Carti

Ceasornicul de nisip

25 mai 2010 9 comentarii

După Discobolul și Elanul insulei putem continua liniștiți cu aforismele lui Blaga:

O faptă frumoasă care nu s-a întâmplat. Dacă Adam, cel dintâi om, ar fi avut viziunea gozavă a vremurilor de astăzi, s-ar fi spânzurat de pomul cunoștinței.

Psihologie. În fața unei statui grecești toate femeile se simt goale.

Neam mare. E din neamul mare al licuricilor omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubește.

Sublimul și fragilitatea. Steaua pe care o vezi e o lume … și tu o sfărâmi între pleoape.

Transformări prin nimc. Nimic nu ne transformă ființa mai profund decât țintele pe care nu le ajungem.

Pentru a ajunge. Pentru ca să ajungi la conștiința de sine, nu e suficient să te împlinești; pentru aceasta trebuie în prealabil să te și depășești.

Modestie. Pământul e o stea, dar ce bine-i șade că n-o știe.

Amorul. Amorul este o boală care ne dă sentimentul unei sănătăți divine.

Timpul. Este o răbdare pe care existența și-o impune față de sine însăși.

Personalitatea e un dar. Darul de a-ți transforma numele într-o formulă magică.

Frumusețea. O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în Paradis.

Cluj, România, Travel

Din lac în… rac.

24 mai 2010 5 comentarii

Planurile mele de plecat la Ineu, profitând de ziua liberă de azi s-au năruit când am aflat că eu nu o să fiu liberă azi, ba mai mult că o să am treabă de la 8 dimineața. Așa că fără să ne supărăm (semn de maturizare) am rămas la Cluj și am amânat Ineul până peste două săptămâni (cred).

Dar, fiind sărbătoare și vreme bună (după o săptămâna când a plouat zilnic), ieri am plecat la Coada Lacului (ideea nu ne-a aparținut, dar am aderat la ea rapid). Toate bune și frumoase, iarbă verde, un grătar, dat cu caiacul (super fain!!!), râs până la epuizare, soare, cald și frumos.

Mi s-a părut mie că ardea cam tare soarele, dar de aici și până am ajuns acasă și mi-am văzut fața și decolteul în oglindă a fost cale lungă, atât de lungă încât eu m-am prăjit toată, arat ca un rac eșuat. Cremele și iaurtul nu și-au făcut efectul decât atât că mă simt îmbălsămată la extrem. Azi, printre faze de gen “îți stă bine bronzată” cred că unii s-au gândit că am ceva la bord, că altfel nu găseau o explicație faptului că obrăjorii mei palizi au fost roșcovani de dimineață :))

Pe lângă asta am febră musculară (de la 20 de minute de vâslit, condiție fizică 0, deci), dimineață m-am mișcat mai bine, acum am înțepenit complet, nu există mușchi și os care să nu mă doară. Am dormit o oră după prânz (nu s-a mai întâmplat de anul trecut să dorm în timpul zilei).

Altfel a fost foarte mișto ieșirea de ieri, dovadă cele câteva poze.

Carti

Primele cărți

22 mai 2010 11 comentarii

Am primit de la Oana o leapșă foarte frumoasă, am amânat însă publicarea ei până ce a ieșit ceva mulțumitor. Ideea era să scriu despre prima carte citită, dar nu am putut să mă rezum la asta căci amintirile mele despre ce cărți țineam în mână în copilărie sunt destul de inedite, așa că m-am decis să scriu despre primele cărți și începutul poveștii mele de dragoste cu ele :)

 

Tati citea, îl vedeam aproape în fiecare seară cu o carte în mână. De cititul mie înainte de culcare îmi amintesc foarte vag, dar totuși parcă, parcă știu că îmi plăcea “Fata babei și fata moșului”, ca prin ceață îmi amintesc filele colorate. Apoi știu că am avut tot felul de cărticele 2 în 1: pe o pagină povestea, pe cealaltă trebuia să colorez… îmi mai amintesc și de cărticele (gen benzi desenate), primite din Franța (de la un coleg de serviciu de-al tatei) și de un manual de spaniolă de care nu știu de unde tati a reușit să facă rost :)) Îmi amintesc exact de el, avea copertă verde, îmi doream să fiu profă de spaniolă atunci, mi-am notat tot felul de chestii aiurea pe el :))

 

Apoi cred că mi-au fost citite celebrele Povestiri nemuritoare (BPT), care sincer vă spun că nu mi-au plăcut niciodată, nu știu de ce… Până într-o zi când tot tati a fost cel care mi-a zis că, fată mare fiind ar trebui să citesc singură. Și așa s-a produs prima mea lectură serioasă. Nu o să uit în veci că era vorba de povestirea lui Creangă “Soacra cu 3 nurori” :))

 

La scurtă vreme după acest “incident”, crezând ai mei că prinsesem gustul lecturii îmi cumpăraseră o carte oribilă, m-a torturat groaznic, tot ce știu era că avea un cocoș pe coperta albastră, nu mi-a plăcut deloc, iar mama mă obliga să citesc din ea, eu citeam și plângeam, a fost o experiență traumatizantă :)) Tati atunci văzând ce tare mă chinui m-a luat și a vorbit frumos cu mine (mami mai zbiera, mai râdea, mă enerva). El mi-a zis că nu trebuie să citesc dacă nu vreau, dacă nu-mi place, dar trebuie să mai încerc pentru că s-ar putea să descopăr ceva interesant. Normal că de răzvrătită ce eram, (clasa I) nu am găsit nimic interesant, dar am terminat cartea aia nenorocită :))

 

S-ar putea ca în acel moment ai mei să fi crezut că nu o să-mi placă să citesc niciodată și nici să scriu și deci nici școala :))), dar cred că toate s-au schimbat când am terminat clasa I (făcusem varicelă în ultima săptămâna de școală și a trebuit să stau în pat acasă) când am început să citesc poezii: Elena farago și Nicolae Labiș :) În vacanța mare de după clasa I am citit și basmele lui Ispirescu și alte poveștiri de-ale lui Creangă… Și așa a început totul. Au urmat Gârleanu, Topârceanu, Șt. O. Iosif, Coșbuc, Edmondo de Amicis, La Fontaine și… cartea mea prefertă la 9 ani “Vrăjitorul din OZ” din cauza căreia m-am cerat cu unul dintre cei mai buni prieteni din copilărie (cu care mă băteam în stiluri). El îmi împrumutase cartea și pentru că eu nu mai ieșeam afară să mă joc cu el din cauză că stăteam să o citesc a venit fain frumos și mi-a luat-o înapoi :)) Țin minte că așa de tare m-am supărat, mai tare ca pentru faptul că odată (de cuminte ce eram) mi-a spart gura :))

 

Am făcut tot posibilul să fac rost de ea din altă parte… de atunci mi le cam cumpăr ca să nu se mai repete istoria :))

 

Având în vedere că e o leapșă foarte haioasă o trimit mai departe către: (în ordinea de azi din Blogroll): Tomata, Monica, Lia, Evergreen, Mărgeluța… și Vulpitza (unde ești?) :*

Carti

Narcis și Gură de Aur

20 mai 2010 4 comentarii

Titlu: Narcis și Gură de Aur

Autor: Hermann Hesse

Editura: RAO, București, 1995

Traducere din germană: Ivan Denes

Nr. pagini: 284

Citită în martie 2010

Împrumut BCU Lucian Blaga

Nota: 10

 

“Dragostea față de Dumnezeu nu este aceeași totdeauna cu dragostea față de bine. Ah! de-ar fi atât de simplu! Ce este bine, știm că e cuprins în porunci, ascultă ce-ți spun, poruncile nu sunt decât fărâma cea mai măruntă din ființa lui. Se prea poate să împlinești întocmai poruncile și să fii foarte departe de Dumnezeu.”

 

Cineva care nu mă cunoaște mi-a recomandat această carte, dar atât de bine m-a citit că sincer m-am speriat când am ternimat cartea și m-am gândit un pic la momentul recomandării. Adevărul e că datorită titlului (de basm românesc, așa) existau mari șanse să nu mă apropii de carte, mai repede mergeam pe mâna unui “lup de stepă”, dar acum mă bucur enorm că nu am căzut întâi în gura lupului ci într-o “Gură de Aur”, pentru că m-am îmbogățit sincer cu o poveste de milioane, foarte pe placul meu.

 

Narcis și Gură de Aur s-au cunoscut într-o mănăstire de ev mediu germanic, excelent evocată de Hesse, întâlnirea acesta a fost decisivă în viața celor doi. (Fac o paranteză, dar gândindu-mă că și în Zorba și în multe alte locuri am găsit câte o “întâlnire” din care s-a născut un alt sens în viețile personajelor, îmi întăresc din ce în ce mai mult ideea că în acestă existență, trebuie să credem în “întâlnire” mai mult decât în orice altceva, trebuie să credem poate în cea mai nesemnificativă ființă care ne iese în cale, ne poate schimba iremediabil viața.)

 

Deși sub același acoperiș al mănăstirii, cei doi se dezvoltă complet diferit, în timp ce Narcis cu o nestrămutată credință în Dumnezeu dorește să rămână la mănăstire și să ajute oamenii vindecându-le sufletele, Gură de Aur dorește să plece în căutarea sinelui (a Dumnezeului personal aș spune). În timp ce Narcis înceacă să înțeleagă lumea prin prisma divinităii, Gură de Aur va fierbe până nu o va putea înțelege doar prin el și prin simțurile sale. Cei doi, deși atât de diferiți devin prieteni, pentru că fiecare deși nu l-a înțeles pe celălalt ca și gândire a încercat să-l înțeleagă ca pornire, ca elan, ca vibrație. În acest aspect a constat toată legătura lor extraordinară.

 

Interesant este că fiecare dintre ei merge pe calea aleasă fără niciun regret chiar dacă în principiu cred amândoi că nu întotdeauna dorințele sunt cele care hotărăsc soarta omului ci foarte probabil că ceva predestinat. Narcis pare a se ghida cu precizie după acestă “lege” în schimb legea pare a se subordona lui, căci pentru el ea devenise dorință. Am remarcat la Narcis o capacitate extraordinară de a se accepta și de a accepta totul atât de senin și de “bucuros resemnat” (e o calitate tipică ascezei până la urmă). Gură de Aur în schimb pare a face din lege deliciul suprem de încălcare, dar nu o încălcare de dragul încălcării ci de dragul cunoașterii. El practic prin faptul că își alege destinul înafara mănăstirii (grădinii raiului) gustă din “fructul interzis”, iar asta îl face extrem de fericit. Cunoaște lumea cunoscându-se pe sine, cunoaște durerea și fericrea diferit de Narcis, dar cu o expresie asemănătoare…

 

Viețile celor doi prieteni par a se îndepărta foarte mult, sunt ani întregi în care nu mai știu nimic unul de altul, dar curios se reîntâlnesc exact atunci când ar fi avut cel mai mult nevoie unul de celălalt. Într-un mod total neașteptat prietenia lor le salvează viețile (a fost previzibil până la un punct, dar totuși Hesse nu a forțat povestea, astfel că am ajuns surprinsă acolo unde păream sigură de final).

 

Poate că în niciun alt roman nu am găsit atât de frumos evocată dragostea. Pe de-o parte la Narcis unde ea se întruchipează prin forța credinței și a sufletului, pe de cealaltă parte la Gură de Aur unde se împlinește prin dorință și femeie. Cele două părți se îmbină perfect, formând un întreg, astfel că cele două personaje se unesc pe un plan pe care nu l-au bănuit. Ce îi “lipsește” unuia deține celălalt, cei doi devin două personalități ale aceleiași ființe. Narcis este fața către Dumnezeu și suflet, iar Gură de Aur fața către lume și către trup.

 

Ar fi de prisos să mai zic ceva, dar aș dori atât de mult să pot vorbi cu cineva face to face despre acestă carte și despre ce dâre a lăsat ea în sufletul unui om cu patima lecturii sau pe trupul unei ființe istovite de această poveste.

Înapoi în viitor

Înapoi în viitor (IV)

18 mai 2010 5 comentarii

Cum au trecut 3 ani? 18 mai 2007-18 mai 2010. Cursul festiv…

Ne vom reîntâlni oare în 2017?

Diverse amestecate

Caută și vei găsi. Sau nu…?

17 mai 2010 9 comentarii

Mi-am făcut ziua azi când hoinărind prin statisticile Bialog-ului am dat peste “căutările” de pe net care i-au trimis pe unii la mine. Nu voi nega că m-am simțit foarte mândră de faptul că cei mai mulți au ajuns pe Bialog datorită cărților despre care am scris, sau datorită filmelor. De asemenea și “topurile” mele muzicale au avut trecere. Cei mai mulți vizitatori ajungând aici după ce au căutat “melodii de dragoste românești”.

 

Dar mai e o categorie care au căutat ceva, au ajuns la mine și hopa… nu cred că au găsit ce au căutat :))

Să încerc deci să-i lămuresc:

 

Pizzeria Johnny situată în piața Obor Hunedoara – mulți au căutat asta sau derivatele, dragilor, dacă știam cât interes pentru ea, scriam mai multe despre și musai luam două pizza în loc de una când am fost pe acolo. Pizza este delicioasă, iar localul fără fitze și fără WC.

 

3zile = câte ore? – păi face așa: dacă o zi are 24 de ore, oare câte ore or avea 3 zile? E greu?

 

A dus-o Corinne Hofmann pe Napiray în Kenia? – sincer și eu sunt curioasă. Când citisem “Revedere în Barsaloi” nu o dusese încă deși avea cam 16-17 ani :D

 

Bogdan ama una fermina – Fermina Daza? m-am liniștit căci era cât pe ce să cred că Bogdan ama un Florențino :))

 

Câte zile sunt într-un an? – ultima dată când am verificat erau tot 365, 366 în anii bisecți.

 

Cum ar fi mai bine să mă comport cu cei din jur? – pfoai… nu cred că sunt cea în măsură să te sfătuiască :))

 

Cum se termină Singur pe lume? – se pare că dau roade “recenziile” mele terminate în coadă de pește. Pune mâna și citește-o că altfel anul acesta nu vine Moș Crăciun la tine :)

 

De ce mi-e dor de el? – azi nefiind mai deșteaptă ca ieri, nu pot să te lămuresc. Mai caută :P

 

Detalii despre romanul Romeo și Julieta – mă tăvălesc în chinuri… am mai găsit una cu “poezia” Hronicul și cântecul vârstelor :)) LOL

 

Diavolul și domnișoara Prym filosofie? – NU îți zic eu, NU.

 

Melodii de dragoste pentru Bianca – vreau să te cunosc :*

 

Filmul pasărea woody – noh… cred pe ăsta nu l-am văzut :)) și nici pe ăla cu soni și steluța ei norocoasă (altă căutare).

 

Francezii sunt aroganți – nu-s măi, doar am zis-o de atâtea ori :)

 

Muzică fundal emisiune clarvăzătorii – ceva mai comic nu am pomenit și nici nu cred că vreau să dau o lămurire despre asta :))

 

Pe ce mână se poartă ghiulul? – sfatul meu e să nu-l porți deloc, bărbat cu ghiul = manelist în ultimul stadiu (verigheta și atât, domnul meu).

 

Unde mânânc o pizza în Sarmizegetusa? – poți încerca la poarta de vest cum vii dinspre Grădiștea Muncelului, o “Regia” cu toping amestecat.

 

Nu uitați de CONCURS, dacă mai interesează pe cineva :D

Carti, Muzica

ZORBA

16 mai 2010 11 comentarii

Titlu: Alexis Zorbas

Autor: Nikos Kazantzakis

Editura: Rombay, 1994

Traducere: Elena Lazăr

Nr. pagini: 283

Citită în martie 2010

Împrunut BCU Lucian Blaga

Nota: 10 (o carte de nota 10)

Recomandare: una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit

Ar fi trebuit să mă pun pe un plâns zdravăn după ce am terminat această carte, dar pentru că se pare că-mi ia ceva vreme să conștientizez că învăt câte ceva din cărțile pe care le citesc, am amânat partea cu plânsul până când o să fiu destul de coaptă la minte ca să-mi dau seama că Zobra Grecul mi-a dat o lecție de ținut minte.

Că nu am citit-o până acum se explică simplu: Nu a fost momentul ei, dacă o citeam la 17 ani probabil că m-aș fi enervat teribil în inconștiența adolescenței. Acum însă am rumegat-o. Că nu-mi dau seama încă ce mult m-a influențat e iarăși simplu: Trebuie să mă zdruncine ceva din temelii ca să apreciez la adevărata valoare cuvintele lui Zorba.

Deși am văzut ecranizarea când am fost foarte mică nu mi-au rămas în minte decât imaginile lui Anthony Quinn și a Irenei Pampas, povestea plutea așa în nuanțe de alb-negru și nu o putem descifra. Astfel că înarmată cu aceste imagini am citit cartea lui Nikos Kazantzakis, citeam și notam citate. La un moment dat am crezut că o să copiez toată cartea și am renunțat să mă opresc din citit la fiecare paragraf. Ajunsesem să citesc un roman cu stiloul în mână, ceea ce se întâmplă numai când citesc filosofie, în speță pe Eliade.

Povestea: povestea e simplă, e viață și e moarte, e iubire și e prietenie, povestea vine spre cititor prin două personaje, nu chiar în antiteză, dar suficient de diferite încât să le percepi ca unul în completarea celuilat. E naratorul, un tânăr cu perspectivă și e Zorba, un bărbat pierdut între vârste dar trăindu-le la maximă intensitate pe toate. Tânărul nostru îl cunoaște pe Zorba la momentul potrivit, iar prezența acestuia în perioada următoare îi schimbă viața pentru totdeauna. De ce? Pentru că Zorba vede viața ca nimeni altul, vede totul cu bucuria primelor clipe în priviri, simte fericirea pe deplin, iar tristețea nu a fost niciodată ceva care anulează fericirea. Are propria concepție despre clipele minunate și gândurile sale sunt îndreptate mereu spre lucrurile bune pe care le poate face și din care dragostea de viața își poate trage seva. “Fericirea înseamnă să-ți faci datoria; Și cu cât datoria e mai grea cu atât fericirea e mai mare.”

Zorba e un om încercat și m-am întrebat deseori de ce un om cu o viață grea poate simți altceva decât frustare și nedreptate. Nu am terminat bine de întrebat în sinea mea că și primit răspunsul. “Veșnicia există și în viața noastră vremelnică, numai că e foarte greu să o găsim singuri; ne înseală grijile mărunte. Doar puțini; cei aleși reușesc să trăiască, chiar și în viața asta trecătoare, veșnicia.”

Dar Zorba frapează nu doar prin dragostea de viața ci și pin dragostea față de Dumnezeu și de femeie. Am făcut alăturarea Dumnezeu-Femeie voit pentru că deși se spune ea e “dracul”, Zorba a găsit echilibrul în ea și drumul spre Dumnezeu și spre desăvârșire tot prin ea, pentru că “muierea-i o poveste fără sfârșit”.

Pentru prietenul său mai tânăr, Zorba devine din om de neînțeles în nebun și mai apoi în înger. Din nebunia lui Zorba, el a învățat că mai nebuni sunt cei fără nebunii, iar viața fiecăruia fiind atât de cu urcușuri și coborâșuri trebuie trăită cu crdeința că toate greutățile lumii vin pentru cei curajoși așa că omul nu are de ce să fie speriat de ceva, iar Dumnezeu va veghea fiecare lucru al omului. “Dumnezeu își schimbă necontenit trupul și chipul și ferice de cel care poate să-l distingă în spatele fiecărei măști.” Posibil să mă fi oprit din citit aici și să mă fi culcat. Fără să-mi mai spun rugăciunea, simțind prin toți porii că prin aceste cuvinte un Zorba, undeva s-a rugat pentru mine. Cum să nu mi se fi umplut inima de bucurie? Cum să nu cred? “Pe Dumnezeu nu pot să-l încapă cele două caturi ale cerului și nici cele șapte ale pământului; îl încape însă inima omului.”

Ce recenzii am mai citit la acestă carte, majoritatea au dus la părerea unanimă că toată lumea vrea să fie Zorba. Am stat și m-am gândit că în acest caz eu nu aș vrea să fiu Zorba, dar aș vrea să cunosc cât mai mulți Zorba, să mă înconjoare doar oameni ca Zorba și tot ei să mă poarte prin viață. Să trăiesc cu acești Zorba, să călătoresc cu ei și să mă iubesc cu ei până la sfârșitul vieții. Deocamdată știu și probabil o să duc cu mine în mormânt faptul că “de obicei nu ne dăm seama când ne cuprinde fericirea; abia după ce trece și privim în urmă abia atunci ne dăm seama brusc – uneori cu surprindere cât de fericiți am fost.”