Definițiile Parisului

Am terminat de câteva zile cartea lui Eugen Simion “Timpul trăirii. Timpul mărturisirii”, jurnalul parizian de care am mai amintit pe aici. Dar până să ajung să scriu despre carte așa cum ar merita m-am oprit la pasajele despre Paris și recitindu-le (pentru că le-am notat pe cele care m-au fascinat) mi-am dat seama că Simion în anii lui parizieni a încercat din răsputeri să găsească definiția universal valabilă a acestui oraș care a creat în străinul din el o complexitate de sentimente.

Am avut impresia că uneori se măcina nefiind mulțumit de cuvintele pe le alesese și revenea mereu dând definițiilor alte valențe. S-ar putea să mă înșel, dar eu asta am simțit.

Am ales câteva dintre aceste “definiții” dacă pot totuși să le spun așa, despre care aș vrea să vă dați cu părera, iar cei care ați fost prin Paris să veniți cu definiția voastră, ar fi foarte interesant.

“Un univers fără capăt, ca o apă, întradevăr, ale cărei margini n-ajungi să le vezi.” (face referire și la cuvintele lui Balzac: “Parisul este un veritabil ocean.“)

“Parisul nu este niciodată pustiu… Noaptea orașul nu are timp de odihnă, nu poate să-și tragă sufletul. Pulsul lui este continuu, orașul ca și inima, trebuie să fie mereu treaz.”

“Parisul este triumful de piatră al rațiunii și fanteziei omului, Parisul este o realitate spirituală puternică, vie, în care trebuie să întri încet, singur ca într-o catedrală, fără ghid, fără duhovnic. Trebuie să te abandonezi curiozității și bucuriei tale.”

“Orașul te ia în primire, te trece printr-o mie de stări, și după ce a omorât în tine toate visurile îți oferă altele, în care poezia și mizeria, farmecul și violența, trăiesc într-un curios echilibru.”

“Acesta este Parisul: locul unde Universul și-a concentrat într-o uluitoare varietate splendorile și contradicțiile, spațiul în care omul se poate simți în egală măsură-prin singurătate și sărăcie-o ființă mizerabilă atârnată de un fir subțire, peste o prăpastie adâncă, dar și o ființă liberă, mândră de libertatea și demnitatea ei.

P.S Cartea din care au fost extrase citatele a fost scrisă în anii ’70.

Continue Reading

Curajul sau Nebunia?


Săptămâna aceasta am descoperit pe Plimbărici.ro (unde mai intru eu să întreb una alta și să mai văd pe unde se plimbă oamenii) o poveste absolut incredibilă. Se face că o familie de români (mama, tata și 3 copii mititei) au lăsat baltă toată viața lor de aici din “România ză lend of ciois” și au plecat să facă înconjurul lumii. Vă spun drept că o seară întreagă am tot citit povestea lor și nu am reușit să temin cele 800 de zile de plimbări necontenite și experiențe acumulate. Întreaga poveste “Peicipecolo” se poate citi pe site-ul pe care l-au creat ei și unde și-au povestit aventura extraordinară (neîncheiată). Dacă sunteți curioși intrați să vedeți măcar pozele senzaționale.

Cât curaj sau câtă nebunie îți trebuie să te apuci de așa ceva? M-am întrebat destul de serios dacă eu aș putea recurge la această “călătorie”, iar răspunsul e NU, pentru că nu am curaj uneori, iar pentru asta îți trebuie curaj tot timpul. Dar “amănuntul” acesta nu mă împiedică să-i admir pe cei care au găsit în nebunia lor curajul necesar de a o face.

Părinții aveau meserii destul de bune în țară, iar copiii deși mici aveau cu siguranță un viitor aici, însă Dan, capul familiei s-a gândit că o experiență de acest gen i-ar ține împreună 24/24, iar copiii ar putea învăța în fiecare zi lucruri noi din locuri noi. Chiar dacă băieții de 7 respectiv 5 ani ar fi trebuit să fie la școală sau la grădiniță, părinții au înțeles că ei pot învăța la distanță cu câte două ore pe zi (este o metodă verificată, care dă rezultate foarte bune, dar costă). Fetița cea mică, Ilinca este însă prea micuță din păcate ca să își dea seama ce i se întâmplă. Și totuși: și-au lăsat job-urile, și-au vândut casa, și-au luat o “casă pe roți” și au pornit la drum happy

Au început din America de Nord, de prin Florida, unde îi aștepta mașina cumpărată (botezată Simon) și au vizitat luni de zile numai locuri senzaționale, evitând zonele aglomerate și orașele mari. Aici copiii au văzut diverse animale și plante, au atins puii de crocodil și am văzut cum se poate forma o tornada, au socializat cu alți copii de pe acolo, am început să învețe limba, deci au avut parte de foarte multe lecții pe viu, plus cele la distanță de care părinții se țineau strict.

După sudul și vestul Statelor Unite au pornit spre Canada, iar de aici spre Alaska (au niște poze care te lasă fără grai), iar apoi au mers în America de Sud unde îmi pare că le-a plăcut cel mai mult. Ultima țară vizitată a fost Argentina pe care o și descrie extrem de frumos și care le-a ocupat un loc mai special în inimă.

Acesta sunt primele 800 de zile (descrise amănunțit pe site)…să vedem ce va urma ?!?

Alte povești asemănătoare și la fel de incredibile happy
Trois enfants autour du monde.
Camping car autour du monde
Family Dreamtime
Quatorze pattes autour de la terre
Around the world

Voi ați avea curajul sau nebunia necesară pentru o astfel de experință? (Exclus răspunsul: Nu avem bani!)

Continue Reading

Beziers sau marțea cu 3 ceasuri bune

Orașul Beziers se află cam la 80 de km de Montpellier pe râul Orb și este o așezare care a prosperat pe vremea ocupației romane, însă în anul 1209 cruciada a redus orașul la ruine. Dar din secolul al XIX lea, datorită înfloritoarei piețe a vinului, Beziers și-a recâștigat vitaliatea și astăzi este un oraș calm, tipic pentru Midi, unde viața se desfăoară într-un ritm alert de-a lungul aleilor umbrite de platani.

Datele de mai sus le știu din “Ghidul complet al Franței” (Editura Aquila’93) pe care l-am cărat după mine de acasă și pe care îl răsfoiesc din când în când. Și așa mi-a întrat în cap să dau o fugă până la Beziers. Am profitat iar de vremea bună care mi-a permis să ies pe ușă în mânecă scurtă, de faptul că fiind aproape nu va costa mult nici biletul de tren și așa că mi-am rupt 3 ore bune din ziua de marți că mă plimb pe străduțele înguste și romantice din Beziers.

Exact peste drum de gară se afla primul meu obiectiv: Le Plateau des Poets (Parcul Poeților) care e o poveste, un loc extraordinar de frumos, umbros, răcoros, care dă senzația că te aflii într-o oază de la marginea deșertului. Mi-a plăcut așa tare că după hoinăreala prin oraș m-am întors înainte de plecare să mă odihnesc pe o bancă aici și să servesc o prăjitură ambalată dusă de acasă.

Al doilea obiectiv mare, la care nu știam cum să ajung era Catedrala Saint Nazaire. Am mers pur și simplu, și tot am mers gândindu-mă doar să mă mai știu întoarce la gară. Și după ce am trecut prin centrul orașului (La Mairie) am ajuns într-un final la ea. Dar dezamăgire mare, chiar fațada era în renovare sad Astfel că am pornit pe jos spre nicăieri, căutând minunatul, căutând ineditul… și chiar mă gândeam…dacă nu-l găsesc o să-l creez.

Dar… l-am găsit, din instinct cred, în locul de unde am avut cea mai bună panoramă asupra orașului. În stânga Le Pont Canal sur l’Orb iar în dreapta minunata catedrală Saint Nazaire văzută din profil care părea că străjuiește orașul. Mi-a dat o senzație de pace și liniște, mi-au ieșit câteva poze bune (de amator evident) și am stat liniștită pe o bancă la soare fără să mă deranjeze nimeni (părea cam pustiu locul, dar și ora era nepotrivită, la prânz). Astfel am salvat ieșirea mea de marți de cele 3 ceasuri rele, transformându-le în 3 ceasuri bune. Bune de umblat teleleu.

Drumul spre și dinspre Beziers trece prin Sete, așa că am admirat iar marea de la geam… și așa aș fi coborât să o îmbrățișez… trebuie să-mi mai fac drum încolo, trebuie.

Continue Reading

Nîmes, un fost oraș roman

Sâmbătă am fost tare plouată (nu că azi am fost foarte fresh), nu-mi venea să ies din casă chiar dacă apăruse soarele după 3 zile de ploi torențiale, dar gândindu-mă ca vineri am zăcut ca o babă de 80 de ani se impunea să ies sâmbătă fie și numai obligată. Fiind din nou singură pe tărăm străin (colega mea a plecat joi noaptea) am ales de capul meu o destinație nu foarte îndepărtată de Montpellier, mai exact Nîmes aflat la 30 de minute cu trenul regional.

Sincer credeam că nu prea am ce sa văd acolo înafară de o fostă Arenă Romană (poze) care din toate pozele de pe net părea că seamănă cu cea din Verona. Așa că am plecat târziu de la cămin spre gară și a luat abia trenul de 3 spre Nîmes. Încă din gară mi-am dat seama ce greșală făcusem că nu am venit de dimineață. Orașul se așternea ademenitor sub picioarele mele. Ochisem deja esplanada, iar cu o minimă orientare în 10 minute am ajuns de la gară la Arenă, trecând pe lângă o fântână superbă și o biserică minunată în care am și intrat chemată de muzica extrem de relaxantă ce se auzea de afară. V-am mai spus ce mult îmi plac mie bisericile catolice? Pentru o ortodoxă cred că totuși prea mult :)

În fine Arena, căci doar pe ea am apucat să o vizitez, m-a cucerit din depărtare. La fața locului, seamănă și nu prea cu cea din Verona, poate puțin din exterior, căci din interior mi s-a părut mult mai mare, mai înaltă, mai solidă. Nici nu mai știu de câte ori înconjurat-o, din câte unghiuri am fotografiat-o, pe câte trepte am urcat. Oricum am petrecut cam 2 ore în ea, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Mi-a plăcut așa de mult că m-a amețit, iar la final aproape că nu am mai găsit ieșirea, a fost de-a dreptul amuzant.

De sus de pe Arenă mi-am dat seama câte mai sunt de vizitat, obiectivele care se vedeau în zare merită o altă zi de vizită. Am căutat și pe net apoi (ceea ce trebuia să fac mai amănunțit de la bun început) găsind destule informații . Așadar mai trebuie să ajung odată acolo căci orașul chiar mai are foarte multe de oferit ochilor mei. Dar în tot răul și un bine, dacă vedeam acum tot poate nu apucam să mă bucur de Arenă în felul acesta :)

Continue Reading

Cu tălpile sărate


Cănd începi să iubești marea? Când nu ai mai văzut-o de multă vreme sau când te bucuri de toată imensitatea ei?
Eu prefeam muntele în detrimentul mării de fiecare dată când era vorba să mergem undeva, și totuși acum după ani de zile în care am văzut așa de rar marea, Mediterana are o influență asupra mea cum n-aș fi crezut.

Sâmbătă am fost la Sete (poze), un oraș port la 20 de minute de Montpellier. Aici e încă soare, deci nu a fost chiar așa de deplasat să-mi strecor picioarele în apă și să simt cu fiecare val care vine cum “îmi merge pământul (nisipul) de sub picioare”. Nu am putut să nu-mi doresc iar să fie și Clau cu mine, să vadă și simtă marea ca mine. Recunosc că m-am emoționat foarte tare și m-am gândit: de ce nu lăsăm lacrimile să curgă atunci când vor ele? de ce le păstrăm pentru un alt moment? Nu am vrut să par dramatică, de fapt nu a fost nimic dramatic în asta, doar foarte…frumos.

Duminică am mers să văd Place de l’Europe (poze) pe malul râului Le Lez, care străbate Montpellier-ul, mal extraordinar amenajat, m-am gândit cât au investit oamenii ăia acolo într-un timp relativ scurt, cred, pentru că totul arată incredibil de nou. Acolo mi-am dat seama că totuși în pofida multor lucruri îmi priește aerul sărat din regiune, mă bucură apropierea mării, a apei albastre, a soarelui care încă mai încălzește chiar și la apus, a brizei, a nisipului…a tălpilor sărate care mă vor întoarce ACASĂ.

Continue Reading

Căutând scoici

Printre primele planuri pe care mi le-am făcut în legătură cu poposirea mea în sudul Franței s-a numărat și “excursia obligatorie la Marea Mediterană”. Cum deja trecuseră două zile de Montpellier și încolțise în mine curajul și ideea cum că mă descurc, duminică simțeam că dacă nu ajung să văd Marea mi-am ratat sosirea aici.

Profintând de o vreme de vis, 30 de grade, vânt slab am ieșit din cameră cam cu detinația nicăieri pentru că înafară de câteva informații de pe net despre stațiunea Palavas les Flots nu știam nimic. Bănuiam că trebuie să iau tram 1 până la ultima stație din oraș (care nu e și capăt de linie) și de acolo ceva autobus până în stațiune.

Primul pas: cumpărarea de bilelete de la tonomat, rezolvat: aller-retour 2,5 euro. Puteam lua tramvaiul chiar din fața căminului, dar până m-am dezmeticit cu biletele am mers câteva stații pe jos.

Pasul 2: mers cu tramvaiul și coborât la Porte Marianne. Aici am întrebat care autobus merge spre Palava les Flots. Norocul meu că era tocmai cel la care am întrebat. Da aici pentru 3 euro în max 20 minute am fost în stațuine. Mission accomplie big grin

Pentru că nu știam pe unde mai oprește busul am coborât chiar la intarea în stațiune, zărisem în depărtre Marea și plaja deci pe moment nu m-a mai interesat nimic. Am intrat pe plajă și de aici direct cu picioarele în Mare. Nu avea mai mult de 20 de grade, dar se putea face baie. Eu nu am avut costumul căci la ieșirea pe ușă am vrut doar să văd Marea nu să fac și o baie. Oricum m-am consolat cu gândul că era cam rece. Căsuțele de pe plajă, nisipul, apa, m-au făcut să mă simt ca-n “Sunset Beach” serial ce l-am urmărit prin clasa a VII a și care mi-a întipărit în minte această imagine. Nu vedeam decăt, nisip, apă și case de vacanță și căutând scoici am tot mers pe plaja mai bine de o oră. E atât de lungă că abia zăream capătul.

La un moment dat am luat-o printre palmieri și hotelurile cochete. Se vedea clar că sezonul se sfârșise. Unele hoteluri și căsuțe erau închise, altele găzduiau ultimii turiști. Curățenia nu putea trece neobservată și nici liniștea. Aici tot să-ți petreci concediul mă gândeam. Am mers pe jos alte 40 de minute bune crezând că asta e tot și eram extrem de încântată. Dar se face că am dat de o faleză și apoi am ajuns în centru. Mi-a stat inima în loc când am văzut ce frumusețe decoperisem. Nu prea pot să descriu. Pozele stau mărturie. E de departe cea mai frumoasă stațiune în care am ajuns eu până acum. (nu că aș fi ajuns în foarte multe)

În centru turiști erau mai mulți, parcă se umpuse plaja dintr-o dată. Palavas nu e doar o staține ci și un orașel străbătut de un canal navigabil care instant mi-a adus aminte de Veneția. În fața acestei frumuseți m-a întristat ideea că sunt singură. M-am întristat destul de tare, dar am încercat să nu ratez momentul din cauza asta. Așa că pentru 2 euro, am traversat canalul acela dus-întors cu un fel de telescaun. De sus am obținut o priveliște deosebită asupra portului în care yahturile stăteau aliniate ca la expoziție. M-am gândit că așa tre să fie și pe Coasta de Azur doar că probabil cu mai multe fitze. De aici am vizitat tot centrul pe jos pe străduțele pline de terase și am trecut toate podurile pline de flori, am făcut poze și am stat și pe la soare. E primul bronz de octombrie și sper să țină happy

Înainte de a pleca spre autobus, căci totuși timpul zburase repede, era deja cam 5 după-masa, am urcat într-un fel de turn, alți 2 euro, turn pe care ei îl numesc ceva de genul “Farul Mediteranei’. Să zicem că e asemănător cu Turnul Dunării din Viena doar că nu e chiar atât de înalt. Ei bine, a fost cireașa de pe tort. Am văzut în depărtare munții, am văzut Montpellier-ul îngrădit de apă, Palavas-ul în toată spelndoarea și evident Marea pentru care venisem. Are un albastru deosebit, închis și în același timp luminos, frumos.

M-am întors cu sare pe picoare căci Mediterana e mult mai sărată se pare decât Marea Neagră, cu amintiri despre un loc de neuitat (îl recomand) și cu scoici, multe scoici. Dacă mai ajung pe acolo, sper să mai ajung, sau poate pe o altă plajă cine știe, mai caut scoici. E plăcut să cauți scoici.

Continue Reading