Titlu: Numele trandafirului
Autor: Umberto Eco
Traducere: Florin Chirițescu
Editura: Poliron, București, 2002
Prefață: Horia Roman Patapievici
Nr. pagini: 434 (format mare)
Împrumut BCU Lucian Blaga
Nota: 10
Am crezut că mă voi chinui cu această carte pentru că am plecat la drum cu niște preconcepții nasoale, care “slavă Domnului” mi-au fost rapid desfințate și astfel că am putut să mă bucur la maxim încă de la început de această “costrucție epică” de excepție.
Nu vreau să spun cuvinte mari și nici să ridic în slăvi ceva ce în mod normal nu ar merita, dar se face că Numele Trandafirului m-a acaparat mult peste ce am crezut eu că mă va acapara, așa că nu-mi rămâne decât să vă spun că e unul dintre cele mai bune romane pe care am avut ocazia să le citesc.
Combinația dintre romanul polițist și cel “ascetic” (dacă așa ceva o fi existând) s-au întâlnit într-o fericită poveste despre niște crime oribile care se petrec într-o mănăstire benedictină de secol XIV. Din start ceva nu se potrivește în poveste și din start acțiunea romanului te prinde și nu te mail lasă. De ce? Pentru că Eco are darul de a amplifica fiecare gest al personajelor și de a transforma cadrul acțiunii în ceva atât de intrigant și de interesant că nu știi mai întâi la ce să fii atent și ce să nu-ți scape. Ce mai… m-a cucerit.
Guglielmo și ajutorul său Adso sosesc la mănăstire să elucideze aceste crime, să le descifreze cu un ochi din exterior, dar tot ce pare la prima vedere într-un anume fel devine în scurt timp cu totul altceva, și asta deoarece mănăstirea (abația) este un loc extrem de misterios și de “încurcat”. Personajele sunt diverse tipologii de călugări, care numai supușii Domnului nu par a fi, iar regulile lăcașului par cel puțin stranii.
Acțiunea se petrece pe parcursul a 7 zile, din ziua în care Guglielmo și Adso ajung la mănăstire și până în momentul în care se descifrează cheia crimelor de la abație. Zilele acestea însă sunt foarte pline și cu răsturnări de situație nemaipomenite, palpitante și care nu-i pune la treaba numai pe ce doi călugări investigatori ci și pe fiecare cititor în parte (asta mi-a plăcut la nebunie). Evident că nu pot să vă povestesc cele 7 zile pentru că nu aș putea să vă spun decât întâmplările exacte, ceea ce ar face să distrug plăcerea acestei cărți celor care nu au citit-o încă, dar…
… pot să vă spun mai multe despre ce am trăit eu citind-o. În primul rând mi-a atins multe coarde sensibile printre care și cea despre credință/necredință (sorry, mă bântuie, ce să fac?). Apoi m-a făcut să înțeleg că există atâtea căi spre Dumnezeu, mai multe decât poate găsim prin Biblie, iar în ultimul rând mi-a demonstrat că unii călugări sunt atât de inteligenți și de amuzanți că m-a făcut să-i privesc cu alți ochi (în general mă cam sperie când îi văd pe la mănăstiri). Mi-am notat o grămadă de replici “delicioase”, mi-am scris multe vorbe de “duh” și am recitit pasaje întregi care-mi păreau de nota 20, Eco a scris admirabil, nu am mai citit ceva de la el ca să pot spune că s-a autodepășit, dar inițial așa am vrut să spun… fără să am altă experiență.
În principiu multe sentimente se regăsec în carte, multe și alambicate, trebuie dibuite printre rânduri (iubesc să fac asta), trebuie luate și recompuse, sau cel puțin reflectat asupra lor ca să le pricepi în profunzime. De exemplu “frica” a fost atât de frumos expusă că mi-am însușit citatele respective ca și vorbe de căpătâi: Teme-te de cei pe care nu-i poți iubi sau Întotdeauna e mai bine ca celui ce ne înspiră teamă să-i fie mai teamă decât nouă și cea mai cea: Nimic mai mult nu dă curaj ca și frica altuia.
Mi-a plăcut de asemenea foarte tare și ideea de labirint creat de Eco, nu l-am întâlnit așa de bine expus până la el: Dintr-un labirint se iese numai cu ajutor dinafară. De unde legile dinafară sunt egale cu legile dinăuntru sau Ce frumoasă ar fi lumea dacă ar exista o regulă după care să cutreieri prin labirinturi s. a. m. d.
Adso mi-a devenit prieten, nu se putea astfel, iar Guglielmo probabil sfătuitorul pe care mi l-aș dori, relația lor e specială, unul învață de la celălalt chiar dacă în mod normal Adso e ucenicul, Guglielmo a înțeles că și dascălul poate fi depășit și trebuie să aibă undeva un sprijin. Fără oricare din cele două personaje romanul ar fi fost schiop, și asta mi-a plăcut, indispensabilitatea unui personaj. De departe dialogul romanului a fost următorul:
– Să fur? (Adso)
– Să împrumuți, întru slava Domnului. (Guglielmo) :))
Îl recomand cu căldură și vă rog eu, treceți de faptul că e un roman “cărămidă”… nu e decât o cărămidă care va consolida construcția interioară a fiecărui cititor.
