V-am promis și povestea lui Costi, sper că nu v-am făcut să așteptați prea mult, povestea e interesantă, cu siguranță trăită ea a devenit pentru câștigătorul nostru o experiență de neuitat.
În octombrie 2007, am trăit una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea: călătoria în India, la Hyderabad. Ca ziarist, m-am alăturat delegaţiei române la Jocurile Mondiale Militare, o competiţie similară Jocurilor Olimpice, numai că participanţii sunt membri ai forţelor armate din lume. Am făcut escală în Amsterdam, unde am stat vreo cinci ore, aşa că am apucat să văd cât de cât oraşul, să mă plimb prin Red District şi să-mi fac o părere despre olandezi, despre stilul lor de viaţă şi civilizaţia atât de diferită faţă de ce e „la modă” în România. În fine, după Amsterdam, am avut zbor direct către Hyderabad, un oraş din centrul Indiei, cam al şaptelea din ţară ca număr de locuitori, vreo opt milioane. Am zburat aproximativ nouă ore, în avionul KLM ni s-a servit mâncare cu specific indian (brr, din start am zis că o să mor de foame), am mers de nu mai ştiu câte ori la toaletă (de altfel, se făcuse coadă) şi, după ce am aterizat, am avut impresia că am plonjat pe o altă planetă: feţele mi se păreau dubioase, hainele învechite, aeroportul îmbâcsit şi aglomerat, aerul irespirabil…
Ţi-aş putea povesti două zile despre sentimentul de pustietate pe care l-am trăit câteva minute bune, până când mi-am văzut geamantanul pe bandă. Am cam avut de aşteptat în aeroport, era o harababură de nedescris, lipsa de organizare mi se părea evidentă… În fine, am fost luaţi de un autobuz şi transportaţi către aşa-zisul „parc olimpic”. Am traversat oraşul, din câte am reuşit să disting în beznă, că era ora 3 noaptea. Am văzut clădiri prăbuşite şi cocioabe imediat lângă malluri şi complexe de birouri din sticlă şi oţel, oameni dormind în mijlocul străzii, maşinuţe ciudate, vaci şi tot tacâmul de specific indian. Au urmat vreo 10 zile incredibile, cu plimbări prin vecinătăţi, târguieli cu perle şi senzaţii pe care nu cred că o să le mai am vreodată (inclusiv nebunia de a lua un „tuc-tuc”, o ricşă, pe post de taxi, şi a mă plimba alături de un coleg prin oraş, fără să cunoaştem străzi sau locaţii. Ştiam doar că vrem la City Center, ăsta era un mall, iar indianul, care nu prea le bunghea pe engleză sau făcea pe prostul, ne-a dus prima dată în centrul oraşului.
Oricum, călătoria a fost super-ieftină pentru buzunarele noastre, adică de vreo patru dolari ne-a plimbat mai bine de jumătate de oră). Şi, ca să ajung şi la finalul grăbit al poveştii, ne-am întors tot prin Amsterdam, dar n-am mai avut timp să-l vizitez. Când am ajuns la Bucureşti, mă simţeam atât de special, de parcă făcusem ceva deosebit, înghiţisem viermi sau ceva de genul ăsta. Luând taxiul de la aeroport, mi-am amintit plimbările din Hyderabad şi m-a cuprins dorul de mizeria aceea din India. Interesant, nu? Trebuie să mergi acolo ca să simţi efectiv viaţa. La scurtă vreme, a început să mă doară ficatul şi n-am putut să nu mă gândesc că s-ar putea să fie ceva de la vaccinurile de dinaintea călătoriei sau de la vreun virus contractat în India. În timp, problemele acelea au dispărut şi acum trăiesc nostagia acelui drum. Şi mâine aş pleca din nou, chiar dacă zborul pare infinit de lung.
Le reamintesc celor doi câștigători să mă anunțe când primesc cărțile !!!
