Bonjour, fericire!

callan_jamie_cat-bonjour_fericire_micile_secrete_ale_marilor_bucurii-8502

Titlu: Bonjour, Fericire!

Autor: Jamie Cat Callan (are și blog, unde o să descoperiți și alte cărți ale ei)

Traducerea: Ines Hristea

Editura: Ponte, 2012

Nr. pagini: 287

Am știut de prima dată cât am citit despre această carte că este una pe care o voi dori la mine în bibliotecă, dar până să o am a mai durat ceva… Îi trebuia o poveste, nu?

Jamie Cat Callan, o americancă cu origini franceze și irlandeze, scrie o carte superbă despre cum îți poți găsi în viață bucuria de a trăi. Inspirată de experiențele ei de viață, dar și de bunica ei franțuzoaică, această carte document descrie practic călătoria cuiva din viața banala și voit aglomerată la ceea ce francezii numesc joie de vivre sau l’art de vivre. Desigur, ideile superficiale americane se regăsesc din plin în carte, chiar dacă se află acolo în ideea de a fi conbătute și de a fi puse clar în opoziție cu cele franțuzești. Cu alte cuvinte, autoarea critică stilul de viață american și ridică puțin în slăvi felul de a trăi al francezilor. O subliniere evidentă are aspectul acela mult discutat “trăim pentru a munci sau muncim pentru a trăi?”

Cartea este totuși genul care nu poate fi povestită, ea devenind pe parcurs, dintr-o simplă discuție feminină, o carte motivațională cu mult mesaj. Eu n-am putut să o las din mână până nu am dat ultima filă. Mi se părea că am citit-o tocmai la momentul potrivit și mi-a răspuns pe moment la multe întrebări care mi se învârteau în mintea avidă după acel joie de vivre. Că, cine nu îl dorește? Cartea abundă în mesaje pozitive gata să fie primite cu sufletul deschis, de genul “Nu are sens să fii genul acela de persoană care întotdeauna vede jumătatea goală a paharului. Nu ai suficient timp pentru asta. Trebuie să strângi fiecare jumătate plină și să o savurezi.” Ori “Fiecare lucru are momentul lui, iar fără moarte viața n-ar mai fi poveste, fiindcă toate poveștile au și un final.”

urlAuvillar

Cu aceaste idei pornește autoarea spre Auvillar, în Franța, pentru a studia viața oamenilor de aici, în special a femeilor. Practic această călătorie îi schimbă viață și așa se naște cartea. Restul este o poveste impresionantă despre putea de a găsi resurse în viața ta care să merită exploatate în asemenea măsură încât viața să-ți fie lină și plină de fericire. Nu degeaba subtitlul cărții este Micile secrete ale marilor bucurii.

Vă recomand cu căldură această carte. Se pot spune puține cuvinte despre ea la final, dar o să regăsiți parte din ea în voi, odată ce se va sedimenta, odată cu timpul. Eu am citit această carte împrumutată și m-am bucurat de ea la maxim. Apoi am vociferat că mi-o voi cumpăra să o am acasă în cazul în care voi dori să o mai consult în timp. După ce mi-am exprimat această dorință, exact în ziua în care am împlinit 28 de ani, dimineața devreme, a sunat curierul la ușa mea și mi-a adus această carte. Pe ea stătea scris: “dacă tot îți doreai să o ai, măcar să o ai de mine…”. A fost cel mai fain moment al zilei, mesajul, totul mă îndemna la joie de vivre. Sper doar să-mi fi înșușit bine lecția mea aniversară.

A vous amours! (Iubirilor voastre!, toast franțuzesc care mi-a plăcut enorm, descoperind în carte pentru ce închină mereu francezii) :)

O zi în care am lăsat aparatul foto acasă, normal…

Trebuie să mă înțelegeți, am terminat azi Eleganța ariciului, o fabulă filosofică foarte complexă și frumosă până la absurd, de aici starea asta melancolico-depresivă. Să vă mai spun că mai în glumă mai în serios se spune despre cartea mai sus amintită că este un bun Prozac literar? :) Oricum, altceva vreau să zic, nu va fi despre carte.

_______________________________________________________

Mă gândeam la câte răspunsuri vrem de la viață, prea multe, sincer, prea, prea multe. Unde mai pui că pe unele le poți primi după ce nu te mai interesează. Sau bine zicea cineva odată, întrebările se schimbă odată cu vârstele, cu momentele cu experiențele. Și totuși îmi vine să spun că ne cranponăm prea tare să obținem răspunsuri. Pozitive mai ales, sau să nu zic pozitive, să le zic benefice. Vrem răspunsuri benefice din partea alora, uitând pur și simplu că acele răspunsuri pot să contravină răspunsurilor care deja se află în noi. Noi, fiecare, avem răspunsurile noastre benefice, care izvorăsc din ființa noastră și rămân cu noi, nemodificate, pentru totdeauna. De ce să le negăm? De ce să excludem din ecuația vieții singurele răspunsuri pozitive/benefice de care suntem cu adevărat siguri? De ce le ucidem pe acelea și căutăm răspunsuri în altă parte? La alții! Cu atât mai mult cu cât, uităm prea des că multe din răspunsurile benefice primite din exterior sunt benefice atunci, fix atunci, pentru o perioadă scurtă. Ai pățit? Eu am pățit! Am exemple de pot umple 7 caiete. Uităm, și o spun cu ciudă, că în timp, multe răspunsuri exterioare își pot schimba forma și sensul. Pur și simplu nu ne mai privesc. Și peste toate, ca o încununare a faptului că avem serios de lucrat cu noi înșine, răspunsurile exterioare nu valoarează nimic, niciodată, dacă nu înțelegem așa cum ar trebui răspunsurile care erau mereu în noi.

____________________________________

Azi am văzut Clujul dintr-o altă perspectivă, adică am urcat la etajul 8 al unei clădiri centrale și am privit cam 10 minute peste acoperișurile de pe care se scurgea zăpada ca într-o clepsidră uriașă. Pe acoperiș încă era zăpadă, dar cum dădea să cadă spre asfalt, razele soarelui, din această zi de primăvară neverosimilă, transformau zăpada în picuri de apă. Dar apa și lumina păreau că se fac stele, serios, stele în lumina soarelui, nu știu cum să explic pentru că nu există termeni, dar a fost frumos. Am mai numărat de acolo 8 turle de Biserici și o turlă dublă, deci 10 vârfuri ca niște brațe înălțate în rugăciune spre cer, fiecare altă culoare, fiecare alt stil, fiecare altă grandoare. Am urcat eu 8 etaje fără lift, dar am apucat să simt cum îmi pulsează tâmplele, abia atunci. Iar azi a fost o zi în care am lăsat aparatul foto acasă, normal…

______________________

Am plâns la Veneţia, în Manhattan m-am rătăcit, am crescut în Havana, la Paris am fost urgisit, Mexico mă torturează, Buenos Aires mă omoară, dar există întotdeauna un tren spre Madrid” (ascultați aici)

După un timp fotografiile spun altă poveste…

Căutam ieri seară niște fotografii pentru un articol și cum n-am găsit nimic convingător la mine pe Picasa, am deschis iPhoto, arhiva cu fotografiile mele, fără să pot bănui ce sentimente se vor declanșa…

Mi-am dat seama răsfoind albumele pe repede înainte, că parcă unele fotografii ar fi fost făcute cu secole în urmă, parcă nu eu eram cea care trăise momentele imortalizate. M-a cuprins un sentiment de trisțețe și poate de nemulțumire față de faptul că nu văd acele fotografii mai des, că nu retrăiesc acele clipe mai intens, că nu și că nu…

Recunosc că, profilul meu de Picasa îmi furnizează doza de “un loc anume” în cantități mici și rapide. Vreau să văd ceva de la București sau Genova, Siena sau Kerkyra, repede, intru acolo și nu mai deschid toată arhiva mea de 100 de GB, care se mișcă puțin cam greu (oare de ce?) :) În timp însă, treaba asta a făcut ca fotografiile mele (cele pe care le știu și-n somn) să fie acelea de pe Picasa. Pe alea le-au văzut și mami și bunică-mea și toată lumea care a vrut să le vadă. Da, și eu… Ca și cum din, să zicem, 700 de poze dintr-un loc eu văd cu regularitate 70. OK, și eu mi-am zis la început că cele 70 sunt “cele mai bune”, dar hai să fim serioși, ele păreau a fi cele mai bune pe moment, căci ieri seară mi s-au părut sute mai bune că cele din albumele de pe Picasa. M-am schimbat eu între timp, s-a mai sedimentat ceva, s-au înfrumusețat ele singure în timp ce n-au mai fost privite de nimeni (?!?)… nu știu, dar știu că eu parcă m-am uitat la alte poze, la altă poveste, la altă eu care făcea altceva…

Poate că și vouă vi s-a întâmplat, poate că nu, poate că așa a trebuit să fie seara trecută până la urmă, poate că și poate că… cert este că după ce am trecut de faza cu nemulțumirea, m-am amuzat puțin de ce poze am găsit, apoi m-am emoționat la altele și uite așa am făcut un pachet de 5 pe care să vi le arat și vouă (în tot “răul” și-un bine, nu?). Poate o să-mi fac mai mult timp și vă mai mai arat și altele :D

P1110620

Veneția

IMGP3189

Vatican

P1220893

Pisa

P1230069

Vernazza (Cinque Terre)

P1250461

San Gimignano (Toscana)

Viața e un stil de a călători (figură de stil)

Ne pierdem în ceea ce ne dorim. Ne dorim ca viața să ne fie fabuloasă și uităm să-i trăim demn și frumos sensul simplu. Nu vreau să cred că asta va ajunge să ne definească, nu vreau și sper ca peste timp să-mi pot spune că m-am înșelat, deocamdată însă nu cred că mergem în direcția bună.

La fel se întâmplă și cu vacanțele/călătoriile noastre, ne îndepărtăm de noi atunci când de fapt ar trebui să fim mai apropiați ca niciodată. Visăm să traversăm deșertul, să zburăm pe deasupra atolilor și nu e rău să visăm, poate mai rău e să ne dorim să dăm o căruță de bani ca să fim tratați prin călătorii ca Alexandru cel Mare, dacă ar fi fost la modă Ultra All Inclusiv-ul pe vremea lui. NU ASTA E IDEEA, dar cine sunt eu să dau cu parul? Visăm la Dubai, Maldive, Bora Bora, Palau, St. Kitts & Nevis… Și se poate să ajugem în ele, însă se poate chiar să ajungem să ne scârbească atât de mult exotism, atât de mult deșert, atât de mult paradis…

Acu’ mai bine de o lună, scria Lili un articol care mi-a plăcut foarte mult, articol în care a luat la disecat “stilul de a călători” și unde ne-a povestit simplu și modest (deși s-ar putea lăuda) cum s-a modificat ea în ani ca si călătoare… La vremea aceea, i-am promis că o scriu și eu un articol asemănător, dar s-a lăsat așteptat. Azi am recitit articolul ei și cuvintele pe care i le-am lăsat atunci. Ele au produs un declic, chiar dacă poate m-a îndepărat puțin de ceea ce trebuia să fie acest articol.

Toți avem stadii ale percepției asupra lumii, toti avem un stil de a calatorii, stil pe care l-am adaptat sau slefuit in timp. Normal ca intr-un fel a fost in liceu, in alt fel in perioada facultatii, altfel s-au transformat lucrurile cand am calatorit din banii truditi de noi, fie ca a fost bursa sau salariu, altfel am putut vedea lumea la 20 de ani si cred ca altfel o percepem acum la aproape 30… Ne schimbam, crestem, ne plac alte lucruri, ne amuza altceva, suferim pentru altele, iubim la fel sau nu și incercam și contabilizam fiecare experienta. E frumos sa stii ca viata e o calatorie in sine, iar capitolele ii pot fi scrise prin alte calatorii de alta factură. 
O călătorie e și atunci când stai la o cafea în orice oraș și observi oamenii. E minunat să-i vezi de la an la an altfel, lumea nu se schimbă major, dar noi ca oameni și la fel și cei pe care îi privim ne schimbăm mult, uneori de la zi la zi.

Mă văd pe mine la 2 doi ani cu ai mei la mare, văd ca prin ceață o bărcuță gonflabilă legănându-se pe valurile mării. Mă văd alergând pe nisipul fierbunte… peste 26 de ani îmi dau seama că nu eram o fetiță cuminte :)

Mă văd la 9 ani, eram la Praid. O vale micuță și rece trecea prin fața casei în care ne-am cazat 3 ani la rând… Vreau să mă întorc la Praid anul acesta… Mă văd pe dealurile din spatele casei lui Shany, încercam să-i explic lui Tati că de acolo se vede bazinul și că trebuie să mergem (el avea o foarte proastă părere despre bazine, cred că dacă începi să lucrezi într-o policlinică de la 19 ani vezi prea multi microbi peste tot) :)

Mă văd la 17 ani la Budapesta, eram cu Clau, ne cumpărasem baloane cu heliu, nu o să uit căt trăiesc baloanele alea, unul era galben, unul era verde. Ne-am sărutat sub Podul cu lanțuri, nu a ieșit poza, am revenit de alte două sau 3 ori… Pozele au ieșit!

Mă văd la Paris, alergam de nebună să văd totul. TOTUL! Deși acel tot era mai mult în interiorul meu decât în afara mea. Mă văd plină, PLINĂ, așa cum rar mi-a fost dat să fiu și poate tocmai de aceea ne vedem plini DOAR unori, pentru că dacă am fi tot timpul nu am conștientiza nimic din acel tumult frumos și nebun…

Mă văd în Toscana. Mă văd în Toscana într-o altă viață, nu alerg, ci doar respir, din nou respir totul, sunt pe care de a mă umple din nou. Zâmbesc și îmi zic: “am mai fost pe aici”, unde “aici” = un sentiment, nu un loc.

Mă văd la Ineu, în fața casei, pe dolma Crișului, în parc, la noua Moară cu Noroc… Mă văd la deal. E o prostie să iubești acel “acasă” când lumea e atât de mare și atât de frumoasă? Pentru mine e cea mai puternică iubire, aceea a întoarcerii după ce ai plecat, aceea a dorului de “plinul perfect” după ce am cunoscut zările, e iubirea nemuritoare.

Mă văd crescând atât fizic cât și psihic, mă văd iubind, pierzând, câștigând! Mă văd plimbându-mă și absorbind ca un burete noul, apreciind tot mai mult vechiul. Mă văd adorând “acasă” după ce am adorat niște dealuri blonde, o mare mai albastră ca ochii Lui, niște lumini de poveste, un apus de neuitat și simplul fapt că m-am simțit vie și liberă… atât cât mi-a fost dat să mă simt, să cunosc, să iubesc. Și nu departe…

Ne modificăm, păcat ar fi să nu ne modificăm. Să rămânem la fel. Ar fi o pierdere, o mare și colosală pierdere. Doar că…

  • unii au senzația că mai mult, mai repede, mai altfel e cheia
  • alții că mai departe, mai exclusivist, mai întortocheat e soluția
  • mai sunt și din aceea care cred că oricum, oricât, oriunde e răspunsul
  • și alții care presupun doar că numai așa cum fac ei e bine, e adevărul absolut…

Însă, nu asta e cheia, nici soluția, nu, nu e răsunsul și e departe de a fi adevărul absolut… Nici eu nu știu care e, dar uite că știu care NU e … și e greșit să trăim cu impresia că ȘTIM. Nu știm, dar mai putem crește și slefui stilul de a călători și până la urmă… de A FI…

day183_07-02-101foto

Bialog Cafe; pentru că mi-am înseninat ziua!

Bine v-am regăsit la o altă cafea virtuală. Prima pe 2013 :) Am decis să stau cu voi la o cafea azi, mânată de o serie de 3 articole care pur și simplu mi-au făcut ziua cu 100% mai bună. Am dat din întâmplare (că așa e viața), peste un articol care se numește:

Plăceri simple pe care viaţa le oferă

Numai din titlu am zis că iar e ceva articol lacrimogen de care n-am stare acum. Dar m-am înșelat, din fericire. Apoi am observat că acest articol avea și a doua parte. Iar când eram toată numai un zâmbet văd că apare și partea a treia. Câtă dreptate și sensibilitate am găsit în aceste articole simple și scrise din suflet, n-am mai găsit de multă vreme pe net. Și mă bucur că le-am descoperit, că le-am lăsat să mă copleșească și uite că acum le împart cu voi.

Câți ar trebui oare să ni le listăm și mai apoi să ni lipim pe ușa de la intrare, ca să le citim în fiecare zi înainte de a ieși din casă? Câți le-am însuși oare înainte de a ne lăsa copleșiți de probleme și răutăți care ne ajung la suflet numai și numai cu voia noastră? De câte ori uităm despre ce e vorba în viața asta, de fapt? De câte ori uităm de noi? Și de când nu am conștientizat cum e să te țină cineva de mână, (nu doar gestul pe care îl facem mulți zilnic, ci exact clipa accea scurtă și de impact)? De câte ori am simțit că plăcerile simple nu mai există?

Hai să mai luăm o gură de cafea și să ne gândim puțin la aspectele ce țin de viața din noi!

IMG_0051Foto

Câte ceva despre vacanța de iarnă

După cum știți, am fost la Ineu în perioada 21 decembrie – 5 ianuarie și m-am întors obosită tare, dar nu mai insist cu asta, important e că am fost “acasă” din nou. Nu am părăsit Ineul, decât pentru a merge la Gurba în satul bunicilor mei, pentru a vizita singura bunică pe care o mai am în viață și care cu puțin noroc va ajunge anul acesta la 81 de ani. Cu toate astea, a intuit, fără să-i spunem în prealabil, cum poate vedea pozele pe iPad. Normal că noi am privit-o stupefiați și amuzați cum își folosea degetul mare să treacă de la poză la altă, simplu și natural, de zici că tot pe iPad a văzut poze până acum :)

P1350750

Zilele de Crăciun au fost liniștite la început, apoi s-au aglomerat nițel cu vizite peste vizite la prieteni și rude, apoi cu alte vizite la noi. Totuși preferata mea rămâne seara de Ajun când fiecare își deschide cadourile. Nu există într-un an o seară mai minunată ca această seară. O voi iubi pe vecie.

P1350761

Uf, între Crăciun și Revelion am avut parte de un eveniment nefericit (dar aș dori să NU vorbesc despre el). Eu sunt bine, sănătoasă, Clau la fel, Mami și ea etc.  Chiar nu vreau să dezvolt, sper să mă înțelegeți, dar voi sublinia încă odată, faptul că anul 2012 a vrut să-mi transmită până în ultima clipă că a fost nașpa și așa va rămâne în memoria mea. Asta este! Noi să fim sănătoși și… optimiști, da? :)

P1350834

Date fiind circumstanțele am rămas acasă de Revelion, de fapt ăsta era și planul, dar avea șanse de modificare. Am fost puțin spus, obosiți, în noaptea dintre ani, dar totuși am ieșit cu ai mei afară în stradă la miezul nopții, am auzit artificiile (că de văzut nu le-am văzut, fiind o ceață de să o tai cu cuțitul), apoi am desfăcut o șampanie, am ciocnit pentru un an mai bun și după asta fiecare a capitulat în felul lui…

P1350845

Eu totuși am vrut neaparat să văd filmul New Year’s Eve așa că m-am culcat abia pe la 3 și jumătate, iar în prima zi a lui 2013 m-am trezit colo către prânz. Odihnită… Ce a urmat? Câteva zile la Ineu, cu alte vizite și dimineți târzii, cu cappuccino (în cănițele primite de la Moș) și pâine prăjită pe plita de la bucătărie, cu seri cu vin, plăcintă întinsă și cu prieteni, cu ideea lui “cele rele să se spele, cele bune să se adune!”… Și uite așa, pe 5 am plecat iar spre Cluj și după 4 ore și 30 de minute am intrat în casă ca și cum n-am fi fost plecați deloc sau cel mult până la magazinul de la scara cealaltă. Și totuși…

29 de dorințe pentru anul în care împlinesc 29 de ani

  1. să văd marea în orice anotimp și în orice țară o fi să fie (că în 2012 n-am văzut-o decât în poze)
  2. să urc un munte (din nou, în orice țară va fi să fie)
  3. să ajung în două capitale europene (chiar în unele în care poate am mai fost, doar Bucureștiul nu se pune)
  4. să vizitez Cetățile și Bisericile fortificate din Transilvania
  5. să merg la “băi” în Ungaria (Gyula, Szeged, Debrecen, Hajdo etc)
  6. să citesc măcar 60 de cărți bune
  7. să citesc orice îmi cade în mână, ghiduri turistice, ziare, reviste, studii, prospecte, orice…
  8. să văd 100 de filme (în 2012 nu am fost tare departe)
  9. să merg la 2-3 piese de teatru
  10. să ajung la un concert al unui artist preferat (Eros Ramazzotti are turneu în 2013, dar vreau să fiu realistă) ;)
  11. să învăt să fac macarons acasă (și de fapt să învăt să gătesc mai bine)
  12. să mânânc mai organizat și … mai puțin :)
  13. să cred în Noroc (că Doamne, cât ajută!)
  14. să joc Badminton cât mai des (adică să nu mai las să treacă 10 ani până să joc iar)
  15. să învăț să fac fotografii mai bune
  16. să îmi cumpăr alt aparat foto (nu ceva în care să-mi prind urechile, dar ceva mai răsărit față de ce am acum)
  17. să fac scrapbooking că tot vreau să fac câteva cadouri de acest gen
  18. să să creștem Bialogul măcar ca în 2012 (am spus să creștem, pentru că aici am nevoie de voi)
  19. să mă întâlnesc cu cât mai multe persoane din online în… offline
  20. să revăd persoanele de care îmi este cu adevărat dor
  21. să ajung la Ineu mai des, nu doar din Paști în Crăciun
  22. să FAC BINE ce îmi place să fac (adică să scriu, să citesc și să călătoresc)
  23. să am mai mult curaj în a aborda situațiile noi și implicit să am mai multă încredre în forțele proprii (care în ultimii doi ani au fost cam călcate pe gât de către alții, ele forțele, zic)
  24. să cunosc oameni noi și să “mă leg” mai tare de cei vechi
  25. să tolerez mai bine toamna și să nu mă mai plâng din cauza vremii
  26. să ajung la întâlnirea de 10 ani (să se organizeze, că de mers, merg sigur)
  27. să NU am parte de niciun eveniment nefericit (căci în 2012 au fost cât pentru mai mulți ani la un loc)
  28. să fiu sănătoasă tun și eu și toți ai mei
  29. să petrec împlinirea celor 29 de ani într-o călătorie ;)

WishesFoto