Călătorim cu multă plăcere prin România și ne place la nebunie să descoperim locuri frumoase. Norocul face să le avem. Norocul! Relieful ne ajută, iar istoria ne-a lăsat în urmă o moștenire valoroasă. Că nu știm avea grijă de aceste locuri cu tot ce ar implica asta este altă poveste. Ca în orice aspect al vieții, norocul ajută, e bine să ai noroc, dar nu e recomandat să te bazezi doar pe el. Așa că pe oriunde trecem, oricât de încântați am fi de ce vedem (și suntem de multe ori), ne poate păli ca o rafală de vânt rece apărută din senin într-o zi caldă de vară, o tristețe fără margini. Realizăm deseori că există o Românie către care nu privește mai nimeni, care se zbate să reziste ca o floare ce răsare prin asfalt și nimeni nu-i apreciază efortul. Totuși, e atât de frumoasă și de vie! Tot acest tablou de metafore se aplică “frumoaselor ruine” ale României, fie că ele se numesc biserici fortificate, castele, conace, situri arheologice sau alte feluri de pietre răspândite pe dealuri, fiecare cu povestea ei, dintr-o lume pe care noi nu o putem cunoaște, decât dacă cineva le-ar pune în valoare și le-ar scoate în față din punct de vedere turistic. Altfel au auzit de ele o mână de oameni și atât.