Pot să încep cu un oftat?
Am stat ghemuită și am citit cu lacrimile în colțul ochilor…m-a durut “extrem de tare” povestea lui Oskar Schell, am simțit-o “incredibil de aproape” și am citit-o cu sufletul. Am terminat-o cam în două zile și cred că puteam lejer să o termin și într-o zi, dar parcă nu doream să ajung la capăt, nu doream să mă despart de Oskar, credeam că aș fi reușit să-l alin fiind așa aproape de el, dar evident nu puteam.
În cartea lui Jonathan Safran Foer își face loc povestea unui copil care puteai fi chiar tu, care eram poate chiar eu.

Oskar avea 9 ani când în 2001 își pierde tatăl în atentatele de la 11 septembrie, tatăl cu care avea o relație atât de specială dispare pentru că întâmplător avea o întâlnire în unul din turnurile de la WorldTradeCenter. Oskar după cum spune chiar el este “dărâmat” și nimic înafară de poveștile pe care și le inventează singur nu pare să-i distragă atenția de la lipsa tatălui său. Povestea ia o turnură oarecum neașteptată când Oskar găsește în camera tatălui o vază albastră cu o cheie în ea, care la rândul ei se află într-un plic pe care scria Black cu un pix roșu. Aventura în care pornește Oskar este fantastică și în același timp extraordinară pentru că nu doar că îl face să-și simtă tatăl aproape dar îl duce spre descoperirea unei lumi pe care nici prin cap nu-i trecea că ar putea-o descoperi fără tatăl său. Dacă povestea lui Oskar te înduioșează, și pe alocuri te amuză cea a bunicilor săi te întristează și te marchează iremediabil. Dar ambele povești îți transmit aproape subliminal ideea de “pierdere constantă” pe care cu toții o resimțim în diferite momente din viața nostră: “E tragedia iubirii, cel mai mult iubești lucrurile de care ți-e dor.”, dar în același timp: “E mai bine să pierzi ceva decât să nu fi avut niciodată.” Cum să nu îți vină să plângi?
Cartea pornește cu multe necunsocute și ciudățenii, dar ca într-un puzzele piesele se găsesc unele pe altele și compun un tablou pe care îl poți admira abia la sfârșit. “Atâția oameni intră și ies din viața ta! Sute de mii de oameni! Trebuie să ții ușa deschisă, ca ei să poată intra! Dar asta înseamnă că trebuie să le și dai drumul să plece.” Consider că acesta este o lecție pe care Oskar va fi nevoit să o învețe pentru a putea el însuși să meragă mai departe. Și mai cred că aceasta este lecția care trebuie însușită de toți cei care au pierdut pe cineva pentru totdeauna.
Și nu uitați să spuneți celor dragi ce simțiți atunci când îi aveți lângă voi, pentru că “…if tomorrow never comes…”
Cartea este surprinzătoare atât prin conținut dar o să aveți o surpriză și referitor la forma cărții. Personal n-am mai citit o astfel de carte.

Lev Tolstoi pare să transmită ceva și prin coperta unei cărți nu doar prin conținut. Așadar am pornit la drum cu o ideea clară: cartea sigur va fi interesantă, sigur va avea mesaj.
Ivan Ilici Golovin este magistrat și consilier la Curtea de Apel. Toate bune și frumoase: slujbă râvnită de mulți, famile frumoasă, ambiție multă. Ivan Ilici este un om bun care nu a făcut nimic greșit toată viața lui. Era un fiu ascultător (vezi exemplele fraților săi) și un soț iubitor (în ciuda firii soției), un tată dedicat și un coleg loial. Așa era viața lui Ivan Ilici până în ziua în care se îmbolnăvește subit și constată în pofida vieții sale exemplare că “Moartea” îi dă târcoale. Dacă la început nu vrea să se gândească la imineța morții odată cu trecerea săptămânilor în care se simte tot mai rău, faptul că va muri îi apare tot mai puțin străin și tot mai aproape.
Tragismul apare atunci când el vede că viața celorlalți merge înainte iar a sa e pe sfârșite. Faptul că e muritor îl burversează total, se întreabă mereu de ce? cu ce a greșit? cum se poate că tocmai el? pentru ce viața sa fără pată dacă tot va muri? Dar odată cu acestea vin și revelațiile negative: nu poate să-și suporte doctorul pentru că îl tratează așa cum trata el inculpații la Curtea de Apel, realizează că e doar un “caz” la fel cum și el avea la Curte numeroase cazuri, familia pentru care a făcut totul îl privește ca pe o povară, foștii colegi abia așteaptă să-i ia locul, el devenise doar un “post” care trebuia eliberat, nu-și găsea alinarea în nimic, iar durerea care-l chinuia era mereu prezentă. Exista și o dilemă, dacă durerea lui Ivan Ilici e mai mult fizică decât psihică?
Cartea începe cănd Ivan Ilici moare după trei zile de dureri mari în care a strigat fără oprire, dar continuă cu povestea simplă și directă a scurtei sale vieți de doar 45 de ani. Astfel că “Moartea lui Ivan Ilici” s-ar înțelege ca “Viața lui Ivan Ilici” și așa cum spune și Ioan Vartic în prefața cărții “în viziunea tolstoiană finală între viață și moarte există o sinonimie paradoxală. Când ea, moartea se termină, se încheie și viața. În mod complementar, când viața se sfârșește, nu mai există nici moarte.”

Gabriela Melinescu se naşte pe 16 august 1942 la Bucureşti. Este o poetă, scriitoare şi traducătoare română si suedeză, stabilită din 1975 în Suedia când se căsătoreşte cu suedezul René Coeckelberghs.
După ce a absolvit Facultatea de Filologie, a fost redactor la revistele “Femeia” şi “Luceafărul”. În tinereţe a fost implicată într-o relaţie sentimentală de lungă durată cu poetul Nichita Stănescu. Imaginea acestuia a urmărit-o toată viaţa, dar şi ea a fost o sursă de inspiraţie pentru el.
Cartea de faţă “Ghetele fericirii” este o colecţie de nuvele scrise iniţial în suedeză dar gândite în română şi ulterior traduse de autoare. Cartea este dedicată soţului său, care a decedat prin 1989, fapt pentru care moartea devine oarecum începutul şi sfârşitul fiecărei nuvele. Se simte şi autoarea nu neagă profunda implicaţie autobiografică, cu detalii clare despre sinuciderea tatălui său, despre faptul că nu a fost tocmai un copil dorit, despre relaţia destul de tensionată cu mama sa, despre căt de străină s-a simţit iniţial în infrigurata Suedie.
Nuvelele sunt deosebit de artistice. Scrise cu nostalgia care transpare la fiecare rând, scrise sub imineta finitudine umană compun un tablou destul de trist, pe alocuri aproape dezolant. Cu toate acestea regăseşti la personajele sale dorinţa de iubire şi fericire (chiar dacă în mare proporţie fără speranţă).
Prima nuvelă Bătăi de aripi mi s-a părut cea mai bună, mai cu miez, poate prin simplul fapt că trimite la clar la următorul aspect “Nu te poţi separa niciodată de ceea ce ai iubit”. Ultima nuvelă Schimb de pene vine evident în opoziţie cu prima fiind practic povestea ultimei nopţi de viaşă a soţului său care-i spune să vină cât mai aproape de el, iar apoi se stinge liniştit fără ca ea să-şi dea seama de asta pănă în zori.
În nuvela care dă numele volumului Ghetele Fericirii se află poate şi cea mai importantă propoziţie din întreaga carte care dă o definiţie completă a sentimentelor care îi pot da târcoale omului “Începutul vieţii se află la sfârşit”, pentru că am citit undeva şi cred cu tărie în faptul că sfârşitul vieţii nu înseamnă automat şi sfârşitul iubirii.

Aici un interviu extrem de interesant cu Gabiela Melinescu.