Bloguri & Blogging, Travel

“Prefer să îmi trăiesc ziua şi noaptea, să îmi savurez clipa.”

2 comentarii

Cunoaşte fiecare dintre noi măcar câţiva oameni care încă de la o primă discuţie par a fi “acei oameni”. Tipologii cu care rezonezi şi cu care te poţi înţelege fără multe artificii în gândire şi vorbire. O astfel de persoană este pentru mine şi Ioana, simpatica Ioana de la I’s Blog (Be Yourself – Bolg de Travel şi Lifestyle). Cu fiecare articol, Ioana mi se descoperea mai mult şi mai mult ca o persoană deosebit de interesantă… spre fascinantă. Am urmărit cu mare interes proiectele ei, am tresărit atunci când şi-a îndeplinit visul de pleca pentru o perioadă (nouă) în Tenerife, iar acum o susţin pentru noua aventură pe care o va începe în două luni: Be a local în… ASIA.

Vă invit acum să cunoaşteţi şi voi mai bine o persoană cu vise mari şi voinţă pe măsură, Ioana Budeanu!

1. Cine este Ioana de la I’s Blog? Cât din ea cunoaşte cititorul numai parcurgând articolele superbe de pe blog?

Ioana de pe I’s Blog este o persoană sinceră, pasionată până la uitare de sine de călătorii, care iubeşte literatura, îşi găseşte refugiul în scris, care caută acel loc numit “acasă” şi care învaţă să trăiască liber. Cititorul mă va descoperi în proporţie de 90% în articolele mele. Restul de 10% este format din optimism şi îndoiala, emoţii şi nelinişti, frică şi curaj, altruism şi egoism – bine dozate.

2. Ştiu că eşti Travel Writer şi mai ştiu că ai spus cu diferite ocazii ce presupune acest job, însă aş vrea, pe scurt, să mai spui câteva cuvinte despre acest job şi pentru cititorii mei.

Nu este un job pe care l-am căutat sau la care am aspirat. A venit natural, simplu şi frumos, din îmbinarea pasiunilor mele pentru scris şi călătorii. Pare un job de vis. Doar pare… Din păcate, nu este o “meserie” clasică şi este prost platită sau… deloc. Însă nu îmi pasă. Fac ceea ce iubesc mai mult şi atunci banii nu au nicio importanţă. Cine vrea să urmeze acest drum, trebuie să ştie că un travel writer nu este un simplu călător – este în primul rând, scriitor (original, decumentat), apoi este un călător low-budget, un specialist în marketing şi vânzări, un artist şi un inovator. Pare o treabă complicată, deci trebuie facută cu multă, multă pasiune şi nu trebuie să renunţi niciodată.

3. Eşti o mare pasionată de Tenerife şi ai vorbit mult despre acest loc – ne mai poţi spune ceva despre acest “paradis”, ceva ce nu ai mai spus până acum şi mai ales te-ai mai întoarce acolo?

Sunt pasionată de Tenerife?! Probabil că da, pentru că am locuit acolo vreo 11 luni. Am scris mult despre insulă, pentru ca oamenii să înţeleagă că este o destinaţie relativ uşor de atins, fără mari eforturi financiare. Însă nu este un paradis…

Am fost “bolnavă” de dor după aceasta insulă şi am fost nevoită să mă întorc pentru a mă vindeca. Îţi intră în sânge, pentru că mirosul oceanului şi crestele înzăpezite ale munţilor, traseele întortocheate, stâncile care se revarsă în mare şi oraşele micuţe şi liniştite te acaparează total. Mi-am creat o anumită imagine despre insulă, o imagine filtrată de dor şi de dorinţa mea de libertate. Când m-am întors nu am mai găsit nimic din această imagine. Este o destinaţie de vacanţă superbă, dar ca oricare alta. Acum nu m-aş mai întoarce acolo. Însă nu spun un NU categoric niciodată.

4. Aduc banii fericirea sau cel puţin ajută la întreţinerea ei, aşa cum se spune?

NU. Acesta este un răspuns categoric! Banii sunt un instrument care facilitează traiul în zona de confort. Dacă nu ieşi de aici, eşti pierdut.

5. Tocmai te pregăteşti să pleci într-o mare aventură: Thailanda! Cum ai luat hotărârea? Povesteşte-ne câteva lucruri despre acestă călătorie impresionantă şi ce înseamnă ea pentru tine.

Off, aş putea vorbi ore întregi despre astaJ). În primul rând, nu plec doar în Thailanda. Ci plec într-o mare aventură, de 8 luni de zile, prin Asia de SE. Voi începe cu Malaysia (Kuala Lumpur, Melaka, Langakwi), voi continua cu Singapore, Indonezia (Bali), apoi cu Thailanda (Phi Phi, Ko Phangan, Bangkok) şi poate ajung şi în Cambodia şi Vietnam.

Hotărârea am luat-o dupa ce am visat într-o noapte că mă aflam pe o plajă asemănătoare cu cea din filmul The Beach. Nu e o glumă. M-am trezit şi am ştiut unde voi pleca. Însă din acea dimineaţă şi până să fiu sigură de noua mea aventură au trecut vreo 4 luni – discuţii, negocieri, bilete de avion.

Mai am doar 2 luni până plec şi trec prin diverse emoţii – nu pot spune că nu-mi este puţin frică, mai ales pentru că plec cu buget zero. Nu ştiu unde voi locui, nu fac vaccinuri şi nu am asigurare medicală. Este acesta un salt mortal? Să sperăm că nu)

Cred foarte mult în univers şi în ceea ce ne oferă el. Iubesc acest pământ din tot sufletul şi sunt sigură că va avea grijă de mine. Şi mai cred că oamenii sunt în esenţă buni!

6. Cum îţi imaginezi viaţa ta peste 10 ani?

Nu mă gândesc la asta. Nu vreau s-o fac şi nu văd rostul. Prefer să îmi trăiesc ziua şi noaptea, să îmi savurez clipa. Însă recunosc că uneori imaginaţia mea o mai ia razna – şi mă văd (peste 10 ani) trăind într-o casă pe malul unei ape, alături de iubitul meu, cu un câine, o pisică, vreo 3 cărţi scrise, multe flori pe verandă şi  bucurându-ne de cei 2 copilaşi infiaţi.

7. Crezi în puterea de a-ţi scrie singură destinul? Mai exact, crezi în destin şi într-un drum hărăzit?

Da, cred că avem un drum trasat deja şi că orice am face, mai devreme sau mai târziu, ne vom afla pe acel drum. Normal, încerc să trăiesc frumos, să fac lucruri bune, să fiu pasionată şi fericită, să îmi croiesc singură destinul şi să găsesc un rost în viaţă. Iar când totul merge bine, ştiu că mă aflu acolo unde trebuie, unde am fost sortită să fiu. Chiar simt aceste lucruri. Când ceva merge rau, încerc să nu mă încrâncenez, să nu mă supăr – pentru că înseamnă că acel lucru nu-mi era potrivit. Destul de simplist, dar funcţionează.

8. Ai cărţi şi filme de suflet? Recomandă-ne şi nouă câteva, unele din cele pe care dacă nu le-am citi sau vedea am fi mai săraci.

O întrebare dificilă. Sunt foarte pasionată de filme şi cărţi. Rareori se întâmplă să-mi scape vreo noutate de la Hollywood şi nicio zi din viaţa mea nu trece fără să citesc câteva pagini dintr-o carte. Ce aş putea recomanda?

Cărţi: Lust for Life, de Irving Stone; Istoria romanţată a unui safari, de Daniela Zeca; Trilogie murdară la Havana, by Pedro Juan Gutierrez; Pânza de păianjen, de Cella Serghi; Nu renunţa niciodată, de Donald Trump.

Filme: The Beach, The Blind Side, Cinderella Man, Hotel Rwanda, Frida, Up in the Air, Blood Diamond, Match Point, The Descendants şi… mă opresc aici)

Cel mai important film pentru mine (acum citesc şi cartea – În sălbăticie, de Jon Krakauer) este fără îndoială Into the Wild, în regia lui Sean Penn.

9. Ce nu ai făcut până acum şi când erai mică ţi-ai imaginat că vei face? De fapt cred că vreau să te întreb dacă planul de realizarea a dorinţelor este în grafic? :D

În primul rând, nu am ajuns medic sau fashion designer, cum visam pe la vreo 10 ani. Însă începând de atunci mi-am dorit întotdeauna să citesc şi să scriu cărţi. Sunt în grafic! În plus, realitatea a întrecut de multe ori visele.

 

10. Crezi în întâlnirile dintre oameni? Cât din ceea ce suntem crezi că se datorează acestor întâlniri?

Da, cred că ne este dat să cunoaştem anumiţi oameni cu un scop anume. Din păcate, am fost şi sunt dezamăgită de foarte multe personaje pe care le-am întâlnit. Am puţini prieteni, spre deloc. Lumea devine din ce in ce mai agresivă,  mai preocupată de sine şi de bani, mai superficială şi mai absentă. Însă am întâlnit şi oameni deosebiţi, a căror prietenie o preţuiesc enorm. Sunt o persoană foarte altruistă, foarte loială. Ceea ce admir la oameni este încrederea, onoarea, loialitatea, vederea de ansamblu a lucrurilor şi deschiderea spre univers. Sunt ceea ce sunt pentru că mi-am dozat foarte bine “întâlnirile”.

Îi mulţumesc Ioanei foarte mult pentru aceste răspunsuri frumoase, sper că sunt şi pe placul vostru, iar gândul că o să fim alături de Ioana în noua aventură mă face să cred că anul acesta la noi nu va mai veni toamna :) Ioana va pleca cand deja noi ne vom fi intors de prin toate vacantele de anul acesta :) Pana atunci vă invit la ea pe blog să aflati mult mai multe despre ASIA si… v-am pregătit şi o surpriză  ;)

Franta, Travel

Nunta de hârtie

11 comentarii

Mă trezesc. Întind mâna spre telefon. Văd că-i aproape 8, iar de la geam Sacre Coeur mă priveşte albă ca varul. “La mulţi ani!” îi zic :) … Mai închidem ochii câteva minute, apoi îmi amintesc că nu vreau de fapt să lenevesc ci să profit la maxim de fiecare secundă. În mai puţin de o oră suntem în Marais, nemâncaţi, dar cu pofte şi idei. Aş fi vrut un cappuccino la o terasă cu vedere la Mairie, dar mă mulţumesc cu un sandviş avec jambon et fromage, mâncat pe nerăsuflate până la gura de metrou.

Destinaţia La Defence (ca să scăpăm!). În cinci minute după ce cobor îmi zic: “dacă aşa arată America nu ştiu de ce mă gândesc la New York cu atâta frenezie!”. În următoarele secunde, Clau mă completează “Cam aşa-i la Houston!”… nu zău? Nu-i ce vreau să văd, dar mă prefac peste o oră că sunt în Manhattan şi mă bucur de tot. Însă vreau rapid să mă întorc de unde venisem, din locul meu boem şi adevărat. Şi totuşi, la întoarcere urcăm tot aproape de nori, în Montparnase, turnul, nu cimitirul… Wow, bate un vânt de ai senzaţia că eşti în avion şi s-a deschis un geam, însă Le Magnifique Tour Eiffel se vede de aici chiar spectaculos. Nu rezist vântului cât rezist priveliştii şi în 15 minute coborâm. Mi-e foame şi vreau în Cartierul Latin. După masă mergem şi ne agăţăm lacătul pe Pont des Arts. Un moment special căci ne-am adus aminte cum am uitat să facem asta în luna de miere, pe Via dell’Amore, Cinque Terre. Mă fură pentru un moment un alt lacăt, unul agăţat de un el şi o ea la sărbătorirea a 50 de ani de căsătorie… Gândurile mele sunt departe de pod, iar 50 de ani chiar mi se pare o viaţă. Cum am reperat tocmai lacătul asta din miile care încarcă podul? Clau îmi zice: “noi îi contabilizăm şi pe cei 10 de până la căsătorie, aşa că sărbătorim la 40 de ani ” :)) Îmi dă o cheie, îşi ţine şi lui una şi… la trei, doi, unu… cheile zboară în Sena…

După un asemenea moment intens şi febril am nevoie de o clipă de relaxare extremă. Îl am La Cafe de Deux Magots, de unde o sun pe Nasa, căci nu-i aşa … cine m-a înţeles mai bine cu un an în urmă dacă nu ea?! :) Desigur, poate mami, dar felicitările fuseseră deja făcute. Îmi imaginez că suntem amândouă sau toate trei acolo şi bem o cafea cu Simone de Beauvoir, am avea ce să ne spunem :)

De mâna prin Paris, prin Jardin de Luxemburg, pe Champs Elysees, apoi pe la Four Season George V să vedem unii florile, alţii Lamborghiniurile, apoi pe Pont D’Alma cu gândul la Lady Diana, la Trocadero admirând turnul mai de aproape şi de aici ne grăbim să luăm vaporaşul pentru ceea ce urma să fie ultima aventură pe ziua respectivă. La apus iese şi soarele şi plimbarea de o oră pe Sena pare schiţată brusc altfel, în culori calde, în lumină bună. Mă simt bine, e aşa cum am vrut, e romantic, e autentic, e la Paris şi turnul se aprinde în aplauzele tuturor celor de pe vapor, la ora la care cu un an în urmă trecuserăm deja, tot cu aplauze, de primul dans…

Foto

Franta, Travel

De Notre Dame a Sacre Coeur

4 comentarii

Le-am vizitat şi de data aceasta, ba mai mult chiar în prima zi. La Notre Dame am ajuns pe finalul plimbării din prima zi, când eram treji de peste 20 de ore şi sătui de vremea mohorâtă pe care am găsit-o şi la Paris. De fapt cred că a fost singura zi în care m-a deranjat vremea puţin, starea asta de disconfort venind cumva şi pe fondul oboselii. Recunosc, am venit ca să urcăm în turnuri, dar coada ne-a dezarmat, în plus se închiseseră “listele de aşteptare” pentru acea zi. Ne-am mulţumit însă să-i dăm un ocol şi apoi să ne aşezăm pe o băncuţă în spatele ei. De aici am contemplat-o în voie, amintindu-mi că de fapt asta este toată ideea, să o privelişti relaxat din orice unghi, să-ţi aminteşti că o carte a făcut-o celebră în momente în care nu prea i se mai acorda atenţie, că este totuşi colosală în existenţa ei şi o vei găsi acolo de câte ori te vei întoarce, iar a lăsa ceva de făcut sau de văzut în preajma ei e un pretext bun de a trece să o “saluţi” la fiecare vizită în Paris.

De aici ne-am întors la hotel şi după câteva momente de respiro, odată cu soarele, am ieşit să vedem apusul de la Sacre Coeur. Am urcat evident treptele, cele multe până la bijuteria albă care sfinţeşte Parisul din cel mai înalt loc al său. Parisul la apus, văzut de aici este modul ideal de a încheia o zi plină în cel mai boem oraş al lumii. Lume multă adunată pe trepte, colorată, un băiat de maxim 16 ani cântă la chitară o melodie de dragoste, un negru de vreo 20 urcă un felinar cu o minge pe cap, aşteptând la final aplauze şi câţiva cenţi, aşa îşi câştigă el existenţa la Paris, nişte americance gălăgioase blonde şi robuste, se aruncă pe jos unde nimeresc, extaziate de Paris într-un accent tăios de Texas… Apoi ajungem sub catedrală unde un bătrânel de o vârstă uşor incertă cântă la saxofon o melodie cu ritm vădit franţuzesc, ritm pe care intrăm şi noi în catedrală şi ne aşezăm cam pe unde ne-am aşezat şi cu doi ani în urmă. Mie îmi place ciclicitatea, ţin la anumite chestii care îmi păstrează echilibrul. Fascinant cum l-am găsit şi acum sub cupola de la Sacre Coeur. Nu ştiu exact dacă îmi place mai mult ca Notre Dame, dar cert e e că îmi place mult acest amestec de catolicism şi ortodoxism la un loc. Şi nici nu e vorba de apartenenţa religioasă până la urmă. Ci de linişte, de multă linişte, izvorâtă în aparenţă de undeva anume, de sus, sau poate chiar din inima mea.

Pe la Notre Dame am mai trecut apoi în fiecare zi, fie că am văzut-o în lumina caldă a asfinţitului, ori strălucind şi părând că se înalţă din Sena, fie intrând din nou în ea pentru o tainică mulţumire la final de “vacanţă”. În acelaşi timp, Sacre Coeur mi-a vegheat fiecare somn, luminată ca în basme, de la fereastra camerei mele. În faţa ei mi-am luat rămas bun de la Paris în ultima noapte.

Franta, Muzica, Travel

Gustul de madlenă (Parisul la a doua vedere)

6 comentarii

“Iar gustul de madlenă/Îţi va reveni, de fiecare dată/ Când îţi vei aminti…” cu siguranţă ştiţi această piesă.

Şi am fost la Paris pentru a doua oară. Bilete Wizz luate de la final de ianuarie, cazare rezolvată prin booking.com, întrebări adresate plimbăricilor mei dragi şi o dorinţă nestăvilită de a vedea Parisul primăvară (căci data trecută am fost într-o toamnă târzie). Motiv de sărbătoare am avut, de primăvara ploioasă şi românească eram sătui (ploioasă am găsit-o şi în Franţa, dar ce mai contează!?), aşa că am plecat cu o cursă de dimineaţă tare (ora 6 de zbor este perfectă), căci practic la destinaţie te aşteaptă o zi plină. În total ne-au aşteaptat 3 zile pline, plus o zi şi mai plină la întoarcere, dar asta deja e altă poveste.

Încă de acum vă spun că o să povestec în mare ce am văzut, pe unde am umblat şi câte sentimente m-au încercat, motivul fiind acela că tare le-aş mai dedica unor locuri şi momente, postări separate, însă fără a transforma Bialogul într-un blog parizian, deşi, Mon Dieu, cât mi-ar mai plăcea :) Pornind deci de la ideea că am mai avut cu 2 ani şi ceva în urmă, 5 zile la activ în Paris (dar aceea a fost o ieşire cu totul şi cu totul specială, cum numai “prima oară la Paris” poate fi), am promis solemn de acasă că o să încercăm să ajungem prin locuri nebătute data trecută, fără a uita definitv şi unele din cele ce efectiv nu pot fi trecute cu vederea la Paris, chiar daca eşti la a doua vizită sau le-ai pierdut şirul.

Cum am ajuns în Paris am luat-o direct spre hotel, în Montmartre, unde mie îmi place enorm, deşi dacă iei clasa Parisului, poţi lejer să zici că Montmartre nu-i din acelaşi roman. Aici am ales cazarea şi data trecută, aici am ales şi acum, hotelul a fost mai bun de data asta şi la propriu la doi paşi de staţia de metrou Anvers. Cazarea va avea pentru vecie o mare bilă albă, căci din pat vedeam în toată splendoarea Sacre Coeur. Din păcate nicio fotografie realizată nu poate reda felul în care chiar s-a văzut catedrala asta minunată din camera noastră. Însă vă recomand cu căldură Hotel Avenir Montmartre, camera 26 de la etajul 4… face fiecare cent priveliştea aia.

Micul dejun l-am luat imediat ce am ajuns, la Cafe de Deux Moulins, celebra cafenea unde s-a filmat La Fabuleux Destin d’Amelie Poulain. O ratasem data trecută, iar acum cu Amelie propaspăt în minte numai la Creme brulee îmi stătea gândul (detalii într-un alt articol). Am dat o tură şi prin faţă pe la Moulin Rouge, dar come on, ce farmec să aibă locul ăsta, ziua ?!? De aici, am luat metroul spre Place de la Concorde. Am uitat să precizez că prima cheltuială în Paris a fost un Paris Visite de 3 zile că să ne putem mişca în voie în zonele 1-3 (aprox. 22 de euro/persoană). De departe cea mai necesară “ustensilă” în vizitarea Parisului, căci să dai bani pe bilete (oricât ai zice că mergi pe jos) nu-i o afacere. Nici în Place de la Concorde nu fusesem data trecută şi stiu şi de ce; am ajuns târziu, pe noapte la Louvre şi după ce am ieşit ameţiţi din muzeu, am intrat direct la metrou şi aşa nu văzurăm obeliscul şi celebrele fântâni din, probabil, cea mai cunoscută piaţă din capitala Franţei. Spre Louvre am luat-o prin Jardin de Tuileries, înţesată de turişti deşi vremea ne cam dădea semnale că nu e o primăvară adevărată nici chiar la Paris.

Nu, de data asta nu am mai intrat la Louvre, chiar dacă a fost prima duminică din lună şi la muzeele de stat se poate intra gratuit, de data asta am zis pas. Pe Mona, Victoria şi Venus le-am văzut data trecută în regim de under 26, cunoscători în ale artei nu suntem şi nici pasionaţi în devenire, iar pe lângă asta nu putem ţine piept valului galben venit din Asia. Pe bune, pentru 3 zile în  Paris, să stai 3 ore la o coadă e blasfemie. Credeţi-mă pe cuvânt că ai lucruri mai bune de făcut în vremea asta. De o să locuiesc cândva măcar câteva luni aici o să mă duc la toate muzeele, jur, atunci îmi voi permite să petrec ore întregi la cozi din astea pentru “culturalizarea” maselor. Ca să nu mă lungesc şi acolo, atât vă spun, că istoria s-a repetat şi la Musee d’Orsay, ba mai mult aici am făcut fotografii cu cozile ce mai că dădeau în Podul Alexandre şi ne-am amuzat teribil întrebându-ne, ce şi mai ales cât, vor vedea totuşi atât de mulţi oameni acolo, vor sta la coadă şi în faţa tablourilor?? :))

Noi la Louvre am avut alta tintă, Apple Store-ul de sub muzeu cumva. Era un obiectiv important mai ales ca ne-am luat un Photo Camera Connection Kit sa putem pune sutele de poze pe iPad :D S-a dovedit a fi o alta cumpărătură inspirată căci curând aveam să constat că nu mai am loc pe card… yup, să nu îndrăznesc să zic ceva rău de japonezi la treaba asta căci nu le-ar fi ruşine cu mine.

De aici am luat-o spre Palais de la decouverte, trecând pe podul Alexandre, un pod absolut minunat, cel mai frumos al Parisului. Aşa ajungem la Palais de la decouverte, un mic rai pentru pasionaţi ai tehnicii sau pentru famiile cu copii. Eu nu am fost fascinată de acest loc, poate Clau o să-şi facă timp şi o să ne povestească. Vreau să vă spun însă că acesta nu este un muzeu de stat, aşa că intrarea a fost 8 euro/persoană, iar coadă nu era, dar cred că nu este de obicei. Mi s-a părut absolut frumoasă locaţia, Le Grand Palais, cu un interior fabulos, când am coborât scările de la Planetarium mi-am imaginat pentru o clipă că nu port blugi ci o rochie cu crinolină :D

Aşa m-a întâmpinat Parisul pentru a doua oară, însă ne oprim aici pentru acum, să rămân fix cu momentul în gând. Data viitoare mergem puţin pe Île de la Cite şi urcăm apoi dealul la Sacre Coeur să vedem apusul. Până atunci, găsiţi o selecţie de poze, aici :)

Franta, Muzica, Travel

Sous le ciel de Paris

8 comentarii

Poate nu o să mă credeţi dar mie îmi suna în cap (nu apa!) melodia asta în timp ce mă plimbam alene prin Paris. La un moment dat l-am întrebat pe Clau: “dar tu nu auzi o muzică?”  :)) Mie îmi venea să cânt, îmi venea să zburd, îmi venea să alerg să îmbrăţişez totul, să mă arunc în iarba aceea verde din Jardin de Luxembourg, apoi să cânt iar, să urmez melodia din capul meu (sau sufletul meu de fapt). Plimbările mele au coloană sonoră…

Sous le ciel de Paris
S’envole une chanson
Hum Hum
Elle est née d’aujourd’hui
Dans le cœur d’un garçon
Sous le ciel de Paris
Marchent des amoureux
Hum Hum
Leur bonheur se construit
Sur un air fait pour eux
……………………………………

Aş vrea să revăd zilele astea, Amelie, chiar dacă numai ce l-am revăzut anul trecut. Vreau să-l mai vadă şi Clau odată că din 2002 când l-a văzut el a trecut multă vreme. Aşa mă alin…

P.S. Melodia din capul meu este cu dedicaţie pentru cea care m-a fascinat mereu cu Parisul ei ;)

Filosofari, Franta, Travel

Ce-ţi rămâne în suflet…

20 de comentarii

… după Paris!

Îmi vine să mă tot întind ca o mâţă care nu se mai satură de somn… şi totuşi aseară am adormit greu şi mintea mea refuza să se relaxeze complet. Asta pentru că nu poţi, nu ştii şi nu vrei să te relaxezi complet, întors acasă, unde Clujul e fain, soarele a ieşit de sub pătura grosă de nori, patul e al tău, e cald, ceaiul e fierbinte şi totuşi, nu poţi, nu ştii şi nu vreai să uiţi Parisul. Parisul recent, Parisul posibil, palpabil şi fără sfârşit (vorba lui E. Simion)… Parisul care nu este un oraş pe cât este de fapt o stare, de care mi-am dat seama acum cu ocazia revederii, Parisul care nu este un loc exterior al tuturor ci un loc interior al fiecăruia, treabă pe care am realizat-o acum cu ocazia reîntoarcerii…  Nu spun lucruri mari, iar cei care au fost la Paris odată, de două ori, de nouă ori ştiu asta cu mult mai bine ca mine şi le mulţumesc tuturor celor care virtual sau nu mi-au înmânat o bucăţică din Parisul lor, cu care îmi pot compara bucăţica mea de Paris, prin asta ajungând să-l cunosc mai bine.

Şi pentru că încă nu pot să spun povestea aşa cum ar trebui, m-am rezumat doar la cuvinte pentru care mintea nu trebuie mult solicitată… ci doar sufletul, el îmi coordonează acum degetele, el îmi dictează ce să scriu. Reacţii chimice ce gândirea nu le poate duce, sufletul şi inima încărcată de sentimente le pot descifra şi le pot ambala astfel încât să îmi pot transmite înainte de toate, mie, că fericirea completă nu există, însă există poate clipe, poate zile, poate ani, cărora noi le dăm valenţe de fericire completă. Sunt nişte scurtcircuite pe întreaga fiinţă, care vin şi pleacă, te izbesc cu o violenţă copleşitoare, fie că e vorba de o rugăciune în faţa unei catedrale, noaptea, fie că e vorba de o cafea adusă în cameră şi 3 prăjiturele colorate, fie că e vorba de vântul care îţi suflă furios în ceafă, sau de tremuratul din cauza frigului ori a intensităţii momentului, fie de fina şi aproape imperceptibila diferenţă dintre ele, sau poate e vorba de o terasă, de un bulevard, de un om, de o librărie, de un telefon, de două, de mine, de tine, de noi, de anii ce au trecut, de cei care vor veni, de ce îţi rezervă viaţă, de ce îi rezervi tu ei, de ceva de mai puţin de o clipă, de întâmplare, de destin, de faptul că poate poate el nu există, de faptul că poate visezi sau de teama că poate mâine e prea târziu, de regret, de speranţă, de nod în gât, de iubire, de un an, de zece ani, de ieri, de azi, de acum. Da, cu asta… cu asta rămâi în suflet, dincolo de orice.

Franta, Travel

Le fabuleux Longuedoc-Roussillon

5 comentarii

Aş începe cu un zâmbet, se poate? :)

Ieri am devenit puţin melancolică (mă rog, la mine a deveni melancolică nu e chiar mare lucru, face parte adesea din starea mea obişnuită). Mi-am dat seama însă, cu această ocazie, că dintre toate pozele mele, care îmi umplu până la refuz spaţiu de pe laptop (am cam 100 GB de poze, ca să vă faceţi o idee) cele pe care chiar le văd şi le ştiu, sunt cele de pe Picasa, acolo e selecţia. Dar este selecţia făcută atunci, în momentul în care am fost prin anumite locuri, sau am făcut anumite lucruri şi este o selecţie atât de la cald încât eram convinsă (şi am avut evident şi dreptate) că dacă ma uit acum în albumele complete de pe laptop o să descopăr cel puţin la fel de multe fotografii care îmi plac acum, la rece, dar pe care le văd foarte rar, FOARTE, pentru că nu se regăsesc în selecţie…

Una din perioadele care mă melancolizează instant este şi cred că va fi mereu, perioada scurtei mele şederi în Franţa, în Longuedoc-Roussillon, la Montpellier. A fost de tare multă vreme, s-au întâmplat atâtea de atunci de am impresia că şederea mea acolo a avut loc într-o altă viaţă. V-am arătat albume peste albume de acolo, v-am povestit ce şi cum pe atunci şi cred că v-am mai zis şi cu alte ocazii mai apoi ce mi-a plăcut acolo… V-am tot povestit, că deh, dacă nu ai alte experienţe recente, te legi de alea pe care le-ai avut, le dezvolţi pe alea, te hrăneşti din alea şi tot ţi se pare că n-ai epuizat…

Susţin cu tărie că nu ai cum să cunoşti un loc dăcă l-ai vizitat doar pentru câteva zile. Trebuie să locuieşti acolo o vreme, să ai o îndeletnicire de rutină undeva, să simţi pentru o vreme, chiar şi scurtă, că te raportezi la un anumit loc ca la acasă, ca să pretinzi că ai ajuns să-l cunoşti… şi eu nu pot spune asta despre alt loc din afara României decât despre Montpellier şi Longuedoc-Roussillon.

Normal că privit acum de la distanţă, mamă-mamă câte aş mai avea de făcut acolo şi câte locuri din zonă aş avea de descoperit, în plus ochii de acum îmi sunt mult mai vigilenţi, sufletul mi-e mult mai deschis, mintea mi-e mult mai liberă şi într-un anumit fel sunt alt om faţă de acum 3 ani, sunt mai matură şi mai tolerantă. Şi totuşi, mereu o să am atât de multe de spus despre experienţa Montpellier, pentru că m-a schimbat, pentru că m-a lăsat o vreme doar pe mine cu mine şi ştii cu adevărat cine eşti doar atunci când faci exact ce-ţi place, singur şi de capul tău.

Longuedoc-Roussillon a fost pentru mine “botezul” şi trebuie să spun că mi-am fost propriul naş la acest botez, unul exigent şi plin de responsabilităţi:

  • mi-am sărbătorit a 25 aniversare acolo şi am fost mai tristă ca niciodată, dar la scurt timp am realizat că a fost una în care m-am simţit mai iubită ca niciodată până atunci
  • am făcut fix ce mi-am dorit, am călătorit cât mai mult posibil şi am cheltuit banii pe fix ce am considerat necesar: am investit în amintiri
  • am trăit cu 20 de euro în prima săptămână acolo, bani din care mi-am cumpărat aproape numai bilete de autobuz ca să merg să văd marea sau să merg să văd orăşele cochete cum văzusem numai prin albumele mele de acasă (enciclopedii în marea lor majoritate)
  • am fost mai pe cont propriu ca niciodată şi m-am simţit foarte încrezătoare în propriile forţe
  • am întâlnit cei mai diverşi oameni din lume, am avut colegi francezi, marocani, tunisieni, egipteni, israelinei, palestinieni, olandezi etc
  • am citit nişte cărţi extraordinare acolo, exact la momentul potrivit, parcă cineva mi le tot scotea în cale (amintesc numai câteva: Singur pe lume, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Despre dragoste şi alţi demoni etc)
  • nu am întâlnit doar o altă civiliaţie ci şi un alt stil de a trăi şi privi relaţiile interumane
  • am devenit mai tolerantă şi odată cu asta mai recunoscătoare pentru tot ce am
  • mi-am reevaluat relaţiile de acasă vis a vis de prieteni şi familiei şi am făcut nişte descoperiri care mi-au schimbat viaţa
  • m-am îndrăgostit de cappuccino şi de pâine (eu am avut în trecut o perioadă în care nu mâncam pânie, aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată) :)
  • am simţit că una din vieţile mele anterioare (dacă or fi existat) le-am trăit pe străduţe înguste şi încărcate de poveşti medievale
  • m-am îndrăgostit de mare şi am ştiu asta exact în momentul în care era să-mi dea lacrimile în faţa ei, în faţa culorii ei, era să plâng pentru o culoare, atât de tare m-am emoţionat
  • am suferit în tăcere că nu am suficiente resurse financiare ca să dau o fugă şi în vecini, care vecini erau Provence la est şi Catalonia la vest
  • am învăţat să-mi fie dor de adevărata “acasă” şi că uneori e bine să ştii că îţi e dor de ceva şi de cineva

Să fie deci despre oameni, locuri, sentimente, dor, toleranţă, maturizare, descoperire! Şi ca toate acestea să poarte un nume, le-am numit “Le fabuleux Longuedoc-Roussillon” şi aşa la rece am mai compus un album cu poveşti şi amintiri… sper că o să mă iertaţi pentru asta, pentru că încă odată şi încă odată, v-am mai intoxicat cu melancoliile mele :D

Close Menu