După cum v-am spus despre ziua 5 vă las să citiți pe Starlog, oricum cred că deja am prea lungit povestea, pe unii poate i-am plictisit, dar uite că am ajuns și la ultima zi. Deja de luni eram cam amărâtă că povestea se termină, știam că după micul dejun merg cu Clau la Porte Maillot să ia autobusul de Beauvais iar apoi eu va trebui să hoinăresc singură prin Paris aproape o zi întreaga.

Ceea ce am și făcut. De la Porte Maillot am mers cu metroul până la Hotel de Ville. Aici era de văzut evident Primăria Parisului care arată incredibil de bine.

De aici, pentru că este foarte aproape am mers pe jos până la Centrul Georges Pompidou mai mult să văd exteriorul colorat decât Muzeul de Artă Modernă. Aflu că în înterior se află și Atelierul Brâncuși și brusc îmi pare rău că marți nu este deschis.

Fac o pauză la Mac, să-mi verific mailul și să beau un cappuccino, căci mă cam înmoiasem și realizasem ce nașpa e să vizitezi singur, nu-i mai înțeleg pe cei care fac turul Europei singuri cu rucsacul în spate (doar o părere), până nu de mult credeam că asta e grozav. Apoi plec spre Place Bastille unde planul era să cobor, să mă învârt prin împrejurimi și apoi să o iau pe jos și încetișor spre Gare de Lyon.

Deși aici se află și marea clădire a Operei (considerată cea mai mare Operă din lume), pe mine Piața asta excesiv de aglomerată nu m-a impresionat foarte tare. Poate eram deja la momentul în care nu prea mă mai impresiona nimic. Mă rog, s-a dovedit că nu era chiar așa căci odată ajunsă în Place de Vosges (cea mai veche piața din lume) am revenit la sentimente mai pașnice, căci am fost încântată de ce am văzut pe acolo.

Prin preajmă se mai găsesc Casa Victor Hugo și Catedrala Saint Paul. Am dat puțin cu ochii și prin magazinele cu suveniruri unde prețurile erau mult mai decente ca în centru. Apoi cu valijoara după mine am mers spre gară, nu înainte de a intra într-un alt Mac să savurez o înghețată și să refelectez asupra zilelor petrecute la Paris.

Concluzie: când vizitezi un oraș ca Parisul este clar că mergi cu mitul la tine, dar ceea ce e cu adevărat remarcabil este să te întorci dintr-un asemenea oraș cu mitul tot la tine, să descoperi atâtea și totuși să nu te debarasezi de mit. Eu m-am întors cu mitul la mine :)

Daaa! Ziua a 4 a a fost Parisul așa cum îmi doream să-l văd de când mă știu, adică pe jos, de la un punct de atracție la altul. Foarte drăgut intitulată de Clau, Duminica Patimilor, duminica din Paris a fost un fel de antrenament pentru maraton :)) nu de alta, dar am făcut pe jos peste 15 km :D

Pentru început am pornit cu metroul până la Arcul de Triumf, în care am dorit să urcăm. Imaginile de sus nu sunt extraordinar de spectaculoase, dar măcar acum știm.
Am coborât pe Champs Elysees și de aici am pornit, sincer vă spun, spre Ambasadă ca să și anume VOTĂM, dar cum coada era de 1 km, am renunțat rapid la a fi buni cetățeni care doresc schimbare și am trecut peste.

Eu doream foarte tare să urc și ziua în Turnul Eiffel așa că tot pe jos am luat-o spre Champs du Mars, iar apoi am urcat în Turn, nu cu liftul ca joi seara ci pe scări până la nivelul al doilea. Bătea un vânt năprasnic ceea ce făcea ca cele 1000 de scări să pară și mai multe. Când am ajuns sus a trebuit să beau un cappuccino cald ca să mă pot aventura apoi la admiratul peisajului. Normal că nu am regretat căci a fost foarte fain și spectaculos.

Am coborât mai mult din cauza vântului decât din cauză că ne-am săturat, dar oricum mai aveam drum de făcut. Așa că ne-am dus către Domul Invalizilor pentru istorica întâlnire cu Napoleon. L-am găsit căci doar e înmormântat acolo după cum se știe. Acuma dacă mă gândesc bine trebuia să mă cuprindă un alt fel de sentiment în fața sarcofagului, dar eu eram cam hăbăucă :D

Dacă are cineva impresia că ziua de duminică s-a terminat aici, ei bine… abia acum începe partea mai interesantă, căci tot pe jos, ce-i drept cu prietenul nostru GPS-ul am luat-o către Notre Dame deși știam că nu e indicat a se vizita duminica. Am mers mult, nu știu cât și exact pe unde, dar oricum mult și am ajuns undeva pe la ora 16 la catedrală. Nu are rost să vă spun câtă lume era… full este puțin spus, dar totuși am reușit să intrăm și să ne și așezăm câteva minute cu pioșenie pe scaune. Din câte știu este cea mai mare catedrală gotică din lume și celebră în urma romanului “Cocoșatul de la Notre Dame” care se știe că a fost salvatorul acestui loc.

În imediata apropiere a foarte celebrei Notre Dame se află și Saint Chapelle cu niște vitralii foarte frumoase, dar din păcate aceasta tocmai se închidea așa că am reprogramat-o. Tot am văzut ceva pe acolo căci Saint Chapelle e lipită de Palais de la Justice (Tribunalul Francez).

Pe înserare ne-am plimbat alene pe malul Senei oprindu-ne la anticarii care-și fac veacul acolo zi de zi, pe ploaie sau vreme bună. Am văzut cărțile lui Cioran și Eliade frumos expuse lângă CD-urile lui Edith Piaf și albumele de artă ale lui Gericault. Și-am mers tot așa până la Pont Neuf (care culmea cred că e cel mai vechi din Paris, ironc, nu?).

Am poposit apoi pe la o librărie care avea niște oferte de luat în seamă, iar apoi cu metroul (finally) spre Hotel Altona să ascultăm din hol radio, poate zice cineva ceva despre alegerile din România. Și culmea, chiar au zis :)

Despre ziua a 5 a am scris pe Starlog (Clau a publicat-o, titlul nu-mi aparține) :D Așa că o sar aici, deci citiți-o acolo. O să revin însă cu ultima zi din mica și frumoasa aventură ;)

A treia zi din excursia noastră a fost mai atipică deoarece probabil pentru cei mai mulți vizitatori ai Parisului obiectivele noastre de sâmbăta trecută nu sunt de luat în seamă. Poate în afară de Sacre Coeur care aduce mulți turiști în Montmarte dornici de a vedea Parsiul de pe colină, celelalte sunt doar pentru amatorii genului.

Am auzit că cele mai frumoase apusuri de soare în Paris se văd de aici, de la Sacre Coeur, dar cu toate acestea noi am ajuns acolo dimineața, căci de la hotelul nostru și până la basilică am făcut cam 15-20 de minute, iar apoi am vrut să terminăm cu asta căci aveam alte planuri.

De aici ne-am grăbit spre metrou, respectiv autobuz pentru că aveam drum lung de făcut până în Le Bourget la Muzeul Aerului și Spațiului, dar era unul din obiectivele clare ale lui Clau, așa că nu-l puteam rata. Interesant a fost că m-a acaparat și pe mine pentru că-mi dădusem seama că așa ceva nu prea vezi în fiecare zi, iar faptul că am și putut urca la bordul avioanelor mi s-a părut superb. Cel puțin în Concorde altă șansă să intru nu mai văd. Apoi e și racheta Ariane și toate împreună în acel cadru dau un sentiment tare fain. 

Dacă tot am fost acolo, sâmbătă am luat prânzul la restaurantul din incinta muzeului foarte sugestiv denumit L’Helice, unde prețurile au fost decente, clienți destul de mulți, iar mâncarea foarte bună. Eu am mâncat Ravioli en Foie Gras, care a fost foarte gustos și sațios chiar dacă se vede mică porția.

Bine, am luat și niște cartofi prăjiți de la Clau, care a mâncat ceva friptură de vită ce arăta senzațional și mi-a făcut poftă când am văzut ce rumen arăta totul la el în farfurie :D

Cu burta plină, am plecat către busul ce urma să ne ducă la Orașul Științelor și Industriilor care se află în Parcul Vilette și a cărui centru de atracție este un cinematograf în formă de bilă/glob/sferă, care arată mișto de tot. Dar că să ajungem la el a trebuit să întrăm prin imensul complex full de oameni de toate vârstele care se jucau cu toate minunățiile alea de acolo. Aglomerația excesivă se datora și faptului că erau zilele porților deschise când intrarea era liberă și aveai acces gratuit în toate sălile. Un punct în plus, unul în minus.

Cam aici s-a terminat această zi, chiar dacă planul era să rămânem și la Planetarium. Am mai intrat prin diverse magazine că trebuia să-mi iau eu alți papuci că aia cu care venisem mă torturaseră destul :D Apoi în cameră pentru un pic de odihnă în plus :)

Ziua 2 nu s-a încheiat la Disneyland ci “potrivindu-le ca nuca în perete” :) am purces spre cel mai mare muzeu din lume: Louvre. Am fost motivați să ne prelungim ziua și de faptul că miercurea și vinerea de la ora 18, biletul costă de persoană 6 euro în loc de 9, iar muzeul este deschis până pe la ora 23 deci aveam cât de cât timp.

Pentru cei care se vor revolta că nu am dedicat o zi întreagă muzeului trebuie să clarific faptul că noi nu suntem cunoscători și că în afară de exponatele celebre nu am prea știut ce-i de luat în seamă. În plus, dacă te pricepi nu-i suficient nici măcar o zi ci poate vizite succesive. Oricum, pentru noi doi orele petrecute în Louvre am fost exact cât a trebuit.

Încă de la intrare am avut parte de o surpriză căci pentru mine ca cetățeam U.E. sub 26 de ani a fost intrarea liberă (aici a început de fapt șirul gratuităților pentru mine, așa că am nimerit-o cu Parisul anul ăsta cât am încă 25 de ani). Câteva cuvinte despre exterior: clădirile extraordinar luminate, piramida controversată în centru care arată chiar bine, multă lume, unii cred că doar se plimbau prin curtea interioară, mi s-a părut de vis și am zis că acestă cladire și dacă ar fi goală și tot ar fi frumoasă.

În interior am găsit o aglomerație la care nu mă așteptam, muzeul era la fel de full ca și gara, lucru care evident îi ia din farmec și te pune în imposibilitatea de admira liniștit ce e de admirat. Prima dată vedem sculpturile căutând-o cu disperare pe faimoasa Venus din Milo. Dar până să ajungem la ea vedem o mulțime de alte modele foarte faine. Pe unele le recunoaștem de prin manualele școlare, altele ni se par total noi și încercâm pe alocuri să vedem ce fain au fost trasate liniile corpului. Mie personal cel mai mult parcă mi-a plăcut Cupidon.

Ajungem și la Venus care nu mi s-a părut tocmai ușor de găsit pentru că din cauza faptului că au vrut să “o scoată din turmă” au așezat-o singură într-o încăpere, că vorba lui Clau: “dacă o puneau în rând cu celelalte nu părea mai grozavă”. Bineînțeles lumea s-a înghesuit s-o vadă, toată lumea era cu blitzurile pe ea săraca. La fel și noi.

De aici toate săgețile duc la Moooouuunaaa, dar în drum spre ea te oprești la câte un tablou care ți se pare cunoscut și încerci să vezi cum s-a întins culoarea pe pânză, dar erau așa de pline cu oameni încăperile că nu puteai zăbovi foarte mult în fața unui tablou ca să nu obturezi imaginea celor din spatele tău. Finally ajungem și la cel mai cunoscut tablou din lume: Monalisa lui DaVinci. Tabloul e mic, e printre cele mai mici pe care le-am văzut. Este închis într-un fel de cutie de sticlă, înconjurat de 2 bariere din lemn și păzit de câte 4 supraveghetori. Toate aceste măsuri din cauza unor nebuni care cică s-ar fi năpustit cu un cuțit asupra zâmbetului misterios al Giocondei. Ce să mai zic?

Am avut oarecum noroc să nu fie îngesuială prea mare în fața tabloului, dar ghinionul să dăm peste o americancă foarte enervantă care dorea să facă poze cu toți prietenii în fața Mooooooneeii. Am încercat și eu un zâmbet misterios cu tabloul în spate, dar nu mi-a ieșit. Eh…

După ce am văzut lucrările celebre și ne-am tot învârtit pe acolo am început să dăm semne clare de oboseală, inclusiv eu îmi doream să mă tot așez pentru că nu mă mai țineau picioarele. Așa că după aproape 4 ore ne-am îndreptat spre metrou, dar nu înainte de a-mi cumpăra o poză bună cu Monalisa, un semn de carte și un creion ca suveniruri (erau printre cele mai ieftine de acolo, recunosc).