Nici nu știu de ce dintre toate vacanțele mele din copilărie, cu ai mei, hai-hui prin țară, cele mai puternice amintiri le am din vacanța de la Durău (Ceahlău) din 1988. Atât de vii sunt acele amintiri că parcă toate au fost ieri… tocmai de aceea atunci când ne-am întors de la Vatra Dornei (nu v-am povestit încă, dar e în plan) am zis să tragem o fugă și până la Durău (eram atât de aproape).
Marea mea dorință era, dacă vă puteți imagina, să regăsesc o piatră, un pietroi mai bine zis, un pietroi din fața hotelului în care am fost cazați atunci, un pietroi pe care am poză cu ai mei și cu prietenii cu care am fost în concediu… Nu îmi mai aminteam numele hotelului și nici acum nu știu cum îl chema pe vremea aia. Îmi mai aminteam doar faptul că Mănăstirea Durău se vedea undeva pe aproape (aveam să-mi dau seama că era chiar mai aproape decât îmi dădusem eu seama la 4 ani).
Ei, nu are sens să vă spun că imediat ce am ajuns în Durău primul lucru pe care l-am văzut era pietroiul acela, chiar dacă acum se află în spatele unor tufișuri și a unui părculeț plin de copaci, care nu existau pe vremea aceea. Pur și simplu l-am văzut, ceva mai înegrit de vreme, dar tot acolo, timplul nu l-a mișcat, oamenii au mai dispărut, dar piatra aia a rămas acolo, nemișcată. Nu la fel s-a întâmplat și cu inima mea… după 23 de ani…
Îmi pare rău că nu am poza veche la Cluj, dar când ajung la Ineu o să o caut, o scanez și o postez. Până atunci vă las cu poza de acum, poza în care apar doar eu, căutându-i pe ceilalți în general și pe cineva în mod special. Dacă mergeți cumva la Durău (să vedeți Ceahlăul la apus “departe-n zări albastre dus”), cu siguranță piatra asta o să vă iasă în cale, poate vouă nu vă spune nimc, dar pentru mine păstrează o amintire prețioasă a familiei mele și-mi spune atât de multe…
Promit să încarc pe picasa și alte poze din zonă, însă timpul meu e din ce în ce mai limitat din păcate :(
