Ce voi face în Paris data viitoare (II)

Săptămâna aceasta, căutând pe blog ceva din arhiva lui 2011, am dat peste acest articol. Scris pe 11.11.2011, nu pot spune decât că acea aliniere de 1 a fost cu noroc. Și asta pentru că în acel articol îmi exprimam pentru prima dată dorința de a mă întoarce la Paris. Se făceau atunci doi ani de la prima vizită și probabil lovită de melancolie și dor (plus că lucram la o școală de artă pe vremea aceea, contează, credeți-mă) am pus pe hârtie niște “to do-uri” pentru o dată viitoare la Paris. Menționez că părea foarte departe acea dată viitoare, așa departe și atât de ipotetică, că scrisesem articolul ca pe un surogat al unei vizite pe bune. Dar vă spuneam că acea aliniere de 1 a fost cu noroc, nu? Căci nici prin gând nu-mi dădea că voi ajunge la Paris în aproximativ jumătate de an de la acel articol.

Așa că azi, chiar dacă nu văd ce cifre s-ar putea alinia având în vedere că e 07.02.2013 (?!?) m-am trezit punând pe hârtie, mânată de același dor, alte “to do-uri”, pentru când va fi să fie (pot aștepta jumate de an și acuma, haha). Sincer, să visez e punctul meu forte, iertați-mă. Dacă mai e cineva în tabăra asta, ai mei sunteți și pentru noi scriu :)

Deci cum vă spuneam, chiar dacă am contabilizat și o a doua vizită în care am făcut cam tot ce nu am făcut în prima, sunt foarte conștientă de faptul că mai am nevoie de alte 10, nu ca să văd tot (ei, așșș!) ci să văd…. altceva și altceva și altceva. Luiza știiiiie!

P1150073De pe Pont Neuf – noiembrie 2009

Ce voi face data viitoare la Paris:

În primul rând mă voi caza tot în Montmartre și primul lucru va fi să urc în cupola catedralei Sacre Coeur, pe care o voi vedea de la geamul camerei mele (la fel ca și data trecută) Avenir Hotel Montmartre, camera 26!!

Tot la capitolul urcări, voi urca și în turnurile de la Notre Dame și apoi după ce se lasă seara, o urcare pe Arcul de Triumf, să văd faimoasa Champs Elysee luminată feeric (am urcat pe timp de zi, dar nu este spectaculos)

La capitolul muzee chiar vreau să mă pun la punct, am zis că e musai luat un Paris Museum Pass cu acces la cele mai multe muzee, căci trebuie să văd odată și odată Orsay, Musee Picasso, Espace Dali, Musee Rodin și nu în ultimul rând Atelierul lui Brâncuși. Știu că poate pare o călătorie numai prin muzee, dar nu este, dacă vezi unul pe zi și stai în Paris minim 5 zile.

P1140644 Musee du Louvre – noiembrie 2009

Vreau să merg la mormintele lui Cioran și Brâncuși, de fapt vreau să merg la mai mulți și toți aceștia sunt în cimitirul Montparnasse. Apropo de vizite puțin morbide, tot am vrut să vă întreb: doriți un foto eseu pe Bialog cu imagini din Cimitirul Pere Lachaise, căci am câteva grozave, dar parcă mă gândeam să nu vă indispun… Dacă vrea cineva să vadă așa ceva, let me know ;)

Așa, trecem mai departe… și ajungem la Versailles, să văd ce nu am văzut datorită puhoiului de turiști, data trecută, când am decretat că Versailles este cel mai aglomerat punct turistic în care am ajuns vreodată. Și dacă suntem la capitolul palate, eu vreau și la Fontainebleau căci nu pare foarte departe de Paris. Cine a fost să-mi spună dacă merită?

P1290527Pont des Arts – iunie 2012

Și acum urmează numai chestiile de joie de vivre (probabil și cele mai importante din listă):

  • picnic în Jardin de Luxembourg (nu am reușit în iunie 2012 căci plouase de dimineață și nici soare artătos nu prea era)
  • un adevărat răsfăt de macarons marca Laduree (deși mă irită la culme faptul că sunt ATÂT de scumpe)
  • o altă creme brulee la Cafe de deux Moulin (“acasă” la Amelie)
  • de data aceasta un cappuccino la Cafe de Flore (deși o prefer pe vecina ei, Cafe de deux Magots)
  • o zi plină de plimbare prin pitorescul Marais și o binemeritată odihnă în liniștita Place des Vosges
  • o vizită scurtă acasă la Victor Hugo, dacă tot suntem în zonă (e fix în Place de Vosges, am ajuns în fața ei în 2009)
  • o urcare just for fun în Le Tour Eiffel (în care nu am urcat în iunie, I Know!) și o supă de cartofi la nivelul 1 (Clau zice că acolo a păpat cea mai bună supă-cremă de cartofi)
  • o vizită mai lungă la cea mai frumoasă librărie din lume
  • câteva mese delicioase în Carter Latin
  • o șampanie, două pahare de sticlă, o noapte luminoasă și malul Senei…

Bonjour, fericire!

callan_jamie_cat-bonjour_fericire_micile_secrete_ale_marilor_bucurii-8502

Titlu: Bonjour, Fericire!

Autor: Jamie Cat Callan (are și blog, unde o să descoperiți și alte cărți ale ei)

Traducerea: Ines Hristea

Editura: Ponte, 2012

Nr. pagini: 287

Am știut de prima dată cât am citit despre această carte că este una pe care o voi dori la mine în bibliotecă, dar până să o am a mai durat ceva… Îi trebuia o poveste, nu?

Jamie Cat Callan, o americancă cu origini franceze și irlandeze, scrie o carte superbă despre cum îți poți găsi în viață bucuria de a trăi. Inspirată de experiențele ei de viață, dar și de bunica ei franțuzoaică, această carte document descrie practic călătoria cuiva din viața banala și voit aglomerată la ceea ce francezii numesc joie de vivre sau l’art de vivre. Desigur, ideile superficiale americane se regăsesc din plin în carte, chiar dacă se află acolo în ideea de a fi conbătute și de a fi puse clar în opoziție cu cele franțuzești. Cu alte cuvinte, autoarea critică stilul de viață american și ridică puțin în slăvi felul de a trăi al francezilor. O subliniere evidentă are aspectul acela mult discutat “trăim pentru a munci sau muncim pentru a trăi?”

Cartea este totuși genul care nu poate fi povestită, ea devenind pe parcurs, dintr-o simplă discuție feminină, o carte motivațională cu mult mesaj. Eu n-am putut să o las din mână până nu am dat ultima filă. Mi se părea că am citit-o tocmai la momentul potrivit și mi-a răspuns pe moment la multe întrebări care mi se învârteau în mintea avidă după acel joie de vivre. Că, cine nu îl dorește? Cartea abundă în mesaje pozitive gata să fie primite cu sufletul deschis, de genul “Nu are sens să fii genul acela de persoană care întotdeauna vede jumătatea goală a paharului. Nu ai suficient timp pentru asta. Trebuie să strângi fiecare jumătate plină și să o savurezi.” Ori “Fiecare lucru are momentul lui, iar fără moarte viața n-ar mai fi poveste, fiindcă toate poveștile au și un final.”

urlAuvillar

Cu aceaste idei pornește autoarea spre Auvillar, în Franța, pentru a studia viața oamenilor de aici, în special a femeilor. Practic această călătorie îi schimbă viață și așa se naște cartea. Restul este o poveste impresionantă despre putea de a găsi resurse în viața ta care să merită exploatate în asemenea măsură încât viața să-ți fie lină și plină de fericire. Nu degeaba subtitlul cărții este Micile secrete ale marilor bucurii.

Vă recomand cu căldură această carte. Se pot spune puține cuvinte despre ea la final, dar o să regăsiți parte din ea în voi, odată ce se va sedimenta, odată cu timpul. Eu am citit această carte împrumutată și m-am bucurat de ea la maxim. Apoi am vociferat că mi-o voi cumpăra să o am acasă în cazul în care voi dori să o mai consult în timp. După ce mi-am exprimat această dorință, exact în ziua în care am împlinit 28 de ani, dimineața devreme, a sunat curierul la ușa mea și mi-a adus această carte. Pe ea stătea scris: “dacă tot îți doreai să o ai, măcar să o ai de mine…”. A fost cel mai fain moment al zilei, mesajul, totul mă îndemna la joie de vivre. Sper doar să-mi fi înșușit bine lecția mea aniversară.

A vous amours! (Iubirilor voastre!, toast franțuzesc care mi-a plăcut enorm, descoperind în carte pentru ce închină mereu francezii) :)

O zi în care am lăsat aparatul foto acasă, normal…

Trebuie să mă înțelegeți, am terminat azi Eleganța ariciului, o fabulă filosofică foarte complexă și frumosă până la absurd, de aici starea asta melancolico-depresivă. Să vă mai spun că mai în glumă mai în serios se spune despre cartea mai sus amintită că este un bun Prozac literar? :) Oricum, altceva vreau să zic, nu va fi despre carte.

_______________________________________________________

Mă gândeam la câte răspunsuri vrem de la viață, prea multe, sincer, prea, prea multe. Unde mai pui că pe unele le poți primi după ce nu te mai interesează. Sau bine zicea cineva odată, întrebările se schimbă odată cu vârstele, cu momentele cu experiențele. Și totuși îmi vine să spun că ne cranponăm prea tare să obținem răspunsuri. Pozitive mai ales, sau să nu zic pozitive, să le zic benefice. Vrem răspunsuri benefice din partea alora, uitând pur și simplu că acele răspunsuri pot să contravină răspunsurilor care deja se află în noi. Noi, fiecare, avem răspunsurile noastre benefice, care izvorăsc din ființa noastră și rămân cu noi, nemodificate, pentru totdeauna. De ce să le negăm? De ce să excludem din ecuația vieții singurele răspunsuri pozitive/benefice de care suntem cu adevărat siguri? De ce le ucidem pe acelea și căutăm răspunsuri în altă parte? La alții! Cu atât mai mult cu cât, uităm prea des că multe din răspunsurile benefice primite din exterior sunt benefice atunci, fix atunci, pentru o perioadă scurtă. Ai pățit? Eu am pățit! Am exemple de pot umple 7 caiete. Uităm, și o spun cu ciudă, că în timp, multe răspunsuri exterioare își pot schimba forma și sensul. Pur și simplu nu ne mai privesc. Și peste toate, ca o încununare a faptului că avem serios de lucrat cu noi înșine, răspunsurile exterioare nu valoarează nimic, niciodată, dacă nu înțelegem așa cum ar trebui răspunsurile care erau mereu în noi.

____________________________________

Azi am văzut Clujul dintr-o altă perspectivă, adică am urcat la etajul 8 al unei clădiri centrale și am privit cam 10 minute peste acoperișurile de pe care se scurgea zăpada ca într-o clepsidră uriașă. Pe acoperiș încă era zăpadă, dar cum dădea să cadă spre asfalt, razele soarelui, din această zi de primăvară neverosimilă, transformau zăpada în picuri de apă. Dar apa și lumina păreau că se fac stele, serios, stele în lumina soarelui, nu știu cum să explic pentru că nu există termeni, dar a fost frumos. Am mai numărat de acolo 8 turle de Biserici și o turlă dublă, deci 10 vârfuri ca niște brațe înălțate în rugăciune spre cer, fiecare altă culoare, fiecare alt stil, fiecare altă grandoare. Am urcat eu 8 etaje fără lift, dar am apucat să simt cum îmi pulsează tâmplele, abia atunci. Iar azi a fost o zi în care am lăsat aparatul foto acasă, normal…

______________________

Am plâns la Veneţia, în Manhattan m-am rătăcit, am crescut în Havana, la Paris am fost urgisit, Mexico mă torturează, Buenos Aires mă omoară, dar există întotdeauna un tren spre Madrid” (ascultați aici)

După un timp fotografiile spun altă poveste…

Căutam ieri seară niște fotografii pentru un articol și cum n-am găsit nimic convingător la mine pe Picasa, am deschis iPhoto, arhiva cu fotografiile mele, fără să pot bănui ce sentimente se vor declanșa…

Mi-am dat seama răsfoind albumele pe repede înainte, că parcă unele fotografii ar fi fost făcute cu secole în urmă, parcă nu eu eram cea care trăise momentele imortalizate. M-a cuprins un sentiment de trisțețe și poate de nemulțumire față de faptul că nu văd acele fotografii mai des, că nu retrăiesc acele clipe mai intens, că nu și că nu…

Recunosc că, profilul meu de Picasa îmi furnizează doza de “un loc anume” în cantități mici și rapide. Vreau să văd ceva de la București sau Genova, Siena sau Kerkyra, repede, intru acolo și nu mai deschid toată arhiva mea de 100 de GB, care se mișcă puțin cam greu (oare de ce?) :) În timp însă, treaba asta a făcut ca fotografiile mele (cele pe care le știu și-n somn) să fie acelea de pe Picasa. Pe alea le-au văzut și mami și bunică-mea și toată lumea care a vrut să le vadă. Da, și eu… Ca și cum din, să zicem, 700 de poze dintr-un loc eu văd cu regularitate 70. OK, și eu mi-am zis la început că cele 70 sunt “cele mai bune”, dar hai să fim serioși, ele păreau a fi cele mai bune pe moment, căci ieri seară mi s-au părut sute mai bune că cele din albumele de pe Picasa. M-am schimbat eu între timp, s-a mai sedimentat ceva, s-au înfrumusețat ele singure în timp ce n-au mai fost privite de nimeni (?!?)… nu știu, dar știu că eu parcă m-am uitat la alte poze, la altă poveste, la altă eu care făcea altceva…

Poate că și vouă vi s-a întâmplat, poate că nu, poate că așa a trebuit să fie seara trecută până la urmă, poate că și poate că… cert este că după ce am trecut de faza cu nemulțumirea, m-am amuzat puțin de ce poze am găsit, apoi m-am emoționat la altele și uite așa am făcut un pachet de 5 pe care să vi le arat și vouă (în tot “răul” și-un bine, nu?). Poate o să-mi fac mai mult timp și vă mai mai arat și altele :D

P1110620

Veneția

IMGP3189

Vatican

P1220893

Pisa

P1230069

Vernazza (Cinque Terre)

P1250461

San Gimignano (Toscana)

Viața e un stil de a călători (figură de stil)

Ne pierdem în ceea ce ne dorim. Ne dorim ca viața să ne fie fabuloasă și uităm să-i trăim demn și frumos sensul simplu. Nu vreau să cred că asta va ajunge să ne definească, nu vreau și sper ca peste timp să-mi pot spune că m-am înșelat, deocamdată însă nu cred că mergem în direcția bună.

La fel se întâmplă și cu vacanțele/călătoriile noastre, ne îndepărtăm de noi atunci când de fapt ar trebui să fim mai apropiați ca niciodată. Visăm să traversăm deșertul, să zburăm pe deasupra atolilor și nu e rău să visăm, poate mai rău e să ne dorim să dăm o căruță de bani ca să fim tratați prin călătorii ca Alexandru cel Mare, dacă ar fi fost la modă Ultra All Inclusiv-ul pe vremea lui. NU ASTA E IDEEA, dar cine sunt eu să dau cu parul? Visăm la Dubai, Maldive, Bora Bora, Palau, St. Kitts & Nevis… Și se poate să ajugem în ele, însă se poate chiar să ajungem să ne scârbească atât de mult exotism, atât de mult deșert, atât de mult paradis…

Acu’ mai bine de o lună, scria Lili un articol care mi-a plăcut foarte mult, articol în care a luat la disecat “stilul de a călători” și unde ne-a povestit simplu și modest (deși s-ar putea lăuda) cum s-a modificat ea în ani ca si călătoare… La vremea aceea, i-am promis că o scriu și eu un articol asemănător, dar s-a lăsat așteptat. Azi am recitit articolul ei și cuvintele pe care i le-am lăsat atunci. Ele au produs un declic, chiar dacă poate m-a îndepărat puțin de ceea ce trebuia să fie acest articol.

Toți avem stadii ale percepției asupra lumii, toti avem un stil de a calatorii, stil pe care l-am adaptat sau slefuit in timp. Normal ca intr-un fel a fost in liceu, in alt fel in perioada facultatii, altfel s-au transformat lucrurile cand am calatorit din banii truditi de noi, fie ca a fost bursa sau salariu, altfel am putut vedea lumea la 20 de ani si cred ca altfel o percepem acum la aproape 30… Ne schimbam, crestem, ne plac alte lucruri, ne amuza altceva, suferim pentru altele, iubim la fel sau nu și incercam și contabilizam fiecare experienta. E frumos sa stii ca viata e o calatorie in sine, iar capitolele ii pot fi scrise prin alte calatorii de alta factură. 
O călătorie e și atunci când stai la o cafea în orice oraș și observi oamenii. E minunat să-i vezi de la an la an altfel, lumea nu se schimbă major, dar noi ca oameni și la fel și cei pe care îi privim ne schimbăm mult, uneori de la zi la zi.

Mă văd pe mine la 2 doi ani cu ai mei la mare, văd ca prin ceață o bărcuță gonflabilă legănându-se pe valurile mării. Mă văd alergând pe nisipul fierbunte… peste 26 de ani îmi dau seama că nu eram o fetiță cuminte :)

Mă văd la 9 ani, eram la Praid. O vale micuță și rece trecea prin fața casei în care ne-am cazat 3 ani la rând… Vreau să mă întorc la Praid anul acesta… Mă văd pe dealurile din spatele casei lui Shany, încercam să-i explic lui Tati că de acolo se vede bazinul și că trebuie să mergem (el avea o foarte proastă părere despre bazine, cred că dacă începi să lucrezi într-o policlinică de la 19 ani vezi prea multi microbi peste tot) :)

Mă văd la 17 ani la Budapesta, eram cu Clau, ne cumpărasem baloane cu heliu, nu o să uit căt trăiesc baloanele alea, unul era galben, unul era verde. Ne-am sărutat sub Podul cu lanțuri, nu a ieșit poza, am revenit de alte două sau 3 ori… Pozele au ieșit!

Mă văd la Paris, alergam de nebună să văd totul. TOTUL! Deși acel tot era mai mult în interiorul meu decât în afara mea. Mă văd plină, PLINĂ, așa cum rar mi-a fost dat să fiu și poate tocmai de aceea ne vedem plini DOAR unori, pentru că dacă am fi tot timpul nu am conștientiza nimic din acel tumult frumos și nebun…

Mă văd în Toscana. Mă văd în Toscana într-o altă viață, nu alerg, ci doar respir, din nou respir totul, sunt pe care de a mă umple din nou. Zâmbesc și îmi zic: “am mai fost pe aici”, unde “aici” = un sentiment, nu un loc.

Mă văd la Ineu, în fața casei, pe dolma Crișului, în parc, la noua Moară cu Noroc… Mă văd la deal. E o prostie să iubești acel “acasă” când lumea e atât de mare și atât de frumoasă? Pentru mine e cea mai puternică iubire, aceea a întoarcerii după ce ai plecat, aceea a dorului de “plinul perfect” după ce am cunoscut zările, e iubirea nemuritoare.

Mă văd crescând atât fizic cât și psihic, mă văd iubind, pierzând, câștigând! Mă văd plimbându-mă și absorbind ca un burete noul, apreciind tot mai mult vechiul. Mă văd adorând “acasă” după ce am adorat niște dealuri blonde, o mare mai albastră ca ochii Lui, niște lumini de poveste, un apus de neuitat și simplul fapt că m-am simțit vie și liberă… atât cât mi-a fost dat să mă simt, să cunosc, să iubesc. Și nu departe…

Ne modificăm, păcat ar fi să nu ne modificăm. Să rămânem la fel. Ar fi o pierdere, o mare și colosală pierdere. Doar că…

  • unii au senzația că mai mult, mai repede, mai altfel e cheia
  • alții că mai departe, mai exclusivist, mai întortocheat e soluția
  • mai sunt și din aceea care cred că oricum, oricât, oriunde e răspunsul
  • și alții care presupun doar că numai așa cum fac ei e bine, e adevărul absolut…

Însă, nu asta e cheia, nici soluția, nu, nu e răsunsul și e departe de a fi adevărul absolut… Nici eu nu știu care e, dar uite că știu care NU e … și e greșit să trăim cu impresia că ȘTIM. Nu știm, dar mai putem crește și slefui stilul de a călători și până la urmă… de A FI…

day183_07-02-101foto

Bialog Cafe; pentru că mi-am înseninat ziua!

Bine v-am regăsit la o altă cafea virtuală. Prima pe 2013 :) Am decis să stau cu voi la o cafea azi, mânată de o serie de 3 articole care pur și simplu mi-au făcut ziua cu 100% mai bună. Am dat din întâmplare (că așa e viața), peste un articol care se numește:

Plăceri simple pe care viaţa le oferă

Numai din titlu am zis că iar e ceva articol lacrimogen de care n-am stare acum. Dar m-am înșelat, din fericire. Apoi am observat că acest articol avea și a doua parte. Iar când eram toată numai un zâmbet văd că apare și partea a treia. Câtă dreptate și sensibilitate am găsit în aceste articole simple și scrise din suflet, n-am mai găsit de multă vreme pe net. Și mă bucur că le-am descoperit, că le-am lăsat să mă copleșească și uite că acum le împart cu voi.

Câți ar trebui oare să ni le listăm și mai apoi să ni lipim pe ușa de la intrare, ca să le citim în fiecare zi înainte de a ieși din casă? Câți le-am însuși oare înainte de a ne lăsa copleșiți de probleme și răutăți care ne ajung la suflet numai și numai cu voia noastră? De câte ori uităm despre ce e vorba în viața asta, de fapt? De câte ori uităm de noi? Și de când nu am conștientizat cum e să te țină cineva de mână, (nu doar gestul pe care îl facem mulți zilnic, ci exact clipa accea scurtă și de impact)? De câte ori am simțit că plăcerile simple nu mai există?

Hai să mai luăm o gură de cafea și să ne gândim puțin la aspectele ce țin de viața din noi!

IMG_0051Foto

Câte ceva despre vacanța de iarnă

După cum știți, am fost la Ineu în perioada 21 decembrie – 5 ianuarie și m-am întors obosită tare, dar nu mai insist cu asta, important e că am fost “acasă” din nou. Nu am părăsit Ineul, decât pentru a merge la Gurba în satul bunicilor mei, pentru a vizita singura bunică pe care o mai am în viață și care cu puțin noroc va ajunge anul acesta la 81 de ani. Cu toate astea, a intuit, fără să-i spunem în prealabil, cum poate vedea pozele pe iPad. Normal că noi am privit-o stupefiați și amuzați cum își folosea degetul mare să treacă de la poză la altă, simplu și natural, de zici că tot pe iPad a văzut poze până acum :)

P1350750

Zilele de Crăciun au fost liniștite la început, apoi s-au aglomerat nițel cu vizite peste vizite la prieteni și rude, apoi cu alte vizite la noi. Totuși preferata mea rămâne seara de Ajun când fiecare își deschide cadourile. Nu există într-un an o seară mai minunată ca această seară. O voi iubi pe vecie.

P1350761

Uf, între Crăciun și Revelion am avut parte de un eveniment nefericit (dar aș dori să NU vorbesc despre el). Eu sunt bine, sănătoasă, Clau la fel, Mami și ea etc.  Chiar nu vreau să dezvolt, sper să mă înțelegeți, dar voi sublinia încă odată, faptul că anul 2012 a vrut să-mi transmită până în ultima clipă că a fost nașpa și așa va rămâne în memoria mea. Asta este! Noi să fim sănătoși și… optimiști, da? :)

P1350834

Date fiind circumstanțele am rămas acasă de Revelion, de fapt ăsta era și planul, dar avea șanse de modificare. Am fost puțin spus, obosiți, în noaptea dintre ani, dar totuși am ieșit cu ai mei afară în stradă la miezul nopții, am auzit artificiile (că de văzut nu le-am văzut, fiind o ceață de să o tai cu cuțitul), apoi am desfăcut o șampanie, am ciocnit pentru un an mai bun și după asta fiecare a capitulat în felul lui…

P1350845

Eu totuși am vrut neaparat să văd filmul New Year’s Eve așa că m-am culcat abia pe la 3 și jumătate, iar în prima zi a lui 2013 m-am trezit colo către prânz. Odihnită… Ce a urmat? Câteva zile la Ineu, cu alte vizite și dimineți târzii, cu cappuccino (în cănițele primite de la Moș) și pâine prăjită pe plita de la bucătărie, cu seri cu vin, plăcintă întinsă și cu prieteni, cu ideea lui “cele rele să se spele, cele bune să se adune!”… Și uite așa, pe 5 am plecat iar spre Cluj și după 4 ore și 30 de minute am intrat în casă ca și cum n-am fi fost plecați deloc sau cel mult până la magazinul de la scara cealaltă. Și totuși…