Sport

Podiumul olimpic la dans

6 comentarii

Un concurs superb, sportivi extraordinari, dansuri perfecte, mișcări imposibile… Dar a fost noaptea canadienilor. Și m-am așteptat la asta :)

Aur: Tessa Virtue și Scott Moir (Canada)

Argint: Maryl Davis și Charlie White (USA)

Bronz: Oksana Domnina și Maxim Shabalin (Rusia)


Sper doar să nu se retragă canadienii după acest titlu, dansul pe gheață ar avea de câștigat enorm cu ei în competiții. Mi-au plăcut foarte mult și nu vreau să cred că au câștigat numai datorită faptului că au patinat la ei acasă ;)

Sursa pozei.

India, Travel

La olimpiadă în India

5 comentarii

V-am promis și povestea lui Costi, sper că nu v-am făcut să așteptați prea mult, povestea e interesantă, cu siguranță trăită ea a devenit pentru câștigătorul nostru o experiență de neuitat.

În octombrie 2007, am trăit una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea: călătoria în India, la Hyderabad. Ca ziarist, m-am alăturat delegaţiei române la Jocurile Mondiale Militare, o competiţie similară Jocurilor Olimpice, numai că participanţii sunt membri ai forţelor armate din lume. Am făcut escală în Amsterdam, unde am stat vreo cinci ore, aşa că am apucat să văd cât de cât oraşul, să mă plimb prin Red District şi să-mi fac o părere despre olandezi, despre stilul lor de viaţă şi civilizaţia atât de diferită faţă de ce e „la modă” în România. În fine, după Amsterdam, am avut zbor direct către Hyderabad, un oraş din centrul Indiei, cam al şaptelea din ţară ca număr de locuitori, vreo opt milioane. Am zburat aproximativ nouă ore, în avionul KLM ni s-a servit mâncare cu specific indian (brr, din start am zis că o să mor de foame), am mers de nu mai ştiu câte ori la toaletă (de altfel, se făcuse coadă) şi, după ce am aterizat, am avut impresia că am plonjat pe o altă planetă: feţele mi se păreau dubioase, hainele învechite, aeroportul îmbâcsit şi aglomerat, aerul irespirabil…

Ţi-aş putea povesti două zile despre sentimentul de pustietate pe care l-am trăit câteva minute bune, până când mi-am văzut geamantanul pe bandă. Am cam avut de aşteptat în aeroport, era o harababură de nedescris, lipsa de organizare mi se părea evidentă… În fine, am fost luaţi de un autobuz şi transportaţi către aşa-zisul „parc olimpic”. Am traversat oraşul, din câte am reuşit să disting în beznă, că era ora 3 noaptea. Am văzut clădiri prăbuşite şi cocioabe imediat lângă malluri şi complexe de birouri din sticlă şi oţel, oameni dormind în mijlocul străzii, maşinuţe ciudate, vaci şi tot tacâmul de specific indian. Au urmat vreo 10 zile incredibile, cu plimbări prin vecinătăţi, târguieli cu perle şi senzaţii pe care nu cred că o să le mai am vreodată (inclusiv nebunia de a lua un „tuc-tuc”, o ricşă, pe post de taxi, şi a mă plimba alături de un coleg prin oraş, fără să cunoaştem străzi sau locaţii. Ştiam doar că vrem la City Center, ăsta era un mall, iar indianul, care nu prea le bunghea pe engleză sau făcea pe prostul, ne-a dus prima dată în centrul oraşului.

Oricum, călătoria a fost super-ieftină pentru buzunarele noastre, adică de vreo patru dolari ne-a plimbat mai bine de jumătate de oră). Şi, ca să ajung şi la finalul grăbit al poveştii, ne-am întors tot prin Amsterdam, dar n-am mai avut timp să-l vizitez. Când am ajuns la Bucureşti, mă simţeam atât de special, de parcă făcusem ceva deosebit, înghiţisem viermi sau ceva de genul ăsta. Luând taxiul de la aeroport, mi-am amintit plimbările din Hyderabad şi m-a cuprins dorul de mizeria aceea din India. Interesant, nu? Trebuie să mergi acolo ca să simţi efectiv viaţa. La scurtă vreme, a început să mă doară ficatul şi n-am putut să nu mă gândesc că s-ar putea să fie ceva de la vaccinurile de dinaintea călătoriei sau de la vreun virus contractat în India. În timp, problemele acelea au dispărut şi acum trăiesc nostagia acelui drum. Şi mâine aş pleca din nou, chiar dacă zborul pare infinit de lung.

Le reamintesc celor doi câștigători să mă anunțe când primesc cărțile !!!

Maroc, Travel

Miruna la porțile Saharei.

16 comentarii


Așa cum am promis, în această duminică vă invit “în vacanță” prin publicarea celor două povești câștigătoare ale concursului “Câștigă o carte și vise noi”. Până vă beți cafeaua vă las să vă delectați cu povestea marii câștigătoate: Miruna.

“Fiecare calatorie este frumoasa in felul ei, insa cea mai inedita experienta de pana acum am avut-o cand am fost in Maroc. Pe langa curiozitatea pentru cultura musulmana, m-a atras si faptul ca Marocul iti da posibilitatea sa ajungi la portile Saharei, sa traiesti pentru o zi si o noapte asa cum traiesc chiar si astazi unele familii nomade de berberi.

Ce mi-a placut? Plimbarea prin intortocheata medina din Fez, strigarea muezinului la rugaciunea de pranz, sucul de portocale vandut de localnici baut in caldura amiazei in Jema El Fna, mirosul si fumul mancarii preparate in piata care se ridica deasupra Marrakech-ului sau un ceai de menta baut sub puzderia de stele intre dunele de nisip de la Merzouga sunt cu siguranta lucruri pentru care ma voi intoarce in Maroc. Cea mai cea a fost noaptea petrecuta in tabara de nomazi din mijlocul dunelor de nisip. Desi puteam dormi in corturi din par de camila, am ales sa ramanem afara sub cerul liber si sa numaram stelele cazatoare. In noaptea aceea mi-am pus cele mai multe dorinte din viata mea.

Am cantat, ne-am uitat la stele si ni s-a povestit despre cum se orienteaza berberii noaptea in desert. Am privit dintre dune cum soarele apune si luna rasare, adormind pe urma in linistea noptii racoroase de octombrie.


Am invatat ce inseamna credinta pentru unii oameni – Ghidul cu care am petrecut 4 zile se oprea de 3 ori pe zi la moschee pentru rugaciunile din timpul zilei (cu siguranta le facea si pe celelalte doua de dimineata si seara), ca un firicel de apa sustine o intreaga comunitate – oazele din Maroc sunt ca niste puncte verzi intr-un mare peisaj arid, am invatat sa spunem multumesc in limba berbera si am mai aflat ca oamenii pot invata sa comunice in alte limbi chiar daca nu le-au studiat – ghidul din desert, care crescuse pana la varsta de 7 ani intr-o tabara de nomazi, stia nu mai putin de 8 limbi, (printre care si japoneza), iar la final a prins cateva cuvinte si in romana. Exceptional”!

Mai pe seară când o să savurați ceaiul veți avea ocazia să vă delectați cu povestea din India, scrisă de ocupantul locului doi, Costi.

Filme

Ce serial urmăriți?

25 de comentarii

Am purces și eu să fac un sondaj referitor la serialele “momentului” (populare, comerciale, cum vreți să le ziceți), mai ales că cele pe care le-am enumerat au creat o adevărată isterie. Le-am ales pe cele șase alăturate aici, fiecare din ele ajunse la al șaselea sezon. Votăm până pe 1 martie, ora 00:00. Apoi postez despre cel mai urmărit serial.

Eu nu am votat încă, dar vă zic încă de acum că la mine câștigă detașat Grey’s Anatomy (sunt la zi), dar nu dezvolt acuma. L-am descoperit anul trecut și nu l-am mai uitat :P M-a cucerit.

Acum de-o vreme Clau se uită la The Office, la primul sezon nu m-am putut uita, mă exasperau personajele, nu eram obișnuită cu genul acesta de comedie, dar cum traiam zilnic în casă cu ele, am început treptat, treptat să arunc ochii spre el, acum deja sunt familiarizată cu serialul și trăiesc un sentiment de love/hate cu personajele :D

La Desperate Housewifes m-am uitat cam obligată la primul sezon, dar nu m-a prins din păcate, după 10 episoade care mi-au pus răbdarea la încercare, am trecut la sezonul 5 care mi-a plăcut mai mult, poate și pentru că toată povestea se resetase. Acest sezon l-am văzut integral, dar acum la al șaselea mă uit printre picățele…

La celelalte din sondaj nu m-am uitat, dar sunt tare curioasă de House M.D., mai ales că Mircea Badea îl laudă cu fiecare ocazie.

Voi ce seriale urmăriți? Pe care le recomandați și de ce? Sau de ce nu? ;)

Sport

Plushenko pierde titlul olimpic

11 comentarii

Surpriză mare în finala olimpică de patinaj artistic masculin de la Vancouver. Se pare că nu a fost de ajuns faptul că “sunt ruși” după vorba și excelenta atitudine a antrenorului său Alexei Mishin. Ar fi fost foarte frumos ca Evgheni Plushenko să câștige pentru a doua oară medalia olimpică de aur, după cea primită la Torino în 2006.

Evgheni Plushenko, în vârstă de 26 de ani a anunțat că se retrage după olimpiada italiană de acu 4 ani, dar a revenit în forță la europenele de la Tallin de luna trecută câștigând a șasea medalie europeană de aur. Noaptea trecută însă “țarul” nu și-a recăpătat coroana (expesia lui Ivone Ghiță de la Eurosport). Se pare că rusul a avut o execuție mult prea “precaută” după unii specialiști, iar arbitrii au considerat ca mai bună evoluția americanului Evan Lysacek (locul 4 la olimpiada precedentă). Astfel rusul “zburător” primește medalia de argint la fel ca la olimpiada din 2002 din SUA. Podiumul este completat de japonezul Daisuke Takahashi (care ratează cvadrubla în debutul programului liber).

Eu care am văzut programele azi dimineața în reluare (deci poate nu am simțit tensiune, mai ales că auzsem la știri care-i campionul) aș zice că i s-a făcut o mică nedreptate rusului, americanul nefiind deloc mai bun, în plus nu avea inclusă în program săritura cvadrublă. Mi s-a părut puțin că i s-a agățat medalia în gât americanului. Lysacek nu a avut un program slab, a fugit după puncte și a știut că un program curat îl va pune de podium, dar nici el nu părea să se fi așteptat la câștigarea titlului.

Nu sunt fan number one, Plushenko chiar dacă îl admir mult, (mie îmi place foarte tare elvețianul Stephan Lambiel, vicecampionul olimpic de la Torino, clasat aici din păcate doar al patrulea) dar acum în locul lui nu m-aș retrage. La olimpiada din 2014 din Rusia, va avea 30 de ani, dar cu publicul alături și cu experiența de 3 olimpiade în spate (la fiecare clasându-se pe podium), aș participa fără probleme.

Plushenko rămâne oricum un mare campion, unul dintre cele mai cunoscute figuri ale patinajului artisic din toate timpurile. Și chiar păcat că nu a câștigat, sincer țineam cu el :D

Carti

Dinți albi (Zadie Smith)

4 comentarii


Titlu: Dinți albi
Autor: Zadie Smith
Edituta: Corint, București, 2007, ediția a II a
Colecția: Leda
Traducere: Alina Scurtu
Nr. pagini: 568 (format mare)
Preț: 35 lei
Recomadare: da, cu siguranță, merită citită și privită ca o carte BUNĂ

Despre cartea asta am citit inițial la Tomata, apoi am mai dat de ea pe Bookblog, apoi am văzut-o tot mai prezentă prin listele de lecturi ale diferitelor “personaje cititoare” de pe net. Mi-am dorit-o, mi-am luat-o, am ținut-o o vreme în bibliotecă și apoi am început-o undeva înainte de a pleca în Franța anul trecut, dar din cauză că nu am mai încăput în bagaj, am lăsat-o acasă. Mi-a părut rău căci aveam deja cam 100 de pagini citite, dar cum ea arată ca o cărămindă așa, am lăsat să citesc resul de 500 de pagini le intoarcere.

I-a venit rândul abia în ianuarie, când vă zic sincer că m-am chinuit cu ea. Poate au fost de vină și preocupările adiacente, dar oricum la câtă laudă s-a abătut asupra ei, am crezut că va merge mai repede, că am să o “devorez”. Din păcate nu a fost deloc așa. Am mai citit alte două cărți între timp și am terminat-o triumfător într-o duminică seara.

Fără îndoială cartea e complexă, are mai multe personaje ca și “Veacul de singurătate” a lui Marquez, ceea ce nu-i puțin lucru. E o saga de familile, cu multe aventuri și răsturnări de situație, cu multe amănunte și o puzderie de probleme care par nesfărșite în multitudinea de pagini. Dacă a fost să mă surprindă ceva foarte plăcut atunci a fost faptul că această carte a fost scrisă pe când Zadie Smith avea 24 de ani. Asta e remarcabil, să construiești o asememea poveste de viață la o vârstă când propria viața e destul de “neconstruită” mi se pare genial.

Personajele centrale ale cărți sunt Archibald Jones și Samad Iqbal care se cunosc în timpul celui de-al doilea război mondial și sunt uniți mai ales de slăbiciunile lor. Peste ani viața celor doi în loc să se simplifice se complică. Archie trăiește cam fără speranță, se căsătorește cu Clara, careia îi lipsesc dinții din față și au o fiică Irie, ușor supraponderală și suficient de rebelă încât să rămână însărcinată fără șă știe exact cu cine. De cealaltă parte, Samad, în încercarea de a nu face niciun compromis legat de copiii săi Millat și Magid, face toate greșelile pe care le poate face un părinte. Încearcă o mică aventură, își desparte băieții, trimițându-l “pe cel mai bun dintre ei” să crească și să se formeze în lumea musulmană de care aparține, se răzvrătește impotriva “englezismului” care zice el că a răpit educația copiilor săi, dar asta nu-l ajută cu nimic pe fiul pe care l-a ținut lângă el. Pe parcursul anilor poveștile celor doi prieteni se întâlnesc adesea și chiar dacă ei probabil nu vor afla niciodată, poveștile lor vor merge împreună pentru totdeauna din cauza lui Irie (pe care eu am considerat-o persoajul cheie al cărții).

Dacă ar fost să mă iau după copertă și titlul se poate să nu fi cumpărat această carte niciodată. Cineva care a văzut că o car în geantă m-a întrebat dacă e de stomatologie. Oricum titlului i se pot atribui o mulțime de înțelesuri și subînțelesuri (nu le-am dibuit pe toate). Dacă ar fi fost să mă iau după numărul de pagini care s-au simțit nu glumă ar fi trebuit să o abandonez. Dar nu m-am luat decât după povestea puțin hilară care ducea adesea spre o comedie neagră și după sentimentul resimțit: un fel de iubire inghesuită între destinele unor oameni care nu prea au cunoscut sentimentul, un fel de cinism romanțios care a subliniat toate greșelile pe care cineva le poate înfăptui într-o viață de om.

Sunt curioasă acum și de celaltă carte “foarte cunoscută” a autoarei: Despre frumusețe… sper că va urma în viitorul apropiat.

Bloguri & Blogging, Olanda, Travel

Prin Olanda în ’91cu Cezar Imperator

3 comentarii

Postat de Cezar (aka Imperator).

Imi este greu sa scriu care este calatoria cea mai cea… Am fost in prea multe locuri, nu pot realmente sa le categorisesc, sa le fortez intr-un clasament. Unde e mai frumos ? La Angkor Wat sau la Macchu Picchu ? Unde iti dai seama ca esti de fapt un pitic ? La Everest Base Camp sau la picioarele lui Kilimanjaro ? Unde e mai romantic ? Un apus de soare in Capri sau un rasarit peste jungle de la Phi Phi Don ? Ce oras e mai impresionant prin futurism ? Singapore sau Tokyo ? Sau prin delicatete ? Brugge sau Trinidad ? Unde sunt oamenii cei mai buni ? Japoneza din Osaka care a mers cu mine pe jos 2 ore sa ma duca la hotel sau iranianul din Teheran care a fugit cand voiam sa-I platim biletele de autobuz pentru Kashan ? Dar oamenii cei mai amarati ? Mayasii din Guatemala sau refugiatii din Myanmar ?

Asa ca o sa aleg prima calatorie… De ce ? Pentru ca mi-a deschis un drum, o poarta spre luna intr-o cursa prin savana, desert, canale si marile aeroporturi ale lumii, din Burj al-Arab pana la sala de asteptare a garii din Jodhpur… Prima oara cand am iesit din tara…

1 septembrie 1991, Bucuresti, aeroportul international Bucuresti – Otopeni. Aveam 19 ani. Nu mai iesisem din tara. Si cu mici exceptii, aproape nimeni din familia mea. In vara lui 1991, primisem o bursa de un an la Universitatea Limburg din Maastricht. Bursele s-au acordat celor din grupa mea (eram unica grupa cu predare in limba engleza din ce urma sa devina Facultatea de Stinte Economice in Limbi Straine din cadrul ASE) si bursele s-au dat in ordinea mediilor. La grupa de engleza, primii 2 plecau la Canterbury, urmatorii 5 la Maastricht si alti 3 la Liege. La grupa de franceza, cei mai buni 5 plecau la Grenoble, iar alti 7 la Liege. Initial nu am fost pe lista pentru ca secretara mi-a gresit media, apoi s-au recalculat si m-am trezit pe lista….

Epopeea vizei este o alta istorie… Din 1 august, zilnic mergeam in pelerinaj la sfintele moastei ale Ambasadei Olandei la Bucuresti… Si in fiecare zi, plecam cu promisiunea ca poate maine. Scoala incepea luni, 2 septembrie si dupa ce vazusem prea mult filme americane mi se parea ca urma sa fie o ceremonie grandioasa… Zilnic, acelasi ritual – 9 dimineata la ambasada, 9:30 plecam fara nimic uitandu-ne la cozile monstruoase de la ambasada germana. Si a venit ultima zi… vineri, 30 august… Din nou raspuns negativ… Am plecat aproape cu plansul in gat… ratam marea deschidere. M-am dus la o patiserie unde mama tinea contabilitatea… Imi inecam insuccesul intr-o merdenea in fiecare zi. A sunat insa un telefon. Unul dintre cei 5 cu care trebuia sa plec era la ambasada si primisem vizele !!! Am pus mana pe telefon si am sunat la ceilalti 3… incredibil, 2 erau acasa, o colega era la o prietena. Nu aveam bani, asa ca patronul patiseriei si-a bagat mainile in casa si mi-a dat un pumn de lei sa-mi platesc viza… Am sarit in taxi si am demarat in tromba spre Ambasada. Am ajuns cu 5 minute inainte de inchidere, Costel isi luase déjà viza, Alina astepta si dupa mine a franat ca in filme, o Dacie cu Lavinia… Cea de-a 5-a fata, Roxana nu venise… Am primit viza… a aparut si Roxana intr-un final dupa ora inchiderii… L-a vrajit pe consulul olandez, un pusti de vreo 20 si ceva de ani, probabil la prima misiune si a primit si ea. Aveam toti vizele…. ! In 2 zile, duminica plecam.

Doua zile mai tarziu, dis-de-dimineata un convoi de masini se indrepta spre Otopeni… Pe mine ma duceau la aeroport vreo 15 persoane, dupa fiecare venisera zeci… plonjam in necunoscut, dincolo in lumea prin care cainii umblau cu covrigi branduiti in coada… Am plecat cu 44 kilograme de bagaj de la haine pentru un an pana la cutit si furculite… Si nu eram cu bagajul cel mai greu.

Zburam pentru prima oara… Mi-a placut. Aveam o cursa Tarom si zburam cu un Rombac, mandria industriei socialiste romanesti. Am decolat si am aterizat dupa cateva minute la Constanta. Vreo doi-trei turisti olandezi se intorceau acasa de pe litoralul romanesc si Taromul facea un ocol sa-I ridica… De la Bucuresti la Constanta m-am simtit ok, dar de la Constanta cand Rombacul s-a ridicat la 10.000 metri mi s-a facut extrem de rau – sa fi fost sampania, sa fi fost emotia ? Cert este ca deasupra Amsterdamului, avionul a facut un looping evitand coliziunea cu un alt avion care se ridica de pe Schiphol si atunci… am umplut punga…

Dupa ce am pus rotile, a fost primul soc… Rombacul nostru parea ca se poate strecura pe sub avioanele cu doua etaje ale KLM-ului sau a altor companii aeriene… In plus, nici nu am coborat pe vreo pista sa ne ia autobuzul… am ajuns direct in terminal printr-un burduf… Eram intr-o alta lume… Era ca la televizor (noroc ca aveam Telecolor de 3 ani !). Am trecut prin vama fara probleme, iar fetele vamesilor nu pareau ca vor sa manance, ci erau niste pusti pusi pe sotii… Au venit bagajele… Ne-am uitat prin jur, oamenii foloseau niste carucioare… Super. Am luat si eu unul. Al naibii, nu mergea… Si un al doilea, nici al doilea nu mergea ca lumea… Dupa ce m-am chinuit rau de tot sa-l imping, mi-am dat seama ca acest carucior high tech avea frana… trebuia sa apas bara cu care il impingeam…

O alta aventura era sa gasim mijlocul de transport spre gara din Amsterdam. Cineva care tocmai fusese vara in Amsterdam ne-a spus ca de sub aeroport, luam un trenulet care ne duce direct la gara centrala. Doi dintre noi au plecat in expeditie de explorare. Au venit complet confuzi – sub aeroportul din Amsterdam e ditamai trenul, nu un trenulet… Asa ceva e imposibil, un tren sub aeroport, asa ca m-am dus sa ma conving cu ochii mei… da, era ditamai trenul !

In fine, am ajuns cu toate bagajele in tren. Am dat o poala de bani pe bilet, 4 guldeni si 25 centi !!!! Si asta de persoana. Cum ocupasem tot vagonul cu bagaje am stat in picioare sa nu ne zica ceva nasul… Care oricum n-a venit.
Odata, ajunsi in gara din Amsterdam, eram déjà “destepti” – am descoperit carucioare, dar le puteam lua doar daca bagam 1 euro… d-aia luasem monezi de 5 lei de acasa, am gasit si liftul. Din pacate, unuia dintre noi I s-a facut sete rau de tot, asa ca s-a dus sa caute tasnitorile din gara.. .Ghinion, in tara asta unde se pare ca au de toate, nu aveau tocmai tasnitori in gara. Penibil ! Iar la bufetul garii, apa costa 2 guldeni ! Sa dea ei 2 guldeni ca noi n-o sa dam…

In fine, ajunsi in trenul de Maaastricht. Face doua ore si jumatate pana la Maastricht, aflat la 250 km… pare SF. Dar trenul nu e numai SF, angajatii lor sunt si niste tipi cam sadici… odata la vreo 5 minute se plimba cu un carucior cu bauturi, napolitane, chipsuri si alte minuni… iar apa costa aici 3 guldeni, nu 2 !!! Asa ca cel putin doi dintre noi vor inghiti in sec.

Ajungem in final la Maastricht… Vad niste telefoane publice si ma gandesc sa vad daca se poate suna acasa… direct, nu prin operatorul plictisit de la international. Ei bine, dupa ce citesc toate informatiile din cabina telefonica, imi incerc norocul… 0940… si apoi numarul de Romania… Stupefactie, conecteaza imediat, dar guldenul bagat dispare imediat…

Din gara, suntem transportati la un youth hostel in Maastricht unde dam 27,50 guldeni !!! Imens… Noroc ca a doua zi micul dejun are zeci de feluri de mancare si infulecam pentru vreo trei zile si mai luam si salamul cu noi…

Vor urma niste zile pline de descoperiri – cum se taxeaza in autobuze, ce e aia un ATM si de ce “scuipa” bani, cum folosim carduri de tras foi la xerox… Dar mai ales cum este in Vest, cum va fi si la noi candva, voi descoperi o lume fascinanta care merita descoperita, cum poti calatori fara frica, cum poti obtine informatii… This was the beginning of a beautiful friendship intre mine si Planeta… As repeta aceasta calatorie ? Da, dar nu se mai poate… doar cand voi gasi un avion spre trecut… Dar calatoria inceputa pe 1 septembrie 1991 continua pentru mine si azi cand plec spre Cairo si va continua si maine, si poimaine…

Close Menu