Data viitoare când mai dă deprimarea în mine (și o să dea cât de curând, că vine toamna, ca să vezi ce motiv zdravăn) o să mă gândesc la după amiaza zilei de ieri. În sfârșit, după aproape o săptămână, nu a mai plouat după amiaza, așa că am ieșit la o scurtă plimbare. Și la distanță de nici cinci pași, m-au izbit două povești.
De ceva vreme am în minte o astfel de postare, numai că a fost nevoie să privesc îndelung la brațul de cărți neterminate (record negativ, nu alta) și să mă amăgesc că le voi termina până la final de an, ca să mă pun să compun un articol așa cum îmi place mie. Pentru că da, cel puțin în ultima vreme, dacă o carte nu mă duce undeva, undeva să văd cu ochii minții locul, atunci nu mă duce niciunde, deci o abandonez fără regrete. Totuși însă, au trecut prin mâinile mele câteva cărți care m-au dus fix acolo unde mi-am dorit, când mi-am dorit…
Azi doar imagini, lăsând cuvintele pentru o data viitoare. Mai multe fotografii aici și mai multe detalii despre Miercurea fără cuvinte, la Carmen.
Azi dimineață mi-a fost friguț încă înainte de a mă da jos din pat. A fost așa de ciudat de simțit asta pe un august neîncheiat încă, încât mi-a fost ciudă și am vânat soarele toată dimineața. Mda, față de anul trecut când până la 1 septembrie am dormit cu geamul de ca dormitor deschis, de aproape o săptămână soarele a fost așa de scump la vedere, că am și zis: “nuuu, nu poate veni toamna de acum!!!”, deși încă de la Ineu de săptămâna trecută v-am spus că e caniculă cu frunze uscate pe jos, sooo… vezi semnele, vezi semnele… :)
După o zi pe Transalpina și două zile mai mult decât pline pe Clisura Dunării, în cea mai fierbinte săptămână din 2013, am hotărât că avem nevoie de o zi de bălăceală, dar una bună… Și în drumul nostru, foarte aproape de Orșova, trona Herculane, o stațiune cândva Splendidă, acum aproape o ruină, și totuși… din nou sentimentală, din nou simțind ceva în plus într-un loc de care mulți fug, pentru un loc de care zici că nimeni nu ar mai fi interesat, Herculane mi-a spus o poveste de dincolo de timp.
Eu mi-o amintesc bine de tot pe Elena Roizen. Este (era) o cântăreață de muzică populară dintr-o zonă a țării, care din punct de vedere folcloric nu-mi spune nimic. Nu mă identific cu ce se cântă în acea zonă (normal că nu, eu mă identific cu alde Tiberiu Ceia ori Sava Negrean Brudașcu, dacă tot e să vă spun), dar uite că Elena Roizen îmi plăcea, îmi plăcea pentru că ea cântă despre Dunăre cu dragoste nebunească în glas, iar eu jur că am auzit *Hai, Dunărea mea în minte de câte ori am privit vara asta Dunărea, la fel cum auzeam Sous le Ciel de Paris, când mă plimbam pe malul Senei.
Și apoi se întâmplă lucruri din astea, brusc și neașteptat. Mergi într-o vineri seara cu prietenii la o terasă, ca fiecare să povestească frânturi din vacanța lui. Îți iei o bere fără alcool, dar cu multă lămâie și încet se aglomerează în jurul tău. La un moment dat, chiar la masa de lângă tine ți se pare că vezi pe cineva cunoscut… sau nu? Și te uiți, și privești apoi în altă parte, te uiți iar și îți zici: n-are cum să fie!! Fii serioasă, tocmai i-ai văzut statuia și ai promis că o să-i cumperi biografia, deja ai și luat la puricat anticariatele de pe net, care ar fi probabilitatea?… Și apoi zâmbești, pentru că s-ar putea să fii chiar atât de norocoasă și să fie chiar El.
