. De aici am vizitat tot centrul pe jos pe străduțele pline de terase și am trecut toate podurile pline de flori, am făcut poze și am stat și pe la soare. E primul bronz de octombrie și sper să țină happy

Înainte de a pleca spre autobus, căci totuși timpul zburase repede, era deja cam 5 după-masa, am urcat într-un fel de turn, alți 2 euro, turn pe care ei îl numesc ceva de genul “Farul Mediteranei’. Să zicem că e asemănător cu Turnul Dunării din Viena doar că nu e chiar atât de înalt. Ei bine, a fost cireașa de pe tort. Am văzut în depărtare munții, am văzut Montpellier-ul îngrădit de apă, Palavas-ul în toată spelndoarea și evident Marea pentru care venisem. Are un albastru deosebit, închis și în același timp luminos, frumos.

M-am întors cu sare pe picoare căci Mediterana e mult mai sărată se pare decât Marea Neagră, cu amintiri despre un loc de neuitat (îl recomand) și cu scoici, multe scoici. Dacă mai ajung pe acolo, sper să mai ajung, sau poate pe o altă plajă cine știe, mai caut scoici. E plăcut să cauți scoici.

Continue Reading

Două lucruri


PRIMUL:
-sunt în urmă cu poveștile de aici pentru că în general după-masa când ajung în cameră sunt extenuată de la atâta umblat și atâtea lucruri noi care mi se întâmplă. Aici e destul de aglomerat, ritmul în care se deșfășoară activitățile este foarte alert, încă sunt destul de confuză în unele privințe. Dacă nu am luat legătura cu unii e pentru că Yahoo Messenger nu cred că merge în cămin și trebuie să intru mereu pe meebo care nu prea mă mulțumește, iar când intru eu nu sunteți voi și invers sad

AL DOILEA
-mi s-a spus ieri că: “oameni răi există peste tot, să nu cred că doar în unele părți, dar paradoxal printre aceștia există și oameni buni, oameni care ajută pentru că asta știu ei să facă, ajută dezinteresat…ei bine, este o mare șansă să-i întâlnești pe aceștia din urmă”. Nu sunt cuvintele exacte ci doar mesajul care a ajuns până la mine în inimă. Până la urmă știu că există și opusul oamenilor care fac rău gratuit, sunt mai rari, dar există.

POZELE

Continue Reading

Montpellier


După trei zile de când stau aici a venit vremea să împărtășesc și primele impresii despre acest oraș în care vreau să mă simt ca acasă. Rămâne de văzut dacă o să reușesc dar eu încerc, știți cum e cu încercarea. Oricum până pe la sărbători cred că o să mă raportez la el ca la “acasă”.

Vineri de voie de nevoie după ce am terminat cu hârțogăraiele cu chiria și alte cele, m-am văzut nevoită să caut un magazin de unde să pot lua un cablu pentru internet, nu-mi trecuse prin cap că nu au wireless în cămin, dar nici că nu știe nimeni unde să mă trimită să-mi iau. Așa că am luat-o frumos pe jos, urmărind indicatoarele spre centru. Cu o seară înainte taximetristul care mă dusese de la aeroport mi-a zis că centrul e destul de departe dacă mergi pe jos, dar nu l-am băgat în seamă și bine am făcut căci de la cămin pânâ în centru vechi am făcut cam 30-35 de minute.

Centrul orașului este fermecător, am transmis celor de acasă că orașul este pur și simplu SUPERB, dar tre să fii aici ca să poți să-l apreciezi. Vineri am vizitat așadar centrul de la Arcul de Triumf (pentru că da există și aici unul) și Palais de Justice la Place de la Comedie și Espanade Charles de Gaulle. Nu-mi puteam lua ochii de la clădiri, umblam cu ochii tot pe sus, cred că se vedea de la o poștă că era prima mea zi aici. În plus făceam poze non stop, adică era ca și cum aveam în frunte o etichetă cu “turist” laughing

Ca un turist ce se respectă că încă așa mă simt, am trecut și pe la centrul de informații tursitice de unde mi-am procurat o hartă și alte zeci de plinate cu Montpellier și împrejurimile. Apoi m-am îndreptat spre ceea ce părea a fi un mall unde mă gândeam că sigur găsesc cablul acela de net. Trebuia să rezolv și asta, nu? Polygone, căci așa se numește acest mare Centru Comercial mi-a plăcut pentru că deși prima dată acolo am mers la fix pentru cablu, la “fnac”, l-am luat și am pornit grăbită spre “casă” să văd dacă funcționează. Am mai intrat la “Monoprix” că trebuia să-mi iau ceva de mâncare.

Cred că vineri noaptea am visat cu centrul Montpellier-ului, oricum Nicole mi-a zis că-i frumos foc, iar eu după prima zi nu am putut decât să o aprob. Da, e!

Ce faci când îți place un lucru tare, tare? Vrei să-l mai vezi, nu? Eu așa sunt și drept urmare sâmbătă am pornit din nou spre centru în speranța că o să descopăr și altceva decât în ziua precedentă. Deci tot pe jos, dar pe alt drum. De data aceasta am intrat și pe străduțele lăturalnice, înguste și pline de farmec, iar la întoarcere am dat o raită prin Place Royale de Peyrou, un parc imens în care toamna îi așternea covorul. La capătul acestuia am aflat și un apeduct foarte frumos pe care l-am fotografiat din toate direcțiile.

Oboseala nu a mai contat când am văzut căte pot vizita, de altfel cred că mai sunt multe de descoperit aici. Montpellier a lăsat impresia unui oraș foarte întins, plin de studenți, dar și de turiști. A lăsat însă impresia și a unui oraș foarte cochet și civilizat. Ce mai? Dacă tot sudul Franței se aliniază la standardul din Montpellier, atunci cred că am nimerit în locul unde trebuia.

Montpellier în imagini.

Ieri am fost să văd Marea. Și nu m-am lăsat până nu am ajuns la Palavas les Flots. Am văzut Mediterana pentru prima oară. Dar despre asta în episodul următor.
Azi merg la Universitate în sfârșit, defapt pentru asta am cam venit numai că m-am luat cu vizitele winking Sper să fie bine.

Continue Reading

O iubeam


Titlu: O iubeam
Autor: Anna Gavalda
Editura: Polirom, 2003
Colecția: Biblioteca Polirom
Nr. pagini: 180
Preț: 12 lei, Anticariatul Socrate, Polus Center Cluj

Între două avioane și două seri de completă solitudine am reușit să termin și o carte: “O iubeam” a franțuzoaicei Anna Gavalda. Înainte să vă spun cât de tare m-a relaxat povestea câteva cuvinte despre autoare.

Anna Gavalda a avut mai multe jobu-uri până să-și descopere vocația, a fost de chelneriță, muncitoare, vânzătoare, redacta aricole matrimoniale și asta fără să simtă ce geniu creator se ascundea sub această mască. Momentul favorabil a fost acela când a câștigat un concurs pentru “cea mai frumoasă scrisoare de dragoste”. Așa a început Anna noastră să scrie. Primul volum apărut la o editură mică din Paris o consacrează în ciuda faptului că trata subiecte frivole. Volumul “Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva, undeva” o face vedetă peste noapte și nu doar pe plan local. Urmarea este foarte previzibilă, toate cărțile ei devin foarte populare.

În 2002 publică romanul de care vreau să vă vorbesc, iar povestea lui face înconjorul lumii, fiind tradus în peste 20 de limbi. Valoarea lui însă este dată de felul absolut inedit în care autoarea alege să relateze istoria unor iubiri care te pun în încurcătură pe tine ca cititor. Chloe este o tânără de 30 de ani, mama a două fetițe pe care soțul ei a părăsit-o evident pentru o altă femeie. La auzul acestei vești, socrul său Pierre (60 de ani) îi propune să o ducă împreună cu fetele la casa lor de vacanță ca să-și revină în urma despărțirii. Aici Chloe se simte și mai dezamăgită de viață, plânge mai tot timpul, este irascibilă și nu mai vede nicio soluție pentru nefericirea ei. Bătrânul Pierre care toată viața a fost un taciturn dar care o păcea pe Chloe pentru că o considera o femeie deșteaptă încearcă să o facă să înțeleagă că defapt fiul său a părărsit-o nu pentru că ea nu merita să fie iubită, ba din contră pentru că merita, însă nu de el. În fața unei asemea idei ipocrite în viziunea ei, Chloe se revoltă, dar Pierre, vine în întâmpinare cu propria lui poveste de dragoste neîmplinită care l-a urmărit toată viața.

Iubirea lui Pierre pentru o anume Mathilde, cred că o înduioșază pe tânara Chloe și încearcă să tragă anumite învățăminte din ea. Ideea era următoarea: Pierre nu și-a părăsit familia pentru Mathilde pe care o iubea la nebunie și în acest fel a făcut-o nefericită atât pe ea cât și pe soția lui care de dragul conveniențelor sociale i-a iertat “scăparea”. Dar cel mai crunt e că și-a nefericit copiii, devenind un tată care trăia într-o altă lume în care nu mai putea să iubească pe nimeni. Întrebarea lui de la final este astfel justificată: Oare nu și-ar fi dorit acești copii să trăiască lângă un tată fericit, în locul unui tată de conveniență?

Vă las să savurați, e de savurat, de rumegat și te relaxează într-un fel aparte. E o poveste dură spusă dintr-o perspectivă romantică, pentru că: “Viața, chiar și când o negi, chiar și când o neglijezi, chiar și când refuzi să o accepți, e mai puternică decât tine. E mai puternică decât orice.”

Continue Reading