Criză, criză dar să știm și noi…
Să fiu sinceră tot timpul am considerat că-mi iau cam multe reviste. Ce-i drept le păstrez în formă foarte bună, am o colecție drăguță și interesantă. Poate peste ani când copii mei or să le găsească în podul bunicilor de la Ineu (drăguț, nu?) le vor răsfoi cu plăcere.
Așadar îmi iau Tv Satelitul de pe la 12 ani și am trecut cu el prin toate transformările. Cred că-l voi cumpăra până la adânci bătrâneți dacă le-oi apuca și daca le-o apuca si el :)
Apoi cam de pe la 15 ani îmi iau Unica, la început numai câteva numere pe an, dar din 2004-2005 am toate numerele. Specific faptul ca de la 15-16 ani am început să-mi iau reviste “în prostie” de la Întâmplări adevărate la V.I.P de la Avantaje la Practic în Bucătărie, de la National Geographic la Vacanțe și călătorii, revista Mireasa până la Dilema, de la…chiar nu are rost să continui pentru că le am pe toate în pod, unele nici nu mai există în zilele noastre. Din acest vârtej care mă trăgea mereu pe la tarabe am reușit să ies după vreo 2 ani de colecționat :D
Dar să trecem mai departe. Din 2005 îmi iau constant și Bolero. Îmi place la nebunie că e micuță, încape în poșeta și o pot citi pe mijloacele de transport în comun unde chiar nu se cade să citesc Blaga sau Anais Nin (că se uită lumea ciudat).
A!! mai am și o revistă pe care o cumpăr de la primul număr Clever Travel. E minunată, cred că am mai scris de ea.
Împreună cu Clau mai luăm și Good Food pentru mai multă inspirație în….bucătărie, dar numai de anul trecut.
Toate bune și frumoase numai că din aceasta lună revistuțele s-au scumpit. Azi mi-am luat Bolero cu 5,9 lei de la 4 lei și am văzut că și Unica sare de la 5,4 lei la aproape 7 lei. Probabil și celelalte vor suferi modificări de preț de săptămânile următoare.
În aceste condiții mă văd nevoită să mai renunț și mă tot gândesc la care…poate că încet, încet la mai multe…
Și ce bucurie îmi provocau unele mai ales în urmă cu câțiva ani. O bucurie imensă cân îi ziceam lu tati să-mi ia din oraș Unica și el se întorcea cu încă 2 pe lângă ea. Sau când mergeam să-mi iau Satelitu’ de la Ineu din centru și mă întorceam și cu un Joy proaspăt. Wow sau colecțiile cu cărți sau filme (mai ales la ziare).
Asta e poate criza asta mă va desprinde de un așa zis hobby mâncător de bani :((
De ieri până azi
S-a așternut zăpada, iarna e pe uliță, iar pe gard, neaua e de două palme. Mi-e ciudă că n-am sanie și nici cu cine mă da. A nins ca în povești, cu flugi mari și deși. Apoi peste noapte cu fulgi micuți dar curajoși. E frumos, dar câte drumuri o fi blocat neucica asta numai ea știe. “Autoritățile” sigur nu se așteptau. Bine că am mers acasă săptămâna trecută, că azi sincer nu m-aș fi încumetat fără lanțuri.
Ni s-a inundat baia. După ce a plecat instalatorul de la noi, care tocmai ne schimbase un cot la WC, am observat că dacă vecini i trăgeau apa, ne ieșea toată la noi prin “sifon”. Și asta nu e tot, nu am putut folosi nici cada căci se pare că scurgerea nu făcea față. Am făcut noi “față” de nervi, mai ales că era seară, afară ningea și era clar că domnu’ “Bebe” nu se mai întoarce. A venit azi la 8 dar a zis că se întoarce mai târziu cu unu care are planul țevilor din bloc și așa poate descoperă ce s-a întâmplat și desfundă unde s-a înfundat. My GOD…
Un avion s-a prăbușit in SUA, statul New York cu 48 de persoane la bord. Toate au murit. Și încă una care se afla în casa peste care s-a prăbușit avionul. Of, și când mă gândesc că peste 2 săptămâni ia și Clau vreo 10 avioane…
Am terminat de citit “În lumea taților”, frumos colaj, idee strălucită.
Am scris pe DVD-uri sezonul 2 din Gray’s Anatomy.
E 9:28, ieri pe vremea asta era încă primăvară, puteam trage apa la baie, iar americanii ăia trăiau încă…
La conference
Să ne înțelegem: am la activ 11 ani de franceză. Primii 7 fenomenali, următorii 4 au ruinat tot ce acumulasem până atunci. A ști o limbă străină înseamă scris, citit, vorbit cel puțin la nivel conversațional. Deci în concluzie pot spune că nu știu franceza cu toate cele enumerate mai sus.
Astăzi am fost la o conferință unde o profa de la Universiatea din Porto a ținut un discurs la Faculatatea de Litere din Cluj despre: “Á la Recherche de l’Identité Perdue – Essai sur la crise de
l’Identité dans le roman portugais contemporain.”
Ok tipa e portugheză, vorbea franceza excelent, am priceput și eu cam 30 % din ce zicea și poate că aș fi priceput mai mult dacă nu întârziam cam 30 de minute. În fine. Am plecat de la conferință extrem de iritată și am mers drept la centrul de limbi străine unde m-am interesat de un curs de franceză. Aflai că se ține unul din 2 martie, 30 de ore, 300 lei. Încă mă tentează să merg. Și dacă va fi să-mi placă poate că aș mai lua unul mai târziu, altă limbă evident.
Uff…și când mă gândesc ce tare îmi plăcea francez când făceam cu d-na Sasu, ce compuneri ne dădea, ce super era. La naiba de treabă, ce mă irită că nu am aprofundat când era cazul.
Poate că nici acuma nu-i târziu având în vedere că majoritatea conferințelor care se țin pe la noi pe la Universitate sunt în franceză. Cu engleza am exercițiu, plus că am făcut intensiv în liceu, apoi am făcut și-n faculate, am luat testul Alpha, dar nu se poate compara, engelza e pretutindeni. Așa că ce facem cu celelalte limbi?
Franceza ar fi acum în prim plan, dar mă temtează foarte tare și italiana. O altă limbă pe care o știu la nivel de conversație e spaniola, dar nici acolo n-ar strica o aprofundare.
Poate că ar fi 2 limbi pe care nu cred că o să le pot învăța în viața aceasta; germana și rusa.
Nu toți putem muri EROI
De două săptămâni două cazuri nu-mi dau pace. Mor oameni nevinovați care au sărit în ajutorul altora. Primul e brașoveanul care s-a luat după “tipu’ cu pistolu'” care a “găurit” doi oameni în plină stradă, iar al doilea e handbalistul Marian Cozma care a îndrăznit să ceară socoteală unor rebuturi care dădeau o chelneriță cu capul de tejghea după ce aceasta le ceruse nota de plată.
Ambii au primit drept răsplată câte o “questie” în inimă, unul un glonț, celălalt lama unui cuțit.
Cu părere de rău spun că nu am urmărit CM de handbal din Croația, deci Cozma îmi era cvasinecunoscut, dar imaginile din ultimele zile mi l-au imprimat pe veci pe retină, era oricum o prezență. Apoi am citit pe hotnews că ăștia îi găsiseră contul de hi5 unde cu foarte puțin timp Marian scrisese; “Deși lumea toată e plină de ură, inimile încă mai sunt pline de iubire.”
N-am plâns de ceva vreme, aș fi putut să o fac acum.
Apoi poate că am câteodată remușcări. De multe ori pot face fapte bune, minore ce-i drept, dar nu le fac. Poate de frică, cine știe?!? Numai de câte ori trec cu mașina pe lângă accidente, mașini răsturnate în șanț, lume în jur căutând oameni, sau cadavre. Dar nu am oprit niciodată. Mă gândesc uneori că dacă nu ar opri nimeni, cum ar fi? Îmi pare rău dar nu fac nimic și câți ca mine, oho.
Și atunci cei care chiar fac ceva, cei pentru care “spiritul civic” invocat de Mircea Badea în ultimele seri până la iritare, înseamnă să sari în ajutor, cei care mor cu curaj, dar extrem de nedrept, oare cum gândesc ei? Probabil au sistemul lor care nu include frica și nici gândul la moarte.
Nu știi ce se întâmplă cu tine nici un moment, acum ai planuri, vise, peste câteva secunde nu mai ai nimic, nu mai ești nimic. Nu realizăm că atâta timp cât suntem vii și sănătoși putem face multe, ni se pare că simplul fapt că existăm e de foarte multe ori greu și nu avem chef de el. Dar în fața morții oare ce simțim? Ne gândim la visele care s-au spulberat sau încercam să ne agățăm de ultima frântură de lumină?
Îmi pare rău dat nu pot fi altfel decât tristă…
Weekend la Ineu
Am ajuns la Ineu mai devreme decât am crezut după vacanța de iarnă. Am prins la plecare o vreme absolut minunată cu soare strălucitor, 15 grade de februarie și un drum uscat pe care l-am făcut în 4 ore jumate. Paradoxal dar la întoarcere deși a plouat tot drumul am făcut doar 4 ore dar, noh…
Ce am făcut la Ineu:
-am stat la povești cu mami până la 2 jumate noaptea
-evident sâmbătă abia m-am trezit la 10 jumate să merg la pensat
-am mâncat tocăniță de pui și spanac cu ficăței, ceea ce la Cluj nu gătesc
-am ascultat Vonda Shepard, asta după ce a plecat Clau de la mine
-mi-am complectat colecția de poze de pe calculatorul de la Ineu
-am fost la Chilian
-am ieșit sâmbătă seara la River la suc cu felete și Cristi și am aflat că a murit Mâneran și d-na Bocșa
-am făcut popcorn la micro și am stat cu ai mei la bucătărie până la miezul nopții
-l-am vazut pe Dulhaz la volan
-am văzut mașinuța lu Adina, dar l-am întâlnit și pe Tibi chiar înainte de plecare
-mi-am depășit recordul de viteză la întoarcere, nu zic cât, dar E
Ce am făcut după ce am ajuns la Cluj:
-am despachetat
-și am așteptat 2 ore să vină curentul să pot intra pe net, că deh la Ineu n-am.
My Sergei
Faptul că sunt leșinată după patinajul artistic nu mai miră pe nimeni. Cred că urmăresc acest sport de când mă știu. Cunosc cam toți campionii europeni, mondiali și olimpici (chiar dacă nu aș putea scrie numele tuturor rușilor și asiaticilor).
Patinajul este o poveste minunată despre cum forța fizică, talentul nemăsurat și iubirea pentru artă, muzică și stil se întâlnesc în mod inedit. Poate le dau dreptate celor care spun că nu este chiar un sport, pentru că nu-l poți judeca obiectiv, dar sincer eu nu-l urmăresc pentru competiția acerbă (care există, vă asigur) ci pentru spectacol.
Această poveste de care vreau să vorbesc a născut la rândul ei povestioare extraordinare, de dragoste, de ură, de invidie sau admirație. Peste toate însă răsare o poveste uluitoare. Protagoniștii: Ekaterina Gordeeva/Sergei Grinkov. Perechea rusă era reușita prin definiție. Patinau împreună de la 12 ani, erau multiplii campioni naționali și europeni atât la juniori cât și la seniori. Succesul era garantat. Astfel că urmează să câștige titlul mondial în patru rânduri 86-87, 89-90. Vârful de formă îl ating însă la Olimpiada de la Calgary, Canada în 1988 unde câștigă medalia de aur. Ca foarte mulți sportivi era imposibil să trăiască o poveste iubire în afara circuitului, așa că își trăiesc propria poveste de iubire pe gheață, devenind perechea momentului, dezvăluind o dragoste ce îi mistuia cu multă vreme înainte. În aprilie 1991 cei doi se căsătoresc într-o biserică ortodoxă din Moscova și decid să părăsescă concursurile de amatori trecând la profesiniști. În 1992 realizeză că sunt prea tineri totuși pentru profesionism, ea avea numai 22 de ani, iar el 25 și decid să se întoarcă la amatori pentru a prinde olimpiada de la Lillenhamer din Norvegia (care a avut loc la doar 2 ani distanță din cauza proaspetei decizii de a separa anii olimpici, până atunci într-un singur an se disputau atât olimpiada de vară cât și cea de iarnă). La olimpiadă câștigă a doua medalie olimpică de aur din carieră (lucru extrem de rar la patinaj, mai ales la perechi).
Dar în 1995 în timpul unui antrenament dinaintea unei gale profesioniste, Sergei face stop cardiac și moare pe gheață sub privirile ei în doar câteva minute. Avea doar 28 de ani. După ce-și revine din șoc, Ecaterina rămasă văduvă la doar 24 de ani scrie o carte, care mai târziu va avea parte și de o ecranizare: “My Sergei: A love story”.
Semifinala de vis
Fără dubiu Australian Open e turnelul meu favorit. Ar veni imediat după Roland Garros, dar despre ăsta altă dată.
Tocmai am văzut un meci de tenis de “comă”. Nu am mai văzut un asemenea meci din 2005 tot o semifinală dacă nu mă înșel și tot la Australian Open, meci între Roger Federer și Marat Safin. Atunci meciul era câștigat de Safin care câștiga dupâ două zile și turneul.
Azi s-au întâlnit spaniolii Rafael Nadal, nr.1 mondial și Fernando Verdasco nr. 14 mondial. Meciul a durat mai bine de 5 ore, încheindu-se cu scorul de 6-7,6-4,7-6,6-7,6-4. A fost unul din meciurile acelea care trebuiau să aibă 2 câștigători. Recunosc că am ținut cu Verdasco, dar nu pentru că nu-mi place Nadal ci pentu că îmi doresc o diversitate în ceea ce privește finalele de Grand Slem. Dacă bătea Verdasco el era cel care avea ocazia de a-l dărâma în finală pe Federer, așa că duminică o să vedem o finală clasică Federer-Nadal ca și ultimele nu știu câte pe care le-am văzut. În plus țin cu cei la care văd o urcare în ierarhie nu cu cei care se tot mențin, adică îmi plac cei în acensiune cum este Verdasco.Asta e. E bine. În finală țin cu Nadal și chiar sper să câștige.
Până duminică însă, avem mâine finala feminină cu Serena Williams și Dinara Safina (da, sora lui Marat Safin)