Am ajuns noaptea trecută la Cluj. Totul e alb şi nu am crezut că mă va întâmpina aşa o atmosferă de sărbătoare, dar ce muuuult mi-a lipsit. Am să vă povestesc de drumul de 48 de ore spre casă cu micile lui aventuri, dar după ce ajung cu nivelul de hidratare la normal şi la un numar decent de ore de somn.
Mă bucur că sunt ACASĂ (şi acasă înseamnă… aşa de multe !!!)
Ieri am avut o zi 100% românească aici în sud.
Am început ziua cu participarea la susținerea unei teze de doctorat de către un român, apoi am fost la cursul de limba română pentru începători (mă rodea o curiozitate!!!) și am văzut ultima parte a filmului “Asfalt Tango” (căci așa s-a desfășurat o parte din curs și mi s-a părut chiar fain). După care am bântuit puțin prin oraș, iar la piață pentru prima dată de când sunt aici cineva mă întreabă direct: Roumanie ou Bulgaire? Roumanie, zic eu (ce naiba, chiar semănăm cu bulgarii?), au urmat apoi câteva complimente la adresa mea și cam atât că am șters-o :D La Polygone doi domni români se chinuiau să cumpere o cremă de față pentru o doamnă, am vrut să-i ajut dar am constatat că se pricep când zice unul: dacă e cu roz înseamnă că e pentru piele sensibilă :))
Ca să fie tacâmul complet seara am participat la o conferință inedită susținută de un alt român și am încheiat-o vorbind românește cu toată lumea în centrul Montpellier-ului: cu doi studenți care vor veni în primăvară să predea ceva franceză la Dej sau cum zic ei Degi (că mi-au trebuit 5 minute să pricep unde vin), cu domnul care și-a susținut teza de dimnineață și nu-și revenea că-s româncă și cu domnul foarte simpatic care a ținut conferința și care chiar dacă este cine este și vorbește vreo 7 limbi, s-a întors și a discutat cu mine în limba în care a zis prima dată “mama”. Mi-a plăcut foarte tare.
Și pentru că ieri am asculat și prima “colindă” pe anul acesta două lacrimi nărăvașe mi-au traversat fața fără să le pot opri în timp ce alte câteva gânduri m-au făcut piele de găină, evident gândurile se îndreptau către casă.
Nu întâmplător este și colindul meu preferat, dacă pot spune așa.
Înainte să vin aici știam clar că vizita la bibliotecă trebuie să fie unul din cele mai importante lucruri. Trebuie să mă ocup de Spengler și “Declinul Occidentului” (în franceză, pe cât posibil). M-am urnit cu greu mai ales că nici nu știam ce să caut și mai ales cum. Dar, v-am mai povestit că am dat peste oameni faini pe aici, așa că a fost extrem de ușor și la biblio. Domnul de la departamenul “Magasins” mi-a căutat toate cărțile și m-a lămurit: “nu trebuie să stau în bibliotecă pentru că toate cărțile de care am eu nevoie pot fi împrumutate acasă, unde le țin 28 de zile dacă doresc”. A fost o veste mai mult decât îmbucurătoare.
Așadar m-am pus pe căutat cote și în final m-am decis asupra următoarelor:
Declinul Occidentului- Oswald Spengler (în franceză- merge fooooaaaaarte greu)
L’etre Historique- Lucian Blaga (mai mult din mândrie, căci am acasă în original)
NON- Eugene Ionesco (în traducerea fiicei sale Marie-France, că vorba aia dacă nu Ionesco în Franța atunci cine?)
șiiiii… în română (căci da, există cărți în română chiar la Biblioteca Universitară):
Timpul trăirii. Timpul mătrurisirii- Eugen Simion (jurnalul parizian, pe care îl citesc momentan)
Bibliografia Literaturii române 1948-1960 coordonată de Tudor Vianu
Astea sunt, le am deja de o săptămână și sunt tare mândră că “am pus mâna pe ele”. După ce le returnez las să treacă o zi și le pot lua iar. Atunci probabil le voi putea ține până plec eu de tot. A !!!! Ieri am fost și pe la biblioteca de limbă română (da, au și așa ceva) pot eventual împrumuta și de acolo, dacă vreau (doar că în română le găsesc și la Cluj). Oricum a crescut inima în mine să știu că dacă mi-e dor să citesc o carte în română (poezie sau chiar un roman) pot găsi acolo. M-am simțit mult mai acasă.
Și dacă vă spun că există și cursuri de limbă română cu profesor francez specilaist pe limba, cultura și civilizația română, sau lectori români de prin Oradea și Timișoara… dar despre asta vă povestesc cu altă ocazie. Acum să vă arat cărțile:
Nu am chef de plimbări lungi…
…. nici de vizite în locuri noi… nu, azi nu.
N-am chef nici măcar să scriu o poezie deși culmea nu-s într-o stare proastă, ba din contră, am energie chiar dacă m-am trezit la 6 dimineața… poate din cauză că am băut deja două căni de lapte ceea ce acasă nu am făcut de când mă știu.
Nu am chef să termin “Singur pe lume” pentru că am descoperit altă carte care îmi mănâncă timpul. Este vorba de cartea lui Eugen Simion “Timpul trăirii. Timpul mărturisirii.” Și cum să nu o citesc când este de fapt jurnalul lui Simion din cei trei ani petrecuți în Franța ca profesor? Cum să nu o citesc când descrie Parisul în noiembrie? Cum, când așa îl voi descoperii și eu?
Nu am chef să mă chinui să-i înțeleg pe localnici când vorbesc în franceză, pentru că au un accent care mă termină. Azi la școală mi-am dat seama că mă pot înțelege în franceză cu străinii fie că vin din Israel, Maroc, Spania, Anglia sau Algeria pentru că probabil vorbesc franceza așa ca mine, adică tare, rar, introducând cuvinte din altă limbă sau inventând pe loc altele :)) Și auzi… cică în Paris s-ar putea să înțeleg franceza puțin mai bine, așa m-a lămurit azi într-o engleză de baltă o franțuzoiacă născută la Paris care credea că Transilvania e o țară separată de România, dar văzându-mi nedumerirea s-a corectat la timp.
Nu am chef să-mi termin de copiat cursurile de pe foicelele mele în caiețelul cumpărat (chiar au faine caiete francezii) recent văzând cât de mult scriu ăștia la ore. Enorm, în trei săptămâni aproape am cursuri cât pentru un caiet, ceea ce mie în facultate îmi ajungea poate chiar un semestru (specific că este vorba de un caiet mic).
Eh… și scriind aici, încet și fără grabă parcă, parcă mi-a mai venit cheful. Aș vrea să merg la Cape d’Adge să mai văd odată marea până nu vin iar ploile căci le simt aproape și nu a mai plouat de multă vreme. Dar nu merg azi…. poate mâine.
Voi cum stați cu cheful?
Unul din cele mai importante aspecte ale șederii mele pe meleaguri franceze este legat de observarea oamenilor. Nimeni nu m-a trimis aici ca să fac o analiză socială, dar eu cred că asta mă îmbogățește mai mult decât orice altceva pentru că nu în fiecare zi poți studia asta. E una să observi oameni și comportamente pe durata unei vacanțe de 2 sau 9 zile și alta să trăiești o vreme (chiar dacă scurtă) într-un alt mediu decât cel în care te-ai născut, crescut, educat, etc. Și cred că-i al naibii de important. Până la urmă schimbul de experineță înseamnă contact zilnic cu altceva decât la “tine”.
Oamenii de aici știu ce înseamnă următoarele: să gândești liber, să te distrezi liber, să iubești liber, să nu fii constrâns de probleme, să treci de prejudecăți, să nu te uiți urât la cel de lângă tine, să-ți ceri scuze pentru orice nimic (ba chiar să spui că-ți pare rău: je suis desolee e un gest reflex). Deci toate astea înseamnă într-un cuvânt: civilizație. În mai multe cuvinte înseamnă: cultura simțului civic și respect maxim pentru propria persoană care se refrânge asupra celor din jur. Un fel de “Pay it forward” dar la o altă scară. Nu spun că nu există “uscături”, dar eu una, dacă în jur e foarte verde, pot trece lejer peste o creangă uscată.
Să le luăm pe rând:
-în aeroport: sunt atât de relaxați că parcă s-au născut “cu vreme” cum spunem noi, nu se grăbesc (poate doar la metrou puțin, dar nu să te dărâme ca la București), zâmbesc mereu, iar dacă greșesc după cum spuneam își spun mereu chiar între ei că le pare foarte rău.
-în avion: dacă au auzit că s-ar putea să aterizăm în altă parte, nu s-a supărat nimeni ca și cum era tot una.
-în cămin: nu știu engleză decât foarte puțini, dar în aia câtă știu fac glume și parcă nu te poți supăra pe ei, salută de la poartă la spălătorie, în orice moment al zilei au pregătit câte un bonjour/salut chiar dacă te-au văzut prima dată-n viața lor, nu fac petreceri în camere, nu urlă la miezul nopții pe coridoare, nu strigă după tine “păpușa” oricare ar fi apelativul, nu se bagă în seamnă (decât dacă NU sunt francezi cumva, pentru că sunt tare mulți străini pe aici), nu fac mizerie în “oficiu”, nu aruncă gunoaie de la etaj, nu vandalizează camerele.
-în Universitate: sunt conștiinciosi, citesc, nu râd de profesori ci cu ei, profesorii îi respectă și se comportă cu toți ca și cum sunt cei mai inteligenți din lume, le zâmbesc străinilor, se implică, nu fumează în wc-uri, nu intră la oră când îi taie capul, se scuză dacă au lispsit la un, UN curs, pun întrebări și nu abia așteaptă să termine “deșteptu” ăla de la catedră odată, participă la o grămadă de evenimente, umplu bibliotecile.
-la Mall: dacă te întreabă ceva și zici “sorry” își cer scuze cam de patru ori, nu intră în fața la rând la hipermarket nici dacă ei au doar o pâine și tu ai luat jumate de magazin, dacă îi lași în față îți mulțumesc de 10 ori, dacă se blochează o casă nimeni nu vociferează că “nuuu am toată ziua de pierdut, doamnă…”
-în tramvai/tren: dacă te ating din greșală te roagă să-i ierți, nu circulă fără bilet, nu rup scaunele, nu se descalță și nu se întind, nu vor să urce și să coboare toti odată, bătrânii nu zumzăie dacă nu stau jos.
-pe stadă: râd, glumesc, se țin de mână, se pupă des, se îmbrățișază (nu contează vârta, love is in the air), se plimbă foarte mult, aleargă ca să se mențină, nu circulă cu mașinile ca apucații, dacă îți dau un pliant și l-ai luat apreciază asta.
Pe sexe:
Femeile: nu sunt foarte frumoase, dar sunt foarte finuțe, nu se îmbracă extravagant ci chic, extrem de chic, te cucerește stilul lor, cele mai în vârstă sunt tare aranjate (am observat asta și la italience). Cred că de mici li se cultivă un anumit simț estetic. NU am văzut nicio fetiță îmbrăcată în roz, toată cu bluzițe cu Barbie și ciorăpei cu volănașe.
Bărbații: mulți sunt galanți, respectuoși, îndrăgostiți de partenerele lor, li se citește pe față încântarea. Cei tineri par mai rebeli, cei mai bărtâni mai emancipați, dar majoritatea par foarte mișto, deși nu sunt cele mai atrăgătoare ființe.
Mulți spun că francezii sunt “superiori” și “răutăcioși”, asta poate pentru că țin foarte mult la limba lor și nu țin neaparat să se facă înțeleși. Și mai mulți spun că francezii sunt o nație care trăiește după urma unei istorii fabuloase, pentru care cei de azi nu au niciun merit. Poate o fi așa, dar asta nu înseamnă că sunt doar norocoși, ci și că au grijă de ce le-a fost lăsat. Mulți spun că în Franța dacă au întrebat ceva li s-a întors spatele, ei bine…mie nu mi-a întors nimeni spatele încă, ba chiar poate că am avut baftă și am întâlnit oameni buni până acum. Poate la Paris (acolo unde au ajuns majoriatea care au emis păreri) am să văd mai multe fitze decât aici în sud, dar asta nu pot spune decât după. Și dacă e de rău o să vă spun, stați liniștiți.
Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori, din ambele motive. Insa, de cele mai multe ori, uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…
*Scuze pentru lipsa diacriticelor.
Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru mesajele și cuvintele frumoase pe care le-am auzit/primit de ziua mea. Din păcate nu am mai avut acces la internet din 20 dimineața și de aceea nu v-am mulțumit la fiecare în parte așa cum am dorit.
Oricum prin voi, la telefon, pe blog, pe mail, pe facebook, pe hi 5 am realizat că deși departe și puțin (mai mult) tristă, nu am fost singură. Sunteți minunați și mă bucur că mi-ați fost alături, că pentru câteva secunde v-ați gândit la mine.
Așa că vă trimit acum virtual o felie din tortul pe care anul acesta nu l-am avut, dar de care m-am bucurat ca un copil :))
Și încă ceva: vă doresc să aveți parte în viață de oameni minunați, sau măcar de o singură persoană care să facă totul pentru voi, care să facă gesturi frumoase pentru voi, care să vă iubească mai mult decât vă iubiți voi. EU AM. MULȚUMESC.
Vă place tortulețul meu? ;)
LATER EDIT: Trebuiau să vină și berile pentru Luci și pentru toți cei care nu “se omoară” după dulciuri :)
