Carti, Travel

20 de locuri pentru care să-ţi pui Scandinavia în wishlist

7 comentarii

La mine totul a pornit de la o carte… OK, un ghid, dar este peste un ghid volumul, vă garantez. Apoi tot citesc de zor mai nou despre execursiile în nordul Europei. Recent întorşi de prin nord, Liliana, Kadia şi Vladimir ne împărtăşesc poveştile lor chiar acum, iar Salmi ne arată câteva poze însoţite de relatări live. Puteţi să citiţi şi voi la ei pe bloguri.

Clau a ajuns şi el în Norvegia acu’ 4 ani. Când a venit acasă încărcat cu căniţe cu I love Norway (el nu e aşa siropos din fire), cu troli, cu reviste cu peisaje şi mai ales cu cele 700 de poze (el nu e nici foarte fotograf din fire), mi-am zis că o fi ceva special acolo. Multă vreme au tronat pe desktop prin rotaţie poze din Norvegia… Ei, nu s-a mai întors acolo de atunci, dar eu încă mai cred în promisiuni :P

Titlu: Insight Guides. Scandinavia

Nr. pagini: 450 + hărţi

Preţ: 83 de lei pe Okian.ro

Aşa că atunci când prietenii mei de la Okian mi-au trimis un ghid al Scandinaviei, am mers să-l aştept pe Clau la serviciu cu cartea pe bord şi cu “yuhuuu…. uite acum o să ajung şi eu puţin prin nord!”. N-are rost să vă spun ce fotografii grăitoare are cartea şi nici că de fapt este “Fully Updated New Edition Insight Guides”.

Cele 450 de pagini color, într-o calitate impecabilă, m-au făcut să răsfoiesc ghidul cu atâta plăcere că încet, încet am început să-l citesc cu creionul în mână, notându-mi lucruri interesante de văzut în toate cele 4 ţări prezentate (Scandinavia=Finlanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia). Şi pentru că nu o scriu o postare mai lungă decât cartea în sine, am ales câte 5 locuri din fiecare ţară în speranţa că ele vor constitui motive suficiente ca să vă doriţi şi voi să ajungeţi în Scandinavia. [click pe fiecare pentru poze]

Finlanda: Laponia, Helsinki, Turku, Lacul Paijanne, Sibelius

Danemarca: Copenhaga, Christiania, Aalborg, Egeskov, Gudhjem, Castelul Rosenborg

Norvegia: Capul Nord, Alesund, Bergen, Fiordurile, Tromso

Suedia: Lake Vattern, Stockholm, Dalarna, Malmo, Fortăreaţa Karlsborg

Dacă toate acestea nu sunt de ajuns, dacă toate aceste culori şi toată această atmosferă parcă desprinsă din basme nu vă fac să rezonaţi cu aceste locuri, nu ştiu ce v-ar face să ajungeţi în aceste ţări “de pe altă planetă”. Însă eu am încredere că după ce o să răsfoiţi ghidul, după ce o gustaţi din nordul Europei prin aceste fotografii, o să ajungeţi la concluzia că s-ar putea să nu existe ceva mai frumos pe lume.

Foto

Carti, Franta, Poezii, Travel

Calea neuitării

2 comentarii

Titlu: Franţa – Calea neuitării (în Spectacolul lumii)

Autor: Ioan Grigorescu

Editura: Neverland, 2011

Nr. pagini: 305

Preţ: 29 Ron în librariaonline.ro

Volumul despre Franţa, al lui Ioan Grigorescu (volum din seria Spectacolul lumii), nu este doar o altă carte despre Franţa, un pseudo ghid turistic de duzină ci o lucrare încântătoare despre Arta de a călători. Autorul a ales să dedice un volum întreg Franţei şi citind, descoperi şi motivul; era îndrăgostit de ţara lui Moliere şi a lui Edith Piaf, mergea până la adoraţie către patria care i-a înfiat pe Brâncuşi, Ionescu şi Cioran. Avea un respect deosebit pentru cultura franceză înţeleasă în toate formele sale.

Astfel, cartea lui Grigorescu ajunge un document foarte serios despre Franţa în deplinătatea calităţilor sale, culturale şi artistice, umane şi dincolo de substrat. Răzbat în fiecare frază vastele cunoştinţe ale autorului în toate domeniile cărora Franţa le-a adus atingere. Însă, oricât despre Franţa ar fi dorit scriitorul să fie această carte, ea , în esenţa ei, tot una despre Paris rămâne. Puţinele pagini dedicate altor regiuni (drumul vinului la Norbonne ori notele de pe Valea Loirei) nu fac decât ca, întoarcerea la Paris să fie resimţită mai puternic.

Avem rădăcini adânci în glia Parisului. Aici, sub umbra turnului care zgârie norii, îşi dorm somnul de veci Eugen Ionescu, Tristan Tzara şi Emil Cioran… Să fie oare acesta motivul principal care îl aducea atât de des şi atât de grabnic pe Ioan Grigorescu la Paris, să fie acesta oare motivul pentru care spunea că tremură de încântare căci se află abia la începutul poveştilor sale despre Paris?? Grigorescu a simţit mereu o afinitate până la înfrăţire a poporului român cu cel francez, bazat pe darurile culturale ale unei patrii faţă de cealaltă.

Calea neuitării, a pus scriitorul, subtitlu acestei cărţi şi tot ce a făcut de-a lungul celor 300 şi ceva de pagini a fost să demonstreze cât de nemuritoare sunt până la urmă sentimentele omului faţă de inima Franţei, ce bate necontenit la Paris. Timpul se scurge îndepărtând tot mai mult trecutul care ne ia cu el ca pe nişte siluete vremelnice fără contur. Parisul este o lecţie a salvării de sine. Ba mai mult: Parisul este o lecţie de nemurire!

E o carte complicată, mi-e oarecum greu să scriu despre ea. Probabil o voi relua cândva, însă e o carte vizuală care merită citită după ce ai văzut deja locurile despre care scrie Grigorescu. Mă imaginez recitind din ea, într-o seară caldă de vară, pe treptele ce urcă spre Sacre Coeur, auzind în mintea mea versurile lui Nichita (rostite de acesta după un apus la porţile cimitirului Bellu): Amintiri nu are decât clipa de acum./ Ce-a fost într-adevăr nu se ştie…/ Morţii îşi schimbă tot timpul între ei/ numele, numerele, unu, doi, trei…/ Există numai ce va fi,/ numai întâmplările neîntâmplate,/ atârnând de ramura unui copac/ nenăscut, stafie pe jumătate…/ Există numai trupul meu înlemnit,/ ultimul, de bătrân, de piatră./ Tristeţea mea aude nenăscuţii câini,/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră./ O, numai ei vor fi într-adevăr!/ Noi, locuitorii acestei secunde/ suntem un vis de noapte, zvelt,/ cu o mie de picioare alergând oriunde…”

 

Carti

Livada de mango

2 comentarii

Titlu: Livada de mango

Autor: Robin Bayley

Traducerea: Radu Trif

Editura: All, 2010

Nr. pagini: 303

“Povestea cu aromă de mango poate fi comandată de pe site-ul www.all.ro“

Mi se pare aproape imposibil ca o carte, cu atât de multe minusuri, de scriere, de cursivitate şi plină până la refuz de truisme, să-mi placă atât de mult. Cred că este însă una din acele cărţi care te fac să conştientizezi că o poveste frumoasă, indiferent de cât de aiurea este spusă, tot o poveste frumoasă rămâne.

Am început să o citesc de trei ori, abandonând de fiecare dată la sub 30 de pagini, din motive care ţineau sau nu de mine. Vineri însă, datorită unor momente de aşteptare, am reînceput-o şi am mers bine cam până la jumătatea ei. Ieri am terminat-o triumfal, cu bucurie şi aproape cu lacrimi în ochi. M-am ferit să citesc recenzii, deşi am dat de multe ori peste ele, majoritatea pozitive încă din prima frază, şi astfel m-am putut bucura de poveste ca un copil mic. Este însă greu să zici ceva despre această carte, astfel încât să nu desconspiri parţi interesante, care ar fi frumos să i se dezvăluie cititorului în ritmul lui. Însă încerc:

Robin (autorul) pleacă în Mexic pe urmele străbunicului său, Arturo, animat de poveştile copilăriei sale, spuse de o bunică intersantă şi deschisă la minte. Deşi, Robin este un tânăr realizat la Londra, decizia de a pleca pe traseul efectuat de Arturo, devine un ţel fără de care simte că viaţa lui nu ar fi împlinită. Povestea autorului este cât se poate de reală, ceea ce o face cu atât mai savuroasă. Poveştile bunicii, dar şi scrisorile pe care bătrâna de 90 de ani i le trimite tânărului pe traseu, îl fac pe acesta să urmeze întocmai drumul străbunicului cu bune şi cu rele, descoperind în el, aventura de care nu se credea capabil. El spune că acest drum i-a dezvăluit tot ceea ce simţea că lipseşte vieţii lui normale şi aparent “aşezate”.

Cartea nu este doar despre o călătorie, aşa cum la prima vedere ar părea, ci mai repede una despre familie şi despre cât de goală poate fi viaţa cuiva, dacă simte că familia sa există în graniţele unei necunoscute. Desigur, călătoria în sine este şi ea fabuloasă (presărată cu foarte multe momente din categoria “lecţii de viaţă”). Robin pleacă din Londra, ajunge la New York, aici încearcă să afle cum şi când străbunicii săi s-au căsătorit, apoi pleacă în Guatemala unde vrea să-şi perfecţioneze spaniola înainte de a ajunge în Columbia şi mai apoi în Mexic (la destinaţie). Călătoria nu este lipsită de elementele care o fac memorabilă, de oameni care îl ajută dezinteresat, de oameni pentru care întreaga viaţă este o aventură, de oameni care evident nu-l înţeleg, iar la final de oameni pe care se pare că i-a aşteptat o viaţă întreagă.

Livada de mango (rămâne să descoperiţi de ce autorul i-a spus aşa), este o carte uşoară, lectură de weekend în adevăratul sens al cuvântului. Cele puţin peste 300 de pagini, curg ca un pârâu repede de munte, lăsându-te apoi cu fiinţa inundată de sentimentul că permanenta căutare a sinelui, te poate conduce în inima secretă a întregii existenţe a familiei tale. De cele mai multe ori, asta poate fi cea mai mare aventură a vieţii cuiva…

Carti, Franta, Travel, Utile

Cel mai complex ghid al Parisului

5 comentarii

Titlu: Ghiduri turistice: Paris

DK (Dorling Kindersley) – Enciclopedia Rao

Consultant principal: Alan Tillier

Nr. pagini: 405 + hărţi

Preţ: 63 de lei pe Okian.ro

Votat cel mai bun ghid de către The Guardian şi The Observer

Parisul este un oraş plin de lucruri minunate de văzut şi de făcut. Poate să existe tentaţia de a petrece un timp într-o cafenea lăsând ca viaţa specific franţuzească să treacă pe lângă tine, dar ar fi neplăcut totuşi să ratezi comorile acestei capitale fabuloase, nu?

Îmi amintesc că prima dată când am ajuns la Paris, în 2009 adică, nu aveam niciun ghid al oraşului. Citisem pe net tot ce găsisem despre Paris, dar parcă la faţa locului aş fi simţit nevoia să scot din geantă un ghid. În acest moment am nu mai puţin de 4 ghiduri ale mele, plus două împrumutate de la Naşa (cea mai mare iubitoare de Paris din câte cunosc)… pe care le citesc de zici că mă pregătesc să ţin o dizertaţie despre Paris (ceea ce cred că m-ar încânta oricum). Şi mai cred că odată cu aceste ghiduri, mi-am şi descoperit plăcerea de citi pe bune aceste cărţi ca pe nişte romane. Să nu mai pun la socoteală cultura generală pe care o simt îmbogăţită efervescent după fiecare ghid străbătut.

Okian mi-a pus la dispoziţie însă cel mai complet ghid al Parisului (îmi permiteţi să spun aşa pentru întărire, nu?), un ghid pe care-l ştiu că de multă vreme şi l-am tot filat pe la raioanele de cărţi în fiecare magazin unde intram. Acum aproape oricine şi-l poate permite la reducerea de care beneficiezi pe Okian, iar dacă nu te mulţumeşte, te poţi orienta spre alt ghid din librăria virtuală colosală care îţi stă la dispoziţie.

Dar eu rămân la părerea că, ghidul de care nu m-am desprins de când l-am primit este cel mai complex, atât de complex că am avut uşor senzaţia că am nevoie de un alt ghid ca să-l citesc :) Glumesc evident, dar ca să vă faceţi o idee, imaginaţi-vă cartiere pariziene întregi desenate cu toate străzile şi toate atracţiile de pe ele, imaginaţi-vă prezentări detaliate ale tuturor muzeelor (la modul, fiecare cameră de la Luvru de exemplu este disecată, iar unele tablouri sunt prezentate în cel mai mic detaliu), imaginaţi-vă că puteţi vedea Parisul ca în cele mai frumoase vise, răsfoind acest ghid pur şi simplu minunat.

Dar să nu aveţi impresia că-l ridic în slăvi chiar atât de fără sens, iar cei care obişnuiesc să îşi plănuiască vacanţele mă vor înţelege. Ai nevoie de multă informaţie ca să nu te pierzi metaforic vorbind la faţa locului. Parisul e plin de epitete vizuale, dar şi de clişee siropoase, depinde ce vrei, iar ca să ştii ce vrei într-un oraş ca Pariul, un ghid este vital.

O să vă dau şi câteva exemple concrete din ghid. În primul rând, chiar la începutul lui în loc de o prezentare generală, ne este arătat Parisul într-o scurtă vacanţă de 4 zile. Modul în care este făcut programul celor 4 zile este grozav, mai ales pentru cineva care nu a mai dat pe acolo. Este la obiect, dar nici nu te epuizează (asta ca sa-mi arate mie că se poate şi altfel) :)

Apoi ne este prezentată istoria Parisului ca în atlasele istorice (vă mai amintiţi ce frumuseţi de atlase erau acelea?, mie îmi plăceau foarte mult, erau alocate câteva pe clase când eram eu prin clasa a VIII a), apoi ne aşteaptă parizienii celebrii, cei care au marcat existenţa oraşului luminii, iar apoi avem sub numele de anotimpurile Parisului, evenimentele care ne pot întâmpina la Paris în anumite perioade ale anului şi în cele din urmă avem comorile Parisului (ceva ce numai Parisul are şi vrea să împartă cu noi ca un om deosebit şi generos în acelaşi timp).

După aceste introduceri care deja ne fac să simţit atmosfera de acolo, fiecare cartier ne este prezentat în detaliu (puţin spus), nu cred că mai ai nevoie de informaţii în plus despre acele locuri, e ca şi cum ai stat de vorbă ore în şir cu un locuitor al fiecărui cartier. Sincer, m-au dat pe spate acele descrieri despre absolut tot. Parisul zonă cu zonă, zic ei… însă dacă nu eşti lămurit nici după atăta amar de informaţie, ţi se oferă şi câteva trasee de plimbare gata făcute, tot ce trebuie să faci e să le respecţi şi să simţi la la vie en rose pe străzile pline de istorie, romantism şi poezie.

Carti, Franta

Un an în Merde, chick lit pentru bărbaţi

4 comentarii

Titlu: Un an în merde

Autor: Stephen Clarke

Editura: Rao, 2007

Traducerea: Veronica Tomescu (din engleză)

Nr. pagini: 314

Preţ: 23 de lei pe librarultau.ro

Evident că a fost funny, nimeni nu poate pune la îndoială această caracteristică a cărţii lui Stephen Clarke. Bineînţeles că trebuie citită de fiecare om care a mers sau va merge vreodată la Paris, sau de unul care a avut şansa de a trăi în Franţa, e un must clar, dar cartea nu prea mai are alte atribute.

Să fiu sinceră eu am pornit cu atâta avânt şi atâtea speranţe în citirea ei că am crezut după primele 10 pagini că o voi termina într-o singură zi. Din păcate nu a fost aşa, atâta am cărat-o după bine că am reuşit să îi şi îndoi marginile în poşeta.

Aşadar povestea amuzantă a lui Paul West o pot caracteriza ca pe un fel de chick lit pentru bărbaţi, m-am mai simţit aşa în faţa unei cărţi atunci când am dat gata seria de romane a Federicăi Bosco (cărţile cu Monica care numai nu-şi mai găseşte odată iubirea, pendulându-se între USA, Italia şi Irlanda pentru treaba asta). Diferenţa bună în cartea lui Stephen Clarke fiind evident Parisul şi stilul de viaţă al francezilor, condimentat bine cu o poveste fără nicio noimă despre deschiderea unui lanţ de ceainării şi cu nenumărate partide de sex  (descrise ca pentru bărbaţi, căci o femeie nu le-ar aborda aşa numai de ar fi Anais Nin sau Mari Akasaka).

Ce mi-a plăcut tare a fost comicul de limbaj impus de bariera anglo-saxonă dar şi de antitalentul cras al francezilor pentru limbi străine. Asta m-a amuzat cel mai tare şi dacă am zâmbit pe parcursul cărţii a fost clar datorită cuvintelor stâlcite şi a frazelor cu înţeles schimbător.

Din câte am auzit există două continuări, pe care nu ştiu dacă le voi citi, nu ştiu dacă o să mai am răbdarea necesară. Cred că aş fi preferat să nu amestece Parisul în povestea asta de merde, însă poate că există şi părţi bune, una dintre ele fiind aceea că după ce citeşti cartea lui Stephen Clarke cred că eşti capabil să cunoşti un parizian chiar şi de pe Staţia Spaţială Internaţională :)

Cartea abundă în citate comice se scris pe wall-ul de la facebook, dar se termină într-o notă care poare rezuma întreaga carte fără să mai aberez eu în plus: “Când îşi urează noroc înaintea unei încercări, cum ar fi un examen, un spectacol de teatru sau (am presupus eu) nişte alegeri, francezii îşi spun unul altuia merde. Merde e inevitabil, vedeţi, şi poate chiar să vă aducă noroc. Atâta vreme cât nu calcă altcineva în el.”

Carti

Trei cărţi sub lupă (datorie morală)

Un comentariu

Printre cărţile despre care nu am binevoit să povestesc anul trecut (din lene, lipsa timpului sau a chefului pentru aşa ceva sau alte motive, că doar am avut un an tare încărcat), se numără totuşi 3 cărţi despre care vreau să vă vorbesc. Din păcate, cam pe scurt, pentru nu mă mai simt capabilă ca la un an după ce le-am citit să scriu despre ele ca şi cum mi-aş amintit absolut tot ce m-a marcat la vremea respectivă. De aceea îmi place să scriu la cald despre o carte. Dar pentru că mi-au plăcut mult aceste 3 cărţi, simt că am o datorie morală faţă de ele şi faţă de mine; vreau să vă fac cunoştinţă cu ele:

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, este cartea autobiografică a japonezului Haruki Murakami, o carte care m-a uimit prin tehnica atât de diferită faţă de “La sud de granită la vest de soare” (o altă capodoperă a lui Murakami). Romanul acesta este înainte de toate o pledoarei pentru nebunia de scriitor, pentru omul diferit şi complet în care meseria de scriitor te transformă. Este o carte despre meditaţia asupra talentului, valorii şi personalităţii unui scriitor. Titlul poate deruta, marca în sens negativ chiar percepţia asupta cărţii, însă titlul este unul nu foarte metaforic cum te-ai aştepta ci foarte ancorat în realitatea autorului. Oarecum este simplu: omul aleargă ca să poată crea. De ce? Pentru că “Majoritatea lucrurilor pe care le ştiu despre scris le-am învăţat alergând în fiecare dimineaţă!”. La fel ca atunci când trebuie să te trezeşti la 6 dimineaţa să mergi la birou, la fel trebuie să o faci şi dacă trebuie să mergi la alergat, trebuie să fii disciplinat şi să o faci cu o conştiinciozitate religioasă aproape. La fel este şi cu scrisul, dacă nu-l guvernează disciplina, totul va deveni un haos fără margini.

Cartea prezintă perioada de timp 5 august 2005 şi 1 octombrie 2006, perioadă presărată pentru autor cu conferinţe, lansări de carte şi alte nebunii specifice scrisului, mai apoi cursuri, angajamente prin diverse părţi de lume, momente de panică şi de derută, momente de crize existenţiale şi nevoi neîmplinite, toate vindecate prin alergarea constantă şi disciplinată. În definitv atâta timp cât există un stil sportiv pentru aproape orice, de ce nu ar exista unul şi pentru scris? Nu?

Se numea Sarah, este a doua carte despre care TREBUIE să zic ceva cu atât mai mult cu cât am terminat-o de pe o zi pe alta, cu atât cu mai mult cu cât am strâns-o la piept şi am plâns deasupra ei. Este cea mai emoţionantă carte despre holocaust pe care citit-o eu vreodată şi cea mai tristă din păcate în pofida finalului ei optimist şi încurajator. Autoarea Tatiana de Rosnay a creat o carte simplă ca scriere dar complexă ca subiect, nu cred că voi uita niciodată destinul tragic la Sarei, cumplita viaţă care începe odată cu episodul Val d’Hiv. Pe lângă povestea Sarei mai vorbim aici şi de o problemă etică din istoria Franţei, petele nerge din trecut acceptate atât de greu de poporul francez. Cartea devine astfel şi un manifest împotriva acestor aspecte ruşinoase şi împotriva ipocriziei franceze.

Părerile sunt împărţite când vine vorba despre această carte, mulţi o desconsideră datorită stilului jurnalistic fără epitete al scriitoare, dar pe de altă parte mulţi sunt de părere că o astfel de carte nu ar avea nevoie de prea multe epitete, ororile pot fi cuprinse, înţelese şi evident, descrise pe scurt şi la obiect şi să-ţi producă aceaşi reacţie, să stârnească în cititor acelaşi sentiment de oripilare. Dacă ceva este cu adevărat orbil şi este descris întocmai, niciun epitet şi nicio metaforă nu o să-l schimbe. Tocmai de aceea eu am fost încântată de simplitatea şi adevărurile acestei cărţi. Desigur, aştept să fiu contrazisă.

Şi am spus Da, continuarea mult mai celebrei cărţi “Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte” de Elizabeth Gilbert a fost iniţial o dezamăgire pentru că aştepam prea multe răspunsuri din cealaltă carte. Mai apoi însă, mi-a căzut cu tronc (mai ales că am citit-o cu o lună înainte de a spune eu, da, ironic, nu?) pentru că am descoperit în esenţă o istorie a ideii de căsătorie, o excursie printre căsătoriile văzute de diferite popoare, culturi sau tradiţii.

La rândul ei şi această carte este o adevărată aventură, puţin mai puţin alertă (pot spune aşa pentru a întări ideea) decât precedenta, însă o aventură în adevăratul sens al cuvântului, o aventură a doi oameni care traumatizaţi de nişte divorţuri anterioare au jurat că nu se vor căsători şi totuşi o fac sau cel puţin intenţionează să o facă, iar nouă ne este descris drumul până la acel Da, simbolic, romantic dar totuşi cu implicaţii legale, morale şi civice. Şi am spus Da, nu este o carte foarte reconfortantă, dar este un fel de document peste timp, al celor care au în sertar mai mult cu un certificat sau celor care şi-l doresc chiar dacă fără nicio problemă pot supravieţui şi pot iubi şi fără el.

Carti, Franta, Travel

Din nou în Provence sau cum îl citim pe Peter Mayle

8 comentarii

Odată cu această recenzie iau o mică pauză de Provence, deşi mă aşteaptă cuminţi Provence pentru totdeauna şi Hotel Pastis, însă mi-am făcut o strategie pentru programul de lectură al verii ce va urma şi aceste cărţi merită citite din iunie încolo. Aşa că azi, vă mai servesc o porţie de Provence asezonată cu felul în care Peter Mayle ar trebui citit, ca imaginea Provence-ului să răsară cât mai clară şi concisă în mintea fiecăruia. Probabil mi se trage din timpul în care lucram pentru teză şi când mi s-a inoculat ideea că pentru o înţelegere mai profundă a ideilor cuiva e bine să-l citeşti cronologic.

Aşadar, britanicul Peter Mayle a devenit cunoscut datorită cărţilor sale despre regiunea Provence din sudul Franţei, unde chiar şi la ora actuală trăieşte împreună cu soţia, în Luberon, mai exact în Lourmarin, din momentul în care a dat ploaia londoneză pe zilele însorite din idilica Provence. În primul rând, aprecierea imensă de care se bucură cred că se datorează în mare parte tocmai faptului că un englez autentic, născut, crescut şi format pe meleaguri stricte şi deloc boeme din Anglia conservatoare, devine localnic în patria lui La vie en rose şi a prânzurilor care durează două ore. Contrastul imens dintre cele două culturi dă savoarea cărţilor sale, iar pe el îl transformă în cel mai adulat scriitor când vine vorba despre această regiune.

Eu una mi-a dorit să citesc cărţile plasate în Franţa de sud în ordinea în care au fost scrise, dar nu ştiu din ce motiv m-am apucat să le citesc din auzite şi astfel că m-am trezit citind întâi Un an bun, apoi Un an în Provence şi acum tocmai am terminat Din nou în Provence, când de fapt ordinea era cu totul alta. Aşa că, via Wikipedia, vă arat şi vouă cum trebuia să mă apuc de ele corect, deşi unele nu sunt traduse la noi… încă.

  • A Year in Provence (1990)
  • Toujours Provence (1991)
  • Hotel Pastis (1993)
  • A Dog’s Life (1995)
  • Anything Considered (1996)
  • Postcards from Summer (1996)
  • Chasing Cezanne (1997)
  • Encore Provence: New Adventures in the South of France (2000)
  • Bon Appetit: Travels Through France With Knife, Fork and Corkscrew, also published as French Lessons: Adventures with Knife, Fork, and Corkscrew (2002)
  • A Good Year (2004)
  • Confessions of a French Baker (2005)
  • Provence A-Z (2006)
  • A Good Year: Portrait of the Film based on the Novel by Peter Mayle (2006)
  • The Vintage Caper (2009)
  • The Marseille Caper (2012)
  • The Corsican Caper (2014)
  • The Diamond Caper (2015)

Şi acum câteva cuvinte despre cartea Din nou în Provence.

Vă pot spune că în primul rând este extrem de asemănătoare cu Un an în Provence, însă după părerea mea este mult mai bună şi chiar mai savuroasă. Cel puţin eu am râs cu mai multă poftă acum la a doua decât la prima, poate şi pentru că deja m-am familiarizat cu stilul şi pentru că am trecut oarecum de mica dezamăgire provocată de faptul că eu am crezut că Un an în Provence este o carte mult mai “despre Provence şi ce poţi vizita pe acolo” şi mai puţin “despre cât de mult mănâncă francezii” :)

Ei, acum am ştiu cum stă treaba, am ştiut la ce să mă aştept şi a fost mult mai bine. Poate şi autorul trecând deja prin filtrul primelor cărţi despre Provence şi-a mai şlefuit stilul şi a oferit ceva şi mai bun şi mai încântător. În plus, aceasta este cartea în care se pare că autorul îşi pune şi întrebări referitoare la meseria sa de scriitor şi la cât din ceea ce trăieşte acolo în sud, poate oferi cititorului. Nu pot să nu menţionez şi cât de simpatice mi se par descrierile sale referitoare la asaltul fanilor în urma scrierii primei sale cărţi.

Astfel că despre meseria de scriitor află că: ceea ce face ca viaţa de scriitor să fie demnă de trăit este satisfacţia de a descoperi că ai reuşit să oferi câteva ore agreabile unor oameni pe care nu-i cunoşti :) Mi se pare fabuloasă şi totodată simplă concluzia lui Peter Mayle şi această afirmaţie m-a adus prin puţine cuvinte mai aproape de el ca scriitor. M-am contopit cu această carte mult mai mult, am simţit-o mult mai a mea, de parcă trăiam o experienţă personală, în fond şi la urma urmei tocmai această caracteristică face ca o carte să îţi placă de 10 ori mai mult decât în mod normal.

La fel ca şi sora mai mare, Din nou în Provence, nu propune o acţiune şi nici măcar o poveste în sine ci frânturi din viaţa autorului şi a soţiei sale: de la Concertul lui Pavarotti în Orange, până la adoptarea unui nou căţel sau noi “lecţii” despre gastronomia franceză, adulată până la obscen de toţi ai zonei. Toate acestea fac ca tabloul perfect al celei mai fotografiate zone a Frantei, după Paris, să constituie o lectură lejeră, dar foarte educativă, la limita dintre ghid turistic şi cartea de bucate, să fie pe buzele tuturor celor care adoră cartea de călătorie, sau adoră pur şi simplu să citească despre un anumit stil de viaţă.

Deci aşa cum vă spuneam, cred că iau o pauză de la Peter Mayle, până pe la vară, las să se sedimenteze cele două cărţi, muntele de informaţii, toate noi, despre Provence şi las numai mirosul de levănţică să mă poarte şi pe alte meleaguri… literare.

Close Menu