Asta ca să iasă ceva bun din mâinile mele atunci când pare că mă plimb fără țintă. Mai multe poze puteți vedea aici, iar mai multe informații despre Miercurea fără cuvinte găsiți la Carmen. Participați și voi!
Cum arată un sat din mediul urban
Floreștiul, desigur, căci eu alt sat/oraș nu mai știu în România. Oricum e cea mai mare comună din țară la ora actuală și nu doar după numărul de locuitori. Pe larg altădată, acum doar Miercurea fără cuvinte. Detalii la Carmen.
Iarba verde de acasă
“Să mă rătăcesc prin lume, nu mă lasă“… zice cântecul. Și un adevăr există în el, dar nu filosofăm azi nici măcar de dragul faptului că am putea să o facem ;)
N-am părăsit Clujul în acest weekend, dar nu am stat prin casă decât diminețile, pentru că dimineți ca cea de ieri se cer acasă. În rest am ieșit cu prietenii, ieri, iar azi noi doi, per pedes, pe dealurile din jurul Floreștiului. Doi oameni, două cărți și un aparat foto. Ieri au fost, fără nicio exagerare, 30 de grade la Cluj, a fost o căldură de iulie/august, azi însă am avut un maxim de 24 de grade și a fost EXTREM de plăcut. Parcă toate frustrările de iarnă lungă s-au risipit odată cu aceste zile de temperaturi frumoase, când am trecut de la trench direct la tricou și fustiță, iar de la cizme trei sferturi la sandale (poate nu e firesc, dar eu una mă bucur foarte tare de încălzirea asta superbă).
Prima dimineață în balcon și senzația de după
Nu din rațiuni de timp ci de vreme, nu am petrecut anul acesta nicio dimineață pe balcon până azi. Nu pot să îmi beau cappucciono-ul în aer liber dacă afară norii amenință ziua cu o posibilă ploaie sau vântul îmi dă după bunul plac paginile cărții, chiar dacă temperatura e cât de cât plăcută. Dar azi dimineață lucrurile au stat diferit. De fapt stau diferit, din punct de vedere meteorologic, cam de o săptămână. Cred că m-am întors de la București cu vremea bună la mine. Să nu mai spun că ieri seară am făcut prima plimbare pe la mine prin sat și am avut parte de prima ediție/2013 la “cartea din iarbă“.
Cetatea Fetei sau Cetatea celor 7 Zâne
Sâmbăta trecută m-am trezit pe la 8. Asta pentru că aproape în fiecare an de ziua mea mă trezeam în melodia de la telefon şi de cele mai multe ori nu mai ştiam ce vorbeam cu prima persoană care mă suna să-mi ureze de bine… Şi cine se scoală de dimineaţă… are mai mult timp de gândit în ce aventură să plece :)
Afară îmi zâmbea un soare de mai, nu de octombrie, aşa că am decis să merg cu Clau undeva, unde m-a tot refuzat de doi ani, la Cetatea Fetei în Floreştiul nostru drag. De ce m-a refuzat? Pentru că noi am mai plecat cam cu 2 ani în urmă să o căutăm şi pentru că nu am găsit-o am abandonat ideea, însă eu am găsit prin septembrie pe un blog nişte coordonate GPS şi am zis că mergem la sigur, iar ziua ta nu e ziua în care să renunţi la o căutare, nu?
Am pornit pe la 12 cu maşina şi am luat-o pe drumul ce duce la Mănăstirea Floreşti-Tăuţi, unde mai fusesem iarna trecută şi ştiam că înainte de a junge la ea, trebuie să lăsăm maşina undeva şi să pornim prin pădure. În mai puţin de 10 minute de acasă, am lăsat maşina pe margina drumului şi ne-am luat după GPS prin pădurea superbă de mijloc de toamnă. Pentru câteva momente am simţit că zicala “ştiu cei care se nasc toamna de ce nu se nasc în alt anotimp” este perfect adevărată, iar culoarea galbenă a devenit brusc culoarea mea preferată.
După o urcare destul de abruptă ce nu prevestea nicio cărare, am ajuns cumva fix în mijloc de codru şi GPS-ul anunţa victorios că ne apropiem de Cetate, dar ori cei care au dat pe acolo nu au notat bine coordonatele, ori GPS-ul ne-a arătat din nou personalitatea lui proprie, cert e că n-am dat de Cetate aşa cum credeam şi începeam după aproape o oră de căutări bezmetice să ni se acrească de Cetatea asta despre care oricum ştiam că este o ruină mai mult decât mică şi neînsemnată, că nici nu-mi dădeam seama de ce îmi doream să o găsesc neaparat.
Despre ea circulă două legende cunoscute de la care îi vine şi numele. Se spune că în timpul invaziilor tătare o fată din sat a fost prinsă de tătari și în ciuda torturilor nu a dezvăluit locul în care se ascunseseră oamenii din sat. În amintirea ei, cetatea ar fi fost denumită Cetatea Fetei. Cealaltă legendă este legată de un flăcău din sat care a plecat cu tatăl său să adune lemne prin pădure şi a fost dat dispărut şi toată lumea l-a crezut mort, până când el apare viu şi nevătămat în sat după câţiva ani spunând că a fost slugă la zânele de la Cetatea din pădure, care zâne se pare se pare că erau 7 şi uite aşa sătenii au redenumit locul în Cetatea celor 7 zâne. Numele cel mai des folosit fiind cel de Cetatea fetei, aşa cum în prezent se numeşte şi cartierul de la marginea pădurii în care se află Cetatea.
La modul serios şi fără prea multe magii, fete şi zâne, Wiki ne zice că “cetatea a fost construită înaintea anului 1241 drept punct de pază și observație în fața invaziilor tătarilor. Cetatea a fost dărâmată în 1437, în perioada răscoalei de la Bobâlna, iar în clipa de față mai există doar o serie de ruine și o gaură de puț din care pornește un tunel subteran, blocat la câțiva metri de o poartă din fier”. Şi cum nici lucrurile seriose nu sunt serioase de tot se mai zice că acest loc este legat prin suberan de Biserica Sf. Arhanghel Mihail din plin centrul Clujului… vezi să nu…
Numai că pe lângă toate acestea noi era să-i zicem Cetatea inexistentă, pentru că aproape două ore nu am dat de ea. Şi să vă spun de ce până la urmă nu am abandonat căutarea, căci cu doi ani în urmă am abandonat mult mai uşor. Se face că în pădure aveam semnal şi aşa am reuşit să vorbesc cu prietenii care m-au sunat şi am avut convorbiri de prin codrul des. Aşa că din vorbă în vorbă tot mergeam, iar Clau nu prea mă putea aborda cu “hai să plecăm” căci eu vorbeam la telefon şi mulţumeam pentru urări, deci duble mulţumiri prieteni :) După un astfel de telefon, i-am zis lui Clau “auzi, mai urc doar până colo sus, că am văzut un fel de ridicătură de pământ, stai aici nu mai urca şi dacă nu e, cobor şi plecăm acasă”… Numai că a fost, acolo am găsit zidul ăla amărât care mai rămăsese din Cetatea Fetei şi a fost parcă o izbândă cât toate zilele, m-am bucurat aşa de mult că am găsit-o că am zis acolo solemn că eu nu mai vin să o caut a doua oara :) Aşa că am contemplat locul bine şi pentru mult timp, iar apoi am fost în vârf de deal să vedem Mănăstirea Floreşti-Tăuţi de la înălţime. A fost tare frumos aici, priveliştea, faptul că găsisem Cetatea, vremea asta minunată, culorile, lumina soarelui care mi-a intrat în ochi şi i-a “iritat” puţin şi bineînţeles cei 28 de ani sub soare şi sub toamnă…
Mai multe poze din cel mai însorit 20 octombrie din ultimii ani, aici şi în plus vă las pentru acest articol o melodie care mereu de ziua mea mă face să pun pariu că cineva mai pune pariu :)
Ieri
Dacă iubirea se întâmplă atât de rapid este probabil pentru că dorinţa de a iubi există dinainte de persoana iubită – nevoia şi-a inventat soluţia. (Eseuri de îndrăgostit – Alain de Botton)
– Pentru ce nu scriu femeile? – Pentru că ele pot plânge oricând. (Pe culmile disperării – Emil Cioran)
Învăţasem că nu totdeauna cuvintele sunt cel mai bun instrument pentru a ne face înţeleşi de cei din jur. (Cititorul din peşteră – Rui Zink)
– Ai văzut stelele, Enaiat? – Ce legătură au stelele? – Numără-le, Enaiat! – E imposibil, sunt prea multe! – Atunci începe, a spus mama. Altfel nu le vei termina niciodată. (În mare sunt crocodili – Fabio Geda)
Superba Biserica romano-catolică de la Floreşti
În plimbările mele prin Floreşti m-am aşezat adesea la poarta Bisericii romano-catolice. Odată m-a şi prins o ploaie de vară acolo şi m-am adăpostit char sub poarta de intrare în curtea Bisericii. Inutil să vă spun ce sentiment frumos m-a încercat. Dacă vreodată vă doriţi să simţi aripile îngerilor în jurul vostru, priviţi o ploaie caldă de vară lipţi de zidul vechi al unei Biserici (care o fi ea).
Biserica asta o vezi din DN1, sunt convinsă că mulţi au văzut-o din maşină printre înjurături, mai ales înainte să se deschidă tronsonul de autostradă Gilău-Turda-Câmpia Turzii. Puţini au parcat să aştepte să se mai fluidizeze traficul şi dacă tot au oprit, să coboare să vadă Biserica… din exterior… Nici eu n-am oprit, până nu am luat Floreştiul la picior nu am ştiut ce există prin zonă. Acum v-aş putea plimba pe oricare dacă veniţi încoace cu ceva vreme şi nu vreţi la Mall (Polus Mall e la cinci paşi de mine, da, da e la Floreşti şi nu la Cluj, oricum insesizabilă ieşirea din Cluj şi intrarea în Floreşti, trebuiau să se unească, presiuni politice au existat să nu, oricum eu sunt fericită cu impozitele mai mici). Scuze de paranteza asta lungă.
Ce mi-a plăcut întodeauna la Biserica asta, faţă de celelate de prin sat (că m-am gândit să vă arat cu diverse ocazii şi altele, dacă tot sunt pe lista Monumentelor istorice din România), este că nu arată deloc a Biserică de sat românesc. Cu peretele acela gros din jurul ei, mie mereu îmi aminteşte de Biserica fortificată de la Densuş (aţi vizitat-o?). Exterior arată foarte bine, înăuntru nu am intrat niciodată, mereu treceam pe acolo după amiaza sau seara, era închisă şi NU pot să pricep de ce un loc cu potenţial turistic este închis… şi nici nu există un program niciunde de unde să vezi ce şi cum se procedează dacă vrei să vezi interiorul (atenţie! nu în timpul slujbelor).
Exteriorul este fantastic şi pe mine m-a cucerit. Copacii din jur îi dau un aer atât de proaspăt deşi edificiul datează din secolul al XIV lea şi din puţinele (foarte puţinele) informaţii găsite pe internet am aflat că este construit în stilul gotic târziu care îmi place foarte mult şi care îi dă o eleganţă extraordinară, în contrast, totuşi, cu căpiţele de fân ce tronează lejer în spatele ei. E frumoasă în orice anotimp, drept e că iarna nu am fotografiat-o, dar în celelate anotimpuri vă las să vă convingeţi singuri, iar dacă pozele din articol nu ajung, mai puteţi vedea altele aici şi aici.
