Nu ştiu din ce motive n-am un chef fantastic de scris nici acum, dar nu vreau să păţesc ca şi cu ieşirea la Cavnic din februarie, despre care nici în zi de azi n-am povestit absolut nimic. Aşadar, sâmbătă 28 aprilie am plecat prin Ardeal ca într-o ieşire de 1 mai sărbătorită cu câteva zile în avans din cauza programului dat puţin peste cap (în sensul că altul era planul).

Profitând totuşi de cele 30 de grade de aprilie am vrut să mergem la un picnic unde să ne relaxăm mai mult decât să vizităm ceva. Dar noah, ţine-mă pe mine într-un loc! Iniţial am luat-o spre Leghia, dar foarte repede ne-am dat seama că nu e nimic pitoresc în zonă în afară de o cabană frumoasă de munte, însă nu asta era ceea ce căutam. Aşa că am luat-o puţin mai la vest spre Huedin de unde ştiam eu că nu în foarte mult timp ajungem la Răchiţele (satul natal al lui Boc) pe teritoriul căruia se află una dintre cele mai frumoase cascade din România: Vălul Miresei.

Zis şi făcut: Cluj-Răchiţele 65 de km, totul în jur era verde crud şi deja aveam 90% din ceea ce îmi doream pentru primăvara asta atât de mult aşteptată. Încă de la intrarea în Răchiţele peisajul s-a modificat aşa de frumos şi de pitoresc încât am fost tentată să opresc într-o poieniță şi să nu mai plec de acolo până la final de weekend…

Dar totuşi am mers până la cascadă şi am făcut foarte bine. Cascada Vălul Miresei este un loc fantastic. Trecând de povestea cu mireasa căzută de pe stânci şi al cărei văl a rămas agăţat exact acolo unde e acum superba curgere de apă, locul este deosebit de atractiv. Turişti au fost destui, aproape că am stat la coadă să ne pozăm cu apa furioasă ce tăia cu curaj muntele. Îmi pare foarte rău că abia acum am dat pe aici, mă irit la culme când descopăr la distanţe scurte locuri atât de frumoase şi eu aproape că era să nu ajung niciodată la ele, nu de alta dar timpul nu curge în favoarea omului, nu?

De la cascadă am mai rătăcit puţin prin munţi, oricum nu am putut urca până sus cu maşina ceea ce a fost perfect pentru a ne dezmorţi după sezonul în care am hibernat la greu. Obosiţi dar totuşi nu epuizaţi, am purces la picnic şi cu mâna pe inimă zic că a fost cel mai cu poftă prânz mâncat anul acesta. Apoi două ore am lenevit la soare, iar Clau mi-a îmbogăţit cunoştinţele cu informaţii noi pentru mine despre Tezaurul de Pietroasa (dacă sunteţi curioşi există un material în ultimul număr Ştiinţă şi Tehnică).

Drumul înapoi spre Cluj nu l-am mai făcut prin acelaşi loc, ne plac circuitele (şi de Formula 1) aşa că ne-am întors acasă pe ruta Beliş/Fântânele – Mărişel – Tarniţa (şi că tot veni vorba de Formula 1, Mărişel – Tarniţa este locul de desfăşurare al Raliului Clujului unde anul trecut am avut ocazia să-i cunosc pe Mihai Leu, Titi Aur şi proaspătul premier Victor Ponta, ghici care din ei nu mai participă anul acesta la raliul de la final de mai?) :)

Beliş/Fântânele este după mine cea mai frumoasă zonă din judeţul Cluj, am des treabă pe aici şi vin cu drag de fiecare dată, e mirific în orice anotimp. O pădure semeaţă înecată de un lac verzuliu şi foarte adânc mă va încânta întotdeauna. Mai apoi Mărişel, o comună la mare altitudine care pentru mine dă definiţia satelor din Ardeal. Nimic pe lume nu cred că poate oferi mai multă linişte ca a savura un măr verde în mijlocul unui pajişti din vârf de munte…

Şi aşa, pe lângă Tarniţa, ne-am întors acasă fix la timp pentru nu decreta că ne-am obosit în ultimul hal, dar cu suficient aer de munte în plămâni încât să dormim mai bine ca niciodată…

… s-ar gândi să viziteze un loc deosebit în apropierea Clujului, eu i-aş recomanda din inimă, să ajungă pe următoarea rută din munţii Apuseni: Cluj-Răchiţele-Cascada Vălul Miresei-Beliş/Fântânele-Mărişel. Deocamdată îl ademenesc cu nişte poze, dar poate mâine o să am mai mult chef de vorbă şi o să-i povestesc în detaliu despre o sâmbătă de aprilie trăită la 28 de grade în “Ardealul nostru drag”…

Am avut un weekend fain rău, cel puţin ziua de sâmbătă, când, pentru că am avut treabă 70 de km mai la vest la Cluj, roţile Kiei ne-am dus şi până la Ciucea. Cu această ocazie l-am vizitat pe Goga la Castel, care Castel (Conac), de pe domeniul de la Ciucea a mai fost văzut de mine în urmă cu vreo, hmm, 12 ani, când am fost în excursie organizată de la şcoală. Îmi aminteam de Mausoleu, de sala de muzică a Casteului, dar cam atât. Clau, care a ajuns acolo tot cu clasa, dar în altă excursie îşi amintea de biblioteca de 6000 de volume a familiei Goga, curios dar eu ori n-am văzut biblioteca în tura precedentă, ori la 15 ani încă nu mă îndrăgostisem în aşa hal de cărţi încât să le văd peste tot ?!?

Oricum, sâmbătă am prins o vreme extraordinară, poate cea mai plăcută zi d.p.d.v. al temperaturilor de la 1 octombrie 2011 încoace. Şi ca o paranteză, martie a venit la Cluj cu 3 zile fantastice, 1, 8 şi 10 martie, din care 10 martie a fost ce trebuia să fie pentru această perioadă, în rest vreme foarte schimbătoare ce a venit la pachet cu o stare psihică schimbătoare ce anunţă astenia, bat-o vina… Azi la Cluj a nins cu fulgi mari şi anormali, nu mai pot cu iarna de anul acesta!…

Am văzut aşadar Casteul/Casa memorială Octavian Goga, Mausoleul iubirii (mormântul soţilor Veturia şi Octavian Goga), Casa de oaspeţi şi Casa Ady Endre (domeniul de la Ciucea i-a aparţinut lui iniţial). Ce se ascunde însă în spatele domeniului de la Ciucea pus la punct de Veturia Goga este o poveste de dragoste. Şi uite aşa, fără să ne dăm seama (jur) excursia la Ciucea s-a transformat într-o ieşire romantică. După ce am vizitat Castelul şi Casele mai sus menţionate (taxă 5 lei/persoană) ne-am pierdut prin imensul parc din jur, urcând la Mausoleu şi vizitând micuţa bisericuţă din lemn.

Mausoleul iubirii este practic cripta familiei Goga. Gândit încă de la început ca mormântul al lui O.Goga, ridicat de către soţia sa, soprana Veturia Goga, planurile au fost iniţial înmânate lui Constantin Brâncuşi, care însă nu  avut timp imediat să se ocupe de monument, aşa că pentru a nu întârzia şi mai mult începerea lucrărilor, Veturia Goga încredinţează lucrarea lui G. M. Cantacuzino. Chiar şi aşa, datorită superbului mozaic cu marmură de Murano, lucrat exclusiv de Veturia Goga, mormântul este gata abia 20 de ani mai târziu (Veturia oricum îi supravieţuieşte omului iubit 40 de ani şi marea ei dorinţă este să fie înmormântată alături de el, ceea ce se şi întâmplă).

Sentimentul care m-a încercat în faţa acelui monumet dedicat iubirii, a fost unul seren şi de împlinire, jur că a fost ceva dincolo de ce am putut să pricep, aveam un zâmbet cu aură de înţelege pentru Veturia Goga, parcă spiritul ei mângâie fiecare trecător. Clau mi-a zis: “până şi ghida a vorbit mai mult despre Ea decât despre EL”, şi aşa mi s-a părut şi logic să fie, tot ce s-a creat acolo la Ciucea s-a creat în jurul EI, însă pentru EL şi mi se pare extraordinar. De aceea pun Ciucea pe lista celor mai romantice locuri din România.

Ce e păcat este că încă ne aflăm la final de iarnă, totul este încă gri acolo în afară de cerul albastru al zilei de ieri şi de mozaicul de un albastru demenţial al Mausoleului Iubirii. Probabil într-o zi de primăvară adevărată, când pomii sunt înfloriţi, iar iarba înverzeşte, sentimentul se poate să fie potenţat. Însă dacă ajungeţi acolo, indiferent de anotimp, treceţi si pe la minunata bisericuţă din lemn, unde o măicuţă, acolo de când veacul, vă va deschide şi vorbi cu drag. Am primit aşa o urare frumoasă la plecare de m-am gândit la ea mai apoi toată ziua.

Şi ca să coborâm cu picioarele pe pământ, când ne-am întors la maşină să o luăm din loc, am observat că am făcut pană, când nu ştim, n-am simţit, însă n-am vociferat prea tare căci e prima pană după 55.000 de km cu Kia, probabil “s-a dezumflat” pentru că ea a rămas în faţa castelului şi nu a putut urca.

Mai multe poze cu soarele ce l-am lăsat să ne mângâie, aici ;)