Nîmes, un fost oraș roman

Sâmbătă am fost tare plouată (nu că azi am fost foarte fresh), nu-mi venea să ies din casă chiar dacă apăruse soarele după 3 zile de ploi torențiale, dar gândindu-mă ca vineri am zăcut ca o babă de 80 de ani se impunea să ies sâmbătă fie și numai obligată. Fiind din nou singură pe tărăm străin (colega mea a plecat joi noaptea) am ales de capul meu o destinație nu foarte îndepărtată de Montpellier, mai exact Nîmes aflat la 30 de minute cu trenul regional.

Sincer credeam că nu prea am ce sa văd acolo înafară de o fostă Arenă Romană (poze) care din toate pozele de pe net părea că seamănă cu cea din Verona. Așa că am plecat târziu de la cămin spre gară și a luat abia trenul de 3 spre Nîmes. Încă din gară mi-am dat seama ce greșală făcusem că nu am venit de dimineață. Orașul se așternea ademenitor sub picioarele mele. Ochisem deja esplanada, iar cu o minimă orientare în 10 minute am ajuns de la gară la Arenă, trecând pe lângă o fântână superbă și o biserică minunată în care am și intrat chemată de muzica extrem de relaxantă ce se auzea de afară. V-am mai spus ce mult îmi plac mie bisericile catolice? Pentru o ortodoxă cred că totuși prea mult :)

În fine Arena, căci doar pe ea am apucat să o vizitez, m-a cucerit din depărtare. La fața locului, seamănă și nu prea cu cea din Verona, poate puțin din exterior, căci din interior mi s-a părut mult mai mare, mai înaltă, mai solidă. Nici nu mai știu de câte ori înconjurat-o, din câte unghiuri am fotografiat-o, pe câte trepte am urcat. Oricum am petrecut cam 2 ore în ea, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Mi-a plăcut așa de mult că m-a amețit, iar la final aproape că nu am mai găsit ieșirea, a fost de-a dreptul amuzant.

De sus de pe Arenă mi-am dat seama câte mai sunt de vizitat, obiectivele care se vedeau în zare merită o altă zi de vizită. Am căutat și pe net apoi (ceea ce trebuia să fac mai amănunțit de la bun început) găsind destule informații . Așadar mai trebuie să ajung odată acolo căci orașul chiar mai are foarte multe de oferit ochilor mei. Dar în tot răul și un bine, dacă vedeam acum tot poate nu apucam să mă bucur de Arenă în felul acesta :)

Continue Reading

Premiu de toamnă


Chiar pe 20 am primit de la Rontziki un premiu de alungat depresiile de toamnă. Oricum toamna mea de anul acesta se împarte între zile de primăvară și zile de sfârșit de vară tropicală, deh…clima din sudul Franței e ceva nou pentru mine :D

Am promis să dau premiul mai departe și acum i-a venit rândul. Așadar să fie pentru doamnele și domnișoarele mele sensibile din Blogroll Magic după cum urmează:

Evergreen (pentru că e proaspătă la mine în blogroll, dar veche ca și cunoștință “din citite și auzite”)

Tomata (pentru că iubește toamna foarte tare și pentru că nu va trece premiu pe la mine care să nu ajungă și la ea)

Lia (pentru că e răcită căci vremea asta schimbătoare nu-i priește vulpii, ce să faci?)

Alle (pentru că de multe ori îmi aduce aminte de mine când eram de vârsta ei)

Ana-Maria (pentru că indiferent de anotimp ea are tălpile în flăcări)

Nico (pentru că sunt convinsă în California nu a venit toamna încă)

Jane (pentru că și ea e născută toamna ca mine și din anumite puncte de vedere cred că o vedem la fel)

Nicolle (pentru că și ea trăiește toamna tot la Montpellier, dar cred că e obișnuită deja)

Claudia (pentru că mi-e dor de ea)

(în ordinea în care au apărut în blogroll în momentul scrierii postului)

E DE DAT MAI DEPARTE :))

Continue Reading

Adio, Africa


Titlu: Adio, Africa
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2006
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 201
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

A doua parte din trilogia Corinnei Hofmann dedicată mari sale aventuri din Africa samburului Lketinga prezintă viața ei și a fiicei sale Napirai după fuga din Africa. Dacă în “Îndrăgostită de un masai” primul și cel mai reușit volum din trilogie se povestesc întâmplările din cei patru ani petrecuți de autoare în Kenya, această nouă carte vine să povestească cu mult mai puține detalii următorii 14 ani în care Corinne și Napirai încep o nouă viață în Elveția.

Vă spun sincer că am început cartea imediat după ce am terminat-o pe cealaltă și am sperat să se ridice la aceeași valoare, dar din păcate a fost foarte departe de ea. Practic se înșiră doar evenimente fără niciun sentiment, deci foarte diferit față de evenimetele povestite în prima carte. Nu pot spune că am fost dezamăgită pentru că oarecum eram interesată de tot ce s-a întâmplat după, dar mă așteptam la mai multe detalii mai ales că povestea inițială se terminase cam în coadă de pește.

Deci, viața din Elveția deși net superioară cele africane, a decurs destul, destul de monoton și aproape fără substanță pentru mamă și fiică. Adică nu s-a petrecut nimic deosebit. Bine, evident ele s-au descurcat remarcabil pentru că nu mai era nevoie de niciun argument cum că Corinne era un om extrem de puternic, adaptabil și genul acela care câștigă orice bătălie luptând cu oricine, oricum până la capăt. Este remarcabilă capacitatea ei de a face față oricărei situații, dar dacă era altfel, probabil că nu ar fi existat experiența ei din Africa.

Ea a spus că acestă carte a venit ca un răspuns pentru toți cei care i-au apreciat prima carte (despre care ea credea că va fi și singura). A venit ca un răspuns pentru aceia care i-au trimis mii de scrisori și întrebări despre viața lor europeană. Autoarea chiar dedică cartea tuturor fanilor ei. Era până la urmă o carte necesară, de lămurire, chiar dacă scrisă fară talent și pasiune. Probabil dacă nu ai sentimentele nu ai nici talent și nu simți nici pasiunea. În plus am simțit și faptul că ea devenită odată persoană publică nu a vrut să dea tot din relația ei, din noua ei familie, s-a protejat oarecum și atunci este de înțeles. Iar despre Napirai consider că ni s-au spus chiar foarte puține lucruri.

La finanul cărții însă dorul de Africa, manifestat în toți acei ani se concretizează într-o călătorie pe Himalaya. Această expediție cu totul surprinzătoare a reabilitat-o oarecum pe Corinne în ochii mei plictisiți deja de viața ei mult prea banală în care părea să se scalde. Și din nou mi-am dat seama ce fel de femeie era ea urcând ca amatoare pe “acoperișul Africii” (Kilimanjaro, Uhuru Peak 5895 m).
Fiecare volum conține la final mai multe fotografii din perioada despre care se povestește.

Momentan citesc ultimul volum, care pare mult mai fain decât “Adio, Africa”, dar din păcate nici el nu ajunge la valoarea primului sad

Continue Reading

Coperta

Hmmm…nu în fiecare zi ești pe coperta unei reviste, nu?

Ideea e că fiind privată de multe cadouri de ziua mea anul acesta big grin a fost o bucurie când mi-a trimis Clau linkul spre această copertă. Mișto de tot. Și așa vreau să vă spun că la cât sunt eu de bolnavă cu pozele anul acesta nu mi-am făcut nicio poză de ziua mea crying

I’m feeling like a STAR, you can’t stop my shine, I’m loving cloud nine, my head’s in the sky... (Jason Derulo) :))

Continue Reading

O felie de tort


Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru mesajele și cuvintele frumoase pe care le-am auzit/primit de ziua mea. Din păcate nu am mai avut acces la internet din 20 dimineața și de aceea nu v-am mulțumit la fiecare în parte așa cum am dorit.

Oricum prin voi, la telefon, pe blog, pe mail, pe facebook, pe hi 5 am realizat că deși departe și puțin (mai mult) tristă nu am fost singură. Sunteți minunați și mă bucur că mi-ați fost alături, că pentru câteva secunde v-ați gândit la mine.

Așa că vă trimit acum virtual o felie din tortul pe care anul acesta nu l-am avut, dar de care m-am bucurat ca un copil laughing

Și încă ceva: vă doresc să aveți parte în viață de oameni minunați, sau măcar de o singură persoană care să facă totul pentru voi, care să facă gesturi frumoase pentru voi, care să vă iubească mai mult decât vă iubiți voi. EU AM. MULȚUMESC.

Vă place tortulețul meu? winking

LATER EDIT: Trebuiau să vină și berile pentru Luci și pentru toți cei care nu “se omoară” după dulciuri :)

Continue Reading

25

Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârșire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci ma simt uitare.

Ești mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ți-este inima iubire,
Când ți-este sufletul iertare.

Știu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viață trecem în neștire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriștea cât de mare,
Și înalțarea e-n iertare.

Autor: Alexandru Macedonski
Poezia Rondelul meu

Continue Reading

Cu tălpile sărate


Cănd începi să iubești marea? Când nu ai mai văzut-o de multă vreme sau când te bucuri de toată imensitatea ei?
Eu prefeam muntele în detrimentul mării de fiecare dată când era vorba să mergem undeva, și totuși acum după ani de zile în care am văzut așa de rar marea, Mediterana are o influență asupra mea cum n-aș fi crezut.

Sâmbătă am fost la Sete (poze), un oraș port la 20 de minute de Montpellier. Aici e încă soare, deci nu a fost chiar așa de deplasat să-mi strecor picioarele în apă și să simt cu fiecare val care vine cum “îmi merge pământul (nisipul) de sub picioare”. Nu am putut să nu-mi doresc iar să fie și Clau cu mine, să vadă și simtă marea ca mine. Recunosc că m-am emoționat foarte tare și m-am gândit: de ce nu lăsăm lacrimile să curgă atunci când vor ele? de ce le păstrăm pentru un alt moment? Nu am vrut să par dramatică, de fapt nu a fost nimic dramatic în asta, doar foarte…frumos.

Duminică am mers să văd Place de l’Europe (poze) pe malul râului Le Lez, care străbate Montpellier-ul, mal extraordinar amenajat, m-am gândit cât au investit oamenii ăia acolo într-un timp relativ scurt, cred, pentru că totul arată incredibil de nou. Acolo mi-am dat seama că totuși în pofida multor lucruri îmi priește aerul sărat din regiune, mă bucură apropierea mării, a apei albastre, a soarelui care încă mai încălzește chiar și la apus, a brizei, a nisipului…a tălpilor sărate care mă vor întoarce ACASĂ.

Continue Reading