Că să prindem un avion de 7 dimineața de pe aeroportul din Pisa, am convenit că ar fi înțelept să ne luăm o noapte de cazare chiar în oraș, astfel încât să nu ne agităm fără rost pentru a ajunge pe la 5:30 să stăm aiurea în așteptarea avionului. Un prim impuls a fost să nu ne mai luăm cazare deloc (eu încă mai cred că aceasta ar fi fost soluția cea mai bună), dar pentru că seara de la Pisa venea după câteva zile de mers non-stop și de vizite și de plimbăreală și fără să știm de răceala (viroza de început de toamnă), ne-am luat totuși o cazare la Pisa.

Am ajuns în oraș mai repede decât am preconizat și după ce am găsit hotelul (Celile pe numele lui), am zis că n-ar fi rău să ne mai plimbăm puțin, căci deși văzusem Pisa cu 4 luni înainte niciodată nu strică să mai vezi ceva în plus. Numai că… au început niște nori să se adune și niște stropi răcoroși să lovească pământul, deci ce facem? Începeam să mă întristez, când Clau a zis “știu că ți-a plăcut Câmpul Miracolelor cu turnul, hai să-l vedem și seara”. Dragul de el, înțelege, când vrea :)

Și așa am luat-o de la hotel spre Câmp și Turn, pe ocolite (abia la întoarcere ne-am dat seama că era de fapt la 5 minute de hotel)… Când ajungem pe Câmp norii nu făceau decât ca toată piața aia verde cu marmură albă să pară cumva ireală, norii și înserarea potențau culorile și amestecau senzațiile. În plus, vremea i-a alungat pe cei cu prea dârza dorință de a îndrepta turnul pentru niște poze, așa că numai bine am văzut cum arată Campo del Miracoli pe bune, fără cetele de turiști bezmetici.

Ne-am ales un pom (aka copac, căci sunt o mulțime de împrejmuiesc piața) și ne-am adăpostit sub el, coroana lui deasă protejându-ne chiar bine de ploaia și mai deasă ce cădea fără încetare. Așteptând să se mai domolească, am furat din seara aceea și din vacanța aceea peste 20 de minute superbe numai pentru noi doi și pentru contemplarea Turnului înclinat de la Pisa, acest simbol extraordinar, o operă de artă prin excelență imperfectă, dar admirat cu ardoare tocmai pentru imperfecțiunea lui. Cred că am avut o revelație în seara aceea… și un sentiment copleșitor de… bine, unul din momentele în care ȘTII că fericirea nu este o stare spre care trebuie să tinzi permanent, ci un sentiment  alcătuit din momente scurte și intense, memorabile. A fost prea frumos în Toscana ca să spun acum că acea seara a constituit punctul culminant al “ieșirii”, dar nu pot să nu mă gândesc cu drag la seara aceea pentru că seara aceea a fost unul din momentele în care am fost fericită și AM ȘTIUT!

Deși ne-am trezit a doua zi la 4 ca să o luăm pe jos spre aeroport (vă spuneam că la Pisa e posibil lucrul acesta), noaptea aceea m-am odihnit de minune. Poate fuga prin ploaie ca să cumpărăm sticlă de apă de la un magazin micuț pentru care am fost ultimii clienți în seara aceea, ne-a obosit suficient și ne-a relaxat peste măsură pentru un somn atât de lin… Ne puteam întoarce acasă..