Iarna în 5 locuri de poveste

Pentru că la noi zăpada lipsește aproape cu desăvârșire, am plecat la “pescuit” locuri frumoase, idilice chiar, unde iarna cu mantia ei crează povești ce se scriu singure. Vreau să plâng în fața unor astfel de imagini văzute pe viu.

Florence

Florența

Hallstatt-Austria2-snow1

Hallstatd

NY

New York

Abruzo

Abruzzo

chianti_under_the_snow_02.jpg

Chianti

Și pentru că pe mine aceste imagini m-au lăsat fără cuvinte și numai privindu-le pe ecranul micuțului mei laptop, aș vrea ca acest articol să participe la Miercurea fără cuvinte. Mai multe detalii găsiți la Carmen

Citind-o pe Melinda (My Heart in Two Places)

Pe Melinda Gallo o citesc de ceva vreme, de când m-am întors de la Florența mai exact, dar știam de celebrul blog Living in Florence cam de când a început povestea mea cu Italia. Melinda s-a născut și a crescut în America, a dus 20 și ceva de ani o viață tipic americană și visa probabil la Europa fix așa cum visează fiecare american, ca la o destinație deosebită pentru luna de miere sau pentru anii de la pensionare. Și mulți americani o să întâlniți prin Europa veniți în vacanțele pe care le-au plănuit o viață.

Apoi în timpul studenției, Melinda, la fel ca mulți alți studenți americani, a poposit la Paris printr-un program de schimb cultural și s-a îndrăgostit de orașul extraordinar de diferit față de tot ce văzuse în USA. Și-a propus să revină, dar cine nu își propune să revină la Paris? Ea a și reușit ca la finalul facultății să se angajeze la o firmă din Paris și astfel să ajungă să locuiască acolo nu mai puțin de 5 ani. Dacă 5 ani în Paris vi se par WOW (și chiar sunt) aflați că ea a dat Parisul pe un alt oraș european, probabil singurul pe care l-aș mai fi dat și eu: Florența. Cu Florența, Melinda a avut o relație mai mult decât specială și afirmă cu fiecare ocazie că rădăcinile ei sunt acolo și vor rămâne acolo indiferent pe unde o mai poartă viața. Chiar dacă din 1997 a luat o pauză de Florența și a trăit o vreme și în Anglia, faptul că de 8 ani este cetățean al Florenței cu acte în regulă spune multe despre forța de atracție a acestui oraș splendid.

Ultimul an însă, a adus foarte multe schimbări pentru Melinda și s-a văzut nevoită să facă o navetă între Paris și Florența, obositoare și îndestulătoare în același timp. Îmi pot imagina cum e să te sleiască de puteri o asemenea navetă și pe cuvântul meu că m-aș lăsa secătuită și de ultimul gram de forță din ființa mea pentru a putea să trăiesc în două dintre orașele mele preferate din lume. De când cu trăitul atât în Franța cât și în Italia, Melinda a renunțat la blogul ei superb despre Florența și acum scrie pe My Heart in Two Places, un blog pe aceeași direcție cu cel vechi, numai că, Florenței i s-a alăturat Parisul ca personaj principal în povestea vieții scriitoarei (da, ea și scrie, lucrează la niște cărți despre viața de expat, pe care dorește să le publice în viitorul apropiat).

Foto

Făcui o introducere lungă cât două zile de sărbătoare, dar trebuia să vă spun despre Melinda, căci o citesc cu mare drag și mereu articolele ei îmi ajung la suflet cu viteza luminii. Când povestește despre viața ei și despre orașele ei iubite, Melinda creează stări fenomenale în care este imposibil ca cineva sensibil să nu se regăsească. Scrie atât de frumos, atât de tandru despre orașul care a transformat-o, despre cel în care și-a găsit iubirea și mai apoi a pierdut-o, încât te fascinează cu fiecare propoziție. Melinda poate ca, dintr-o jumate de oră de alergare (și Dumnezeule cât aleargă!) să scoată un articol colosal despre frumusețea Florenței sau a Parisului. Când a povestit despre cum aleargă ea pe Champ de Mars în fiecare dimineață, in desele și tot mai lungile ei șederi la Paris și cum de fiecare dată vede Le Tour Eiffel altfel și mereu își închipuie o poveste despre cei care aleargă din direcția opusă ei, eu mi-am spus ca data viitoare când voi merge la Paris o să merg într-o dimineață acolo, poate o voi recunoaște. Nu-i voi spune nimic, dar vreau să fiu părtașă la un simplu moment care o inspiră, vreau să fiu pentru o clipă din aceeași poveste cu ea.

Melinda nu pune decât foarte rar poze pe blog (în schimb ne mai bucură ochii pe Facebook) iar textele ei nu sunt lungi, dar surprind atât de bine anumite momente încât, dacă ar fi mai lungi sau mai ilustrate le-ar pieri vraja. Melinda nu ne dă informații practice nici despre Paris și nici despre Florența, dar ne povestește despre trăirile ei acolo, ne dă amănunte din viața ei, nu picante, dar foarte bine condimentate cu umor și o naturalețe desăvârșită. Până la urmă, deși pare o femeie cu o viață de invidiat, Melinda e doar o femeie obișnuită, a iubit, a divorțat sau este pe cale de a o face, s-a îndrăgostit din nou, are un job care o solicită foarte mult, își neglijează pasiunea pentru scris în detrimentul călătoriilor mai mult sau mai puțin de plăcere, iar acum are are o dilemă nouă. Unde e de fapt casa ei? Unde a Acasă pentru ea? Nu, nu în USA, acolo nu mai este de mult acasă, iar ea are peste 40 de ani și jumate din ei petrecuți în Europa. Unde este Ea de fapt? Unde ar trebui să-și pună baza pentru următoarea perioada? Să-și urmeze jobul și noua iubire la Paris (ceea ce aproape că a făcut deja)? Ori să încerce să păstreze Acasă la Florența în “her beloved city”? (o să întâlniți  această expresie în fiecare articol, fie el despre Florența ori ba).

Nu știu de ce am ales să scriu azi despre această femeie pe care am ajuns să o cunosc suficient de bine încât să mă gândesc din ce în ce mai des la ea. Însă mă trezesc de multe ori întrebându-mă, “oare pe unde naiba o fi Melinda de nu a mai zis nimic în ultima vreme?” sau “oare o fi acum la Florența ori la Paris?”. Sunt mulți oameni interesanți pe lume pe care i-am descoperit cu ajutorul blogurilor personale, ea este unul din ei, descoperit printre trăiri descrise în cuvinte, un om sensibil în scris și am clara impresie că și în realitate. Din tot ce citesc pe blogurile din afară, Melinda a fost și este singura pe care mi-aș dori cu adevărat să o întâlnesc, să îi mulțumesc că nu este superficială și că îmi dă doza aproape zilnică de iubire necondționată pentru două orașe ce n-au cum să te lase rece. Și mi-o transmite live, de la fața locului :)

N-am încercat însă niciodată să iau legătura cu ea …

Vizitând oraşe pe bicicletă

N-am putut să nu observ cât “de la modă” e această practică. În cele mai multe privinţe mă bucură şi consider şi eu că este o practică excelentă, însă mărturisec că am încercat-o o singură dată, la Verona. Atunci am descoperit oraşul pe bicicletă şi pe deasupra şi gratis. Clau a mai încercat ceva similar în Norvegia şi îmi tot povesteşte ce fain a fost şi eu mă înverzesc de ciudă că n-am experimentat împreună :)

Oricum sunt sensibilă la tot ce înseamnă o bicicletă, astfel că o caut peste tot pe unde ajung, în plus mi se mai şi pare fotogenică, aşa că m-am trezit cu ceva poze cu mademoilsele la biciclete în prim plan. Hai să vă arat câteva şi să vă spun povestea, (da, e o poveste fiecare) ;)

Ziceam de Verona, aici ne-am luat bicicletele de la gară unde le-am şi predat la final, le puteam ţine câteva ore (3-4, nu mai reţin exact). Am garantat cu buletinul (unul singur a fost suficient pentru două biţe). Am stabătut tot oraşul pe ele, până la Arenă, apoi până la Piazza Garibaldi, până la Julieta acasă, la podul cu lacăte etc. Ne-au fost foarte utile, mai ales că în acea zi am văzut două oraşe: Verona şi Padova… Amintirea cu bicicletele de la Verona o să o am multă vreme.

La Montpellier bicicleta e regină, e PESTE TOT şi o poţi închria de oriunde contra unei sume decente (mi se pare că era cam 2 euro/zi). Să vedeţi cum arata parcările de la Unniversităţi în Montpellier, eu m-am şi speriat prima dată, am avut un şoc, mai ales că pe vremea aceea prin Cluj nu existau standuri de închiriat biciclete (acum există). Ce îmi plăcea cel mai mult la biţele astea franţuzeşti era culoarea demenţială, îţi venea să le iei acasă pe toate. Una dintre cele mai vii imagini din Montpellier a rămas asta cu bicicletele.

Tot în Franţa am făcut şi cea mai faină poză cu două biciclete “îndrăgostite”. Aşa mi-am imaginat eu că sunt, stăteau rezemate de un felinar pe faleza din Palavas şi priveau marea. M-am îndrăgostit şi eu de imaginea asta, îmi revine mereu în minte când mă gândesc la acea perioadă.

Ultimile biciclete fotografiate care merită arătate le-am găsit anul trecut la Florenţa, pe o stradă îngustă şi plină de istorie. Stăteau liniştite lângă un zid îngălbenit de vreme şi m-au făcut să mă gândesc la cine le-a lăsat acolo şi ce treabă or avea cei care le-au abandonat fără nicio pază pentru o vreme… De dragul lor, ieri mi-am pus imaginea asta pe desktop.

Promit să merg într-o zi să le fotografiez şi pe cele din Cluj… poate chiar dau o tură toamna asta, că n-am mai urcat pe o biţă de ceva vreme… Voi?

Florence in a nutshell

Aţi auzit de sindromul Stendhal? E o boală (reală!) ce poate cuprinde turiştii care ajung la Florenţa, motiv pentru care mai poate fi cunoscută şi sub denumirea de sindromul Florenţa. Se manifestă prin palpitaţii, confuzie şi chiar halucinaţii sau stări de ameţeală şi totul pentru că expunearea la aşa frumuseţe poate fi de-a dreptul incredibilă pentru săracul mental uman. Aproape că nu am crezut că aşa ceva e posibil, dar uite că este şi mai e şi denumită după Stendhal, care o descrie frumos în cartea Naples and Florence: A Journey from Milan to Reggio. Ceea ce atunci părea a fi doar o metaforizare a senzaţiilor trăite de autor în faţa frumuseţilor Florenţei, s-a depistat cu timpul la mai multe persoane care au vizitat Florenţa şi incredibil, au fost fascinate în asemenea măsură încât aproape să nu facă faţă fizic şi mai ales psihic experienţei trăite.

Deci uite că se poate ceva mai mult decât un simplu şi firesc “mi-a plăcut foarte mult”, ori “e Superbă!”, adică se poate transforma totul într-o adevărată nebunie care să te răpună. Asta e Florenţa şi Cine nu înţelege pasiunea pentru un asemena loc, ştim cu siguranţă de ce, pentru că nu a văzut-o şi nu a cunoscut-o… ÎNCĂ. Căci atunci când o vezi, înţelegi şi îl înţelegi pe Stendhal şi pe toţi cei care mai că o iau razna în faţa lui David sau în faţa Domului sau în faţă la Ponte Vecchio… unde era să o iau şi eu :)

Articolul de azi e în special pentru cei care nu au văzut-o, dar nu numai pentru ei ci şi pentru cei care cunosc nostalgia acestui oraş minunat. M-a întrebat cineva de curând dacă merită să meargă să o vadă atunci când va ajunge în Italia la mare… nu mult mi-a lipsit să mă sufoc de emoţie recomandând cu căldură acest oraş şi spunând cu la fel de mult sentiment că se poate să fie chiar cel mai frumos pe care l-am văzut (fără să se supere Parisul pe mine). În direcţia asta am nişte recomandări aici, aici şi aici şi mai apoi vă trimit să o citiţi pe Melinda Gallo cu inima ei care acum se află în două locuri, dar mai mult la Florenţa (fără să se supere Parisul pe ea, o să vedeţi de ce)…

Şi mai apoi, firesc, îmi vine şi mie să întreb, poate prea atât de des; inima mea unde se află?

Spectacolul lumii: Italia

Titlu: Spectacolul lumii

Autor: Ioan Grigorescu

Editura: Neverland, 2011

Nr. pagini: 288 (Italia, 222)

Preţ: 29 de lei în librariaonline.ro

Ioan Grigorescu a fost realizatorul uneia dintre cele mai longevive emisiuni de televiziune, Spectacolul lumii, cu peste 400 de episoade, filmate în peste 50 de țări. A filmat 37 episoade în perioada 1993-1994 și 222 de episoade în perioada 1999-2005. „Regretul cel mai mare nu este că nu voi mai fi, căci asta se întâmplă tuturor… Mi-ar fi plăcut să am, poate, o viață mai sedentară, dar eu nu pot fi un călător imobil”… spunea Ioan Grigorescu.

Volumele din Spectacolul lumii, apărute la editura Neverland, reunesc textele lui Grigorescu despre Italia, Spania, Franţa, Anglia şi USA. Eu am citit numai partea despre Italia: Arta de a călători, deşi în acelaşi volum se află descrisă şi Spania: Revelaţia ireparabilei pierderi. Textele nu sunt facile, dar sunt profunde şi cuvintele sunt foarte bine alese. Am savurat Italia pe pâine odată cu fiecare frază încheiată; mici porţii vă ofer şi vouă astăzi cu îndemnul de vă procura aceste cărţi cât mai repede pentru a putea deveni aşa cum autorul şi-ar fi dorit, nişte călători sedentari, asta doar până le terminaţi de citit, căci apoi, tot ele, vă vor pune suficient foc în tălpi, încât să o luaţi din loc… Călătorie plăcută!

N-ai văzut mai nimic din Florenţa, mi-am spus, părăsind capitala Toscanei. Şi am vrut să revin, dar nu mi-a mai fost dat. Metropola de pe Arno, în care s-a aprins flacăra Renaşterii, mi-a rămas în memorie ca o făgăduinţă neîmplinită.[…] Aştept şi eu împlinirea sorocului pentru a revedea Florenţa, oraşul ce mi-a rănit inima cu o dragoste târzie, dar cu atât mai puternică.[…] Florenţa doare în amintire, ca o vrajă nedezlegată ce-ţi prinde sufletul în mrejele ei, pentru a nu te mai părăsi niciodată.

Mai multe poze aici

Nicăieri ca la Florenţa nu am simţit ce au însemnat de-a lungul veacurilor deşertăciunea puterii, chiar neputinţa puterii, seducătoarea, dar înşelătoarea ei vrajă, ameţeala provocată de ea în sufletele celor ce o deţin, în opoziţie cu incomensurabila şi veşnic dăinuitoarea forţă a artei, cea care serveşte drept hrană spiritului, sfidând neantul…

Trebuie să ai un suflet renascentist pentru a pricepe Florenţa.

I s-a zis acestui oraş Caput Mundi şi s-a afirmat că toate drumurile lumii ar duce spre el. O urbe grea de atâta istorie, purtând în pântec o sarcină dificilă – eternitatea- imposibil de avortat. […] Piatra are o memorie indestructibilă, ea a păstrat în muţenia ei ecoul conştiinţei de sine a unei epoci, a conservat gândirea artistică, strângând în ea neuitarea. Iar Roma este oraşul unde şi pietrele prind glas. 

Mai multe poze aici

Poveştile nu prea acceptă înecarea copiilor, aşa că şi de astă dată, oşteanul care a primit porunca să-i arunce în valurile Tibrului pe cei doi nevinovaţi îi va pune într-un coş de papură şi îi va lăsa să fie duşi pe undele fluviului, vii şi nevătămaţi. Şi se va ivi, ca în atâtea alte poveşti, şi salvarea. Ea este lupoaica milostivă ce şi-a pierdut puii, drept care îi va adopta pe cei doi orfani şi îi va alăpta ca o mamă. Apoi vine ciobanul, poate acelaşi care l-a salvat şi pe Oedip, va lua copiii şi îi va creşte până când vor deveni doi tineri voinici şi vor avea revelaţia obârşiei lor. Îşi vor găsi bunicul, pe Numitor, îl vor pedepsi pe uzurpatorul Amulius, iar ei înşişi vor fonda o nouă cetate aproape de locul de pe Tibru unde au fost salvaţi de lupoaică.

David veghează Florența

Pentru că tot v-am povestit despre Florența și despre Toscana, azi nu mă voi folosi prea mult de cuvinte ci mai mult de imagini, pentru a vă descrie ultima zi la Florența. Vă spun doar că știam clar ce aveam să facem înainte de a merge la gară să o luăm spre… Lucca, și anume să urcăm (la propriu) până în Piazza Michelangelo căci auzisem că de acolo Florența se vede cel mai spectaculos. Pe drum ne-a prins ploaia și aveam să constatăm că de fapt o să prindem toate cele 4 anotimpuri în mai puțin de 25 minute, însă când am ajuns sus soarele încerca să lumineze blând cupola catedralei Santa Maria del Fiore… era toamnă din nou.

Constrast lumină/întuneric

Santa Croce (Vedere din Florența)

Cel mai sexy fund din istoria artei :)

Michelangelo prin David va veghea pentru totdeauna Florența

Prin fotografia asta se poate rezuma toata starea pe care am avut-o pe durata “expedieției” fiorentine.

Și Fiorentina juca acasă

Ne-am cazat la Orcagna, pe Via Orcagna, un hotel ales pe booking în funcție de “cât de aproape este de centru și gară” și evident de preț. A fost alegerea ideala, am povestit deja de el aici și îl recomand din suflet. Dar, n-am putut să ne vedem camera decât după ora 13, însă noi n-am vrut să pierdem vremea ci ne-am debarasat de câteva bagaje la recepție și am pornit iarăși la drum. De data asta aveam și hartă, deci am putut observa ușor că de la hotel în 15 minute pe jos eram la Santa Croce, cimitirul-muzeu unde sunt înmormântate toate mințile luminate ale Florenței și jumătate din geniile planetei. Am plătit 5 euro intrarea de persoană, eu sunt împotriva taxei de intrare într-o mănăstire/catedrală/biserică/Dom sau ce o fi, din simplul motiv că este peste puterea mea de înțelegere de ce trebuie să pui taxă pe ceva “sacru”, da, dacă este vorba de muzeu, cupolă (cu lift sau chiar trepte doar), ceva de văzut în plus, să zicem că trec cu vederea, dar taxă de intrare in biserică mi se pare blasfemie. Dar asta e altă discuție. Oricum de data aceasta înțelesesem că nu e vorba doar de “catedrală” și am plătit fără părere de rău cei 5 euro, n-am regretat o clipă.

În Santa Croce sunt înmormântați printre alții Michelangelo, Rossini, Dante, Machiaveli și Galilei, plus alte câteva zeci de personalități. E incredibil și senzația este unică, jos pălăria dacă o ai, dacă nu măcar apleacă capul în semn de respect, a! și vorbește în șoaptă. Mi-a plăcut senzația și mi-a plăcut locul acela cu greutate. Că e de neratat dacă călcați în Florența se înțelege… Fațada de la Santa Croce nu are nimic de-a face cu retul “hardughiei”, însă Piazza Santa Croce este sublimă, atât de veche și atât de nemuritoare.

De aici, lăsându-l pe Clau să “citească” harta am luat-o spre Muzeul Galilei pe care “trebuia” să-l vedem mai ales ca are expus degetul mijlociu al lui Galilei si un dinte de-al savantului. Prea “tehnic” pentru mine, dar impresionant de elegant. Totusi 8 euro intrarea e rezonabil mai ales ca nu sunt cozi ca la alte muzee, cum aveam cu tristețe să constat. Nu vă pot povesti cam ce am văzut acolo, stiu doar că am citit un citat al lui Galilei de câteva ori și părea că îmi zice atat de multe, un fel de filosofia originilor, foarte interesant, păcat că n-am putut trage o poză, ca de altfel în tot muzeul.

Apoi am zis că mergem la Uffizi, ei aș… după ce că toată Piazza de la Signoria a fost plină ochi, față de cum am văzut-o dimineața, în față la Uffizi era o coadă de speriat. Știam că va fi, a fost și la Louve, și la Vatican și mă așteptam, dar parcă aici nimic nu înainta. Să stai multe ore la coadă nu îți permiți, mai ales dacă esți doar într-un weekend prelungit, așa că mulți au fost ca noi și am abandonat ideea. Deci pentru Florența, musai Firenze Card, data viitoare așa vom face, în plus ai liber la toate muzeele (cred că poți sta o lună să vizitezi numai muzee). Pentru cei care totuși preferă să stea la coadă, trebuie spus că după ora 16, biletul este doar 10 euro, in loc de 11 cât este in rest, iar lunea muzeele, ca mai peste tot în Europa, sunt închise. Tocmai de aceea noi ne-am întors “neculturalizați” de la Firenze, căci duminică am luat-o hai hui prin regiune, luni au fost închise, iar marți am plecat.

Cam abătuți după ce că nu am intrat la la Galeriile Uffizi și știam că nici la Academia nu vom merge să-l vedem pe David cel adevărat, din aceleași considerente, am luat-o spre casa lui Dante și de acolo din nou la Dom să vedem dacă putem intra. Printr-un concurs de împrejurări favorabile coada la intrare în Dom se scurtase subit și noi am ajuns cam primii la ușă. Așa am reușit “in extremis” să intrăm în imensa catedrală, care Doamne Ferește cât eee!!  E gratis intrarea!! Aici am stat ceva vreme… apoi am căutat locul prin care se urcă în cupolă, dar aveam să aflăm că se află în exteriorul catedralei și că există și acolo o coadă și o taxă, 8 euro… Nu mai rezistam la o coadă, nici măcar să o văd, nu mai, cred că trebuia să dormim și să ne revenim, cred că a fost și ăsta un factor care ne făcea să ne irităm instant în fața cozilor comunisto-turistice. Așa că am decis de comun acord (rar în călătorii) să mergem la hotel să ne odihnim și apoi, așa cum vă comunicam și aici, să mai ieșim eventual.

În drum spre hotel am poposit la un Coop, un fel de Billa din regiune de unde să ne luăm niște bunăți pentru cina ce avea să o servim la pat, mai ales că eram și convalescenți. Genul acesta de cină am experinemtat-o și la Paris și a fost delicioasă. De această dată ne-am rezumat la brânză afumată cu prosciutto și cola, iar eu am vrut musai și niște biscuiți cu gem, ciocolată și migdale la desert (pe care a doua zi dimineața de adormită, i-am răsturnat în mijlocul camerei și am aruncat jumate din ei) :(

La hotel, oricât de neturistic și deloc specific mie în călătorii am adormit și m-am trezit când deja afară se întunecase; unde să mai ieși? Mai bine am mâncat și ne-am pus iar la somn pentru a fi măcar a doua zi mai fresh. Și am adormit, greu, pentru că îmi curgea nasul și pentru că afară cumva din depărtare se auzea mare gălăgie, semn că în sâmbăta aia, Fiorentina juca acasă…