Iată un proverb ebraic (cică!) pe care l-am descoperit ieri în tip ce căutam să citesc lucruri frumoase despre vacanţele altora. Da, să citesc despre vacanţele altora mi se pare fascinant mai ales când eu m-am întors din vacanţa mea. Acum, cum să vă explic eu (?) vacanţa mea de anul asta a fost la graniţa dintre a fost sau nu a fost, ca în filmul cu acelaşi nume, iar acest articol vine ca o concluzie la ceea ce aţi putut citi pe Bialog în august sub denumirea de Ilustrate de vacanţă. De ce spun asta? Pentru că e un fel de vacanţă acasă, iar într-un anume fel, de ani de zile, acasă e în altă parte… well, înţelegeţi voi ce vreau să zic. Ideea e că a fost FRUMOS din ce aţi putut deja vedea :D

Plecarea la Ineu a avut loc la aproape 4 luni de la Paşti (dacă vă vine să credeţi), timp în care s-au întâmplat multe şi se cerea o vizită “acasă”, mai apoi am beneficiat de ieşirea la Paris din iunie (că doar trebuia să sărbătorim, nu?), iar apoi s-au întâmplat câteva schimbări în ceea ce priveşte statul meu profesional… şi uite aşa ne-am trezit că în vacanţă/concediu sau cum vreţi să-i spuneţi a trebuit să ne mulţumim cu Ineul. Că de 6 ani nu s-a mai întâmplat aşa ceva e una, că am dorit efectiv să se întâmple e alta şi că asta a devenit o vacanţă chiar frumoasă e altă şi altă poveste.

Înainte să plec scriam despre “programul de vacanţă” referitor la ce îmi cam doream să se întâmple în timpul petrecut la Ineu, mă gândeam că va sufei modificări, mă gândeam că pe acasă mult nu voi sta, dar că va fi atât de plină vacanţa chiar nu mă gândeam. O chestie am ratat-o aproape din start a fost plecarea la bazine în Ungaria, îmi propusesem măcar Szeged dacă nu şi Gyula, dar Clau a mâncat peşte la care se pare că a făcut o reacţie alergică care l-a ţinut cam toată vacanţa, noah… cum să mergi la bazin cu bulinele pe tine? Nostim oarecum :) bine măcar că i-au trecut până la urmă, însă nu a fost chip să stea fără tricou :)

Mai apoi au fost Zilele Ineului chiar în primul weekend acasă, zarvă mare în parc, zarvă mare peste tot. Apoi canicula s-a domolit pentru câteva zile, am urcat pe o vreme decentă la Cetate la Şiria (şi am bifat o dorinţă de pe lista de vacanţă) şi am coborât pe o ploaie torenţială de care o să ne aducem aminte. M-am bucurat ca un copil de fiecare sincronizare de program cu prietenii noştri şi astfel au urmat ieşiri care nu erau în program, dar care au fost de nota 20. La fel şi cele două ieşiri la deal… dar am povestit despre toate pe larg.

Acum pe scurt şi alandala despre celelalte:

• când am ajuns la Ineu, acasă ne aştepta un şantier, dar rezultatul ştiu că va fi super, o modificare a spaţiului dintre bibliotecă şi terasă, abia aştept să împodobesc locul ăsta de Crăciun
• chiar din a două zi de “şedere” am dat o fugă la Arad, suficientă cât să fac câteva poze de unde Aradul îmi zâmbeşte frumos şi acum
• tot asta a fost şi ziua în care am descoperit Moara cu Noroc, un loc superb de la marginea Ineului, care sper să ţină (să aibă viaţă lungă şi să nu se sature lumea de el)
• în a treia zi m-am simţit groaznic, aproape că am zăcut şi numai o plimbare la apus m-a mai repus pe picioare
• aşa cum era de aşteptat s-a schimbat vremea pentru câteva zile, bine că mi-am pus blugi lungi în bagaj
• câteva plimbări prin Ineu, mai pe la o pizza, mai pe la un suc, ne-au scos din casă şi din amorţeală până să luăm drumul “cetăţilor”
• am mâncat lipie cu prune de am zis că o să mi se facă rău, din fericire nu a fost cazul
• am băut ceea ce pe la noi se numeşte “apă de la Mocrea” un fel de apă minerală cu un gust ciudat pe care mulţi nu o suportă, dar pentru alţii ea este foarte populară şi vin să o ia cu bidoanele, mai ales că este gratis
• trebuia să ies cu mami odată la cumpărături în oraş, bine că oferta nu a fost prea variată căci a fost groaznic de cald din nou
• n-am făcut atâtea poze prin Ineu şi prin împrejurimi în viaţa mea (o să pun şi pe Fb, până atunci găsiţi o selecţie pe Picasa)
• totul a stat cu sub semnul Friends Forever şi nici nu avea cum altfel, căci mai toţi s-a nimerit să fim “liberi” în perioada asta
• ba am fost într-o duminică, o după amiază întreagă la Criş, să facem plajă, aşa ceva cred că din liceu n-am mai făcut (plajă la Criş!)
• îmi începeam fiecare dimineaţă cu un cappuccino şi câteva file din cartea “Franţa în patru anotimpuri” (n-am terminat-o încă, dar e foarte faină, abia aştept să vă povestesc despre ea)
• am reuşit să mă bronzez bine pe picioare în dimineţile astea, căci activitatea de mai sus se petrecea pe o bancuţă la soare, în curte
• mi s-a părut teribil de liniştitor la Mănăstirea Feredeu, şi teribil de răcoare faţă de Ineu şi cumva… frumos, cu mami :)
• tot de Sf. Maria am reuşit să mă ghiftuiesc bine cu frigărui, mici şi apoi cu pui în mujdei (avem sărbătoriţi în familie!) ŞTIU!
• mooooamă că papanaşi buni au la Moara cu Noroc şi ce bine e să-i papi seara pe terasă lângă un vânticel la 25 de grade
• am cunoscut-o pe Diana de la Blushing Goodies (e tot din Ineu) şi ce surpriză mi-a făcut!! Mulţumesc draga mea :* O să scriu despre ceea ce face Diana într-o postare separată, să vedeţi ce talentată e!
• l-am ascultat pe Tiberiu Ceia live la Zilele Ineului şi NU a cântat melodia mea preferată (offffff!) :(
• la Muzeul Ioan Slavici mi-am amintit cum în clasa a IV a o colegă a cântat la pian (ieri să fi fost şi nu mi se părea mai vie amintirea)
• am plecat agitată de la Ineu, foarte, mi se părea că am stat puţin (deşi am stat destul de mult pentru ultimele veri)
• am ales la întoarcere drumul pe la Vârfurile-Ştei-Beiuş-Bratca (cred că astfel am încercat toate drumurile din şi spre Ineu)
• nu a fost o alegere fericită drumul ăsta caci ne-a luat muuuult să ajungem (lucrări pe traseu! România se dezvoltă de nu mai poate!)
• îmi pare rău, rău că nu am apucat să fac şi altele de genul mers vinerea la Piaţ(ă) ori la o bălăceală “la depeşişti” (un loc de baie pe Criş, vechi de când mă ştiu şi unde când eram mică nu aveam voie că era mare apa) :)
• îmi pare rău şi că nu am apucat să stau pe bancă în faţă la mine la stradă la o bărfă mică cu Adina (de exemplu, nu?) Ramo sau Dia
• şi tot rău îmi pare şi că nu m-am bucurat mai mult de fiecare clipă, căci s-au scurs aşa de repede şi mi se pare că mult a fost şi toate s-au dus de nu s-au văzut, iar eu a trebuit să revin la Cluj
• şi ar mai fi multe de spus despre fiecare apus la Ineu văzut de pe Podul de Fier sau de la Moară, de fiecare plimbare în parc ori discuţie de după amiză cu ai mei în curtea casei sub vie, la umbră
• şi ar mai fi multe de spus, evident, Ineul meu e inepuizabil (pentru mine) şi mă bucur să-l descopăr şi redescopăr mereu cât încă pot, că poate va veni o vreme când nu o să mai pot (nu ştii ce îţi rezervă viaţa şi nici unde te poartă)
• şi uite aşa, nu e şi nu poate fi doar O poveste de spus ci multe, atât de multe cât să ne ajungă măcar până la Crăciun, căci nu mai sunt până atunci decât tot vreo 4 luni…

Gurba e satul în care niciodată nu mi-a plăcut să stau. Nu erau buncii vinovaţi ci iubirea mea obsesivă pentru părinţii mei şi pentru Ineu, mai era şi dragostea faţă de prieteni şi faţă de toate activităţile mele de la “oraş” :) Cu toate acestea mergeam des la Gurba, şi de două ori pe săptămână uneori. Ştiu că mereu mă grăbeam acasă când mergeam, eu eram pe fugă şi îi stresam pe ai mei :D

Vinerea trecută însă nu m-am grăbit. Am fost să-mi vizitez singura bunică care mai trăieşte acolo. Bunica din partea tatălui meu. Bunicu’ (soţul ei) a murit acu’s 16 ani. Ceilalţi bunici din partea mamei nu mai locuiesc acolo. Mama mamei a murit când eu aveam 3 luni, nu am cunoscut-o, în schimb i-am cunoscut pe ambii străbunici din partea mamei. Maica, străbunica mea, a plecat “dincolo” când eu aveam 15 ani, deci am amintiri vii şi foarte vii cu ea. Tatăl mamei (Tăicuţu) locuieşte cu noi la Ineu, nu-l mai identific de multă vreme cu Gurba, cu toate că vineri am mers să-i fotografiez casa în care a locuit aproape o viaţă.

Gurba e neschimbată încă de când am avut 5 ani şi mi-o amintesc bine, bunicii rămaşi însă sunt schimbaţi. Bunica (Mama Floare) de la Gurba are 80 de ani împliniţi pe 20 iunie, iar Tăicuţu’ a făcut tot în iunie, pe 11, 79. Sunt bătrâni şi au trecut prin atâtea, dacă vă spun doar că Mama Floare şi-a pierdut până la vârsta asta ambii băieţi, iar Tăicuţu’ două soţii, că au prins un război, că au fost săraci şi tot ce au e făcut cu mâinile lor, o să înţelegeţi probabil mai bine de ce îi privesc cu drag şi uneori îmi vine să plâng căci mă gândesc că poate acum când îi văd… Dar, hai că m-am abătut…

Am făcut câteva poze la Gurba, aşa, de zici că am fost cine ştie pe unde. Merg rar, probabil din ce în ce mai rar, ştiu asta, aşa cum ştiu că după vară va veni toamna, iar după viaţă… îmi place să cred că o altă viaţă.

Moneasa şi Dezna nici măcar nu erau în planul pentru această vacanţă. Adevărul este că nici nu prea ai nevoie de cine ştie ce plan pentru ele, aşa că după o zi petrecută cu mami, în următoarea zi am plecat de acasă (haha) cu prietenii, întâi la Moneasa şi apoi la Dezna (la Dezna la Cetate, că altceva chiar nu ai ce să faci la Dezna).

Monesa, la nici 40 de km de Ineu era pe vremuri o staţiune de munte destul de renumită. În tinereţea părinţilor mei să dai o fugă la Moneasa era o excentricitate de weekend. Acum de câţiva (mulţi) ani Moneasa arată cam trist şi se simte în consecinţă. Ultimele vizite mi-au lăsat un gust amar, dar totuşi nu regret că am mai dat o raită pe aici. Nu am fost la bazin (există chiar şi bazine cu apă termală), ci am fost pur şi simplu să vizităm, să ne plimbăm, să mâncăm şi să ne odihnim. Câteva ore la Moneasa m-au relaxat şi pregătit pentru ascensiunea la Cetatea de la Dezna.

Cetatea Dezna este o ruină (mult mai ruină ca la Şiria), dar una de la care ai o privelişte de nota 20 spre satele ce înconjoară Codrul Moma. Traseul marcat spre Cetate este destul de abrupt şi te poţi abate uşor de la el ceea ce îţi va îngreuna urcuşul. Nu-ţi ia de la baza dealului mai mult de 30 de minute să ajungi sus, însă dacă prinzi o căldură ca cea pe care am prins-o noi, Cetatea asta ţi se va părea mult mai sus de cât este de fapt. Ce vei vedea de sus, însă, face fiecare pas şi fiecare moment de transpiraţie vă deveni miraculos unul de inspiraţie, maximă.

A fost tare frumos la Moneasa şi la Dezna, fotografiile mele stau mărturie şi mă bucur enorm că şi prietenii noştrii au fost în vacanţă şi am reuşit să ne contopim aşa de bine programele pentru ca fiecare escapadă să aibă un iz de copilărie şi fiecare fotografie să păstreze în ea o amintire de nepreţuit.

De Sf. Maria, pe 15 august, am fost cu mami la Mănăstirea Feredeu, la 40 de km de Ineu, într-un décor frumos, verde şi cu adevărat liniştitor. Ieşirea nu a fost făcută neaparat din pioşenie ci mai mult pentru că mi-am dorit o ieşire cu mami, o activitate comună cu ea, căci şi aşa fie cât de lungă vacanţa la Ineu tot nu am reuşit să petrecem împreună timpul pe care atât l-am aşteptat.

Ca amplasare, Mănăstirea Feredeu îmi place şi îmi dă o linişte greu tulburabilă, dar ea nu este un obiectiv turistic cum sunt multe alte Mănăstiri din România. Totuşi a fost preferată de multe persoane din zonă, mai ales că de ceva vreme 15 august e zi liberă legală, anul acesta căzând într-o zi de miercuri a fost o gură de aer proaspăt la mijloc de săptămână.

O recomand oricui ajunge în zona Aradului cu menţiunea că uneori de Marile Sărbători poate fi luată cu asalt de credincioşi cărora cu greu le poţi ţine piept dacă vrei doar să vizitezi locul. Deci recomanadarea ar fi să se ajungă la ea într-o zi obişnuită din an. Pentru a nu tulbura liniştea altora nu m-am hazardat la prea multe fotografii, dar totuşi de la câteva nu m-am putut abţine :)

Cred că m-am rugat cam prea tare să se mai răcorească, căci nu doream sub nicio formă caniculă în Câmpia de Vest. Caniculă aici înseamnă 40 de grade, iar eu mă simţeam în culmea iritării cu cele 34 de la Cluj. Oricum avem acum cu cel puţin 10 grade în minus, la 24 de grade te simţi mai stabil termic, dar eu mă învelesc noaptea cu două pături şi azi dimineaţă parcă un cactus îşi făcea apariţia la mine în gât.

Dar să trecem peste detalii şi să vă povestesc cum pe o vreme de noiembrie, ne-am îmbarcat câţiva oameni în două maşini şi am plecat duminică la Cetate la Şiria. Şiria se află la 30 de minute de Ineu, iar urcarea la Cetate se poate face din centrul oraşului, mergând cu maşina până la baza dealului, iar apoi urci abrupt per pedes cam o oră. Era cât pe ce să nu mergem când am văzut ce vreme se arată, dar am avut speranţa că până la urmă soarele ne va lumina calea şi va face revederea mai plăcută. Mai fusesem aici la final de clasa a III a cu doamna învăţătoare. I-a trebuit ceva curaj doamnei să urce până aici cu 30 de copii nu mai mari de 9-10 ani :)

Duminică dimineaţa situaţia se prezenta cam aşa:

Dar cum să te descurajeze nişte nori când ştii că trebuie să ajungi sus şi când ştii că orice febră musculară ulterioară îţi va aminti de o drumeţie cu prietenii cei mai buni?!? Să mă contrazică cineva la faza asta, dacă poate :)

Clau vocifera în spate că o să ne prindă ploaia, dar pe cum urcam se însenina tot mai frumos, astfel că ajunşi sus şi sătui de murea culeasă pe traseu, am avut parte de soare în vârful dealului, aşa cum simţit încă de la început. A fost un sentiment fantastic şi chiar m-am simţit pe o “gură de rai” acolo sus (v-am arătat ieri pe FB cum mă simţeam).

La întoarcere am intrat pe la Muzeul Ioan Slavici şi Emil Monţia, muzeu care din fericirea fericirilor a fost deschis duminica, preţ intrare 2 lei/adult. Mai fusesem acu’s 18 ani şi aici şi îmi aminteam de parcă ar fi fost ieri cum două colege au cântat preţ de două minute la pianul lui Monţia. Nu ai voie să faci poze în interior (niciodată nu am înţeles de ce în România au fixul asta, căci peste tot prin afară României acest lucru e posibil fără probleme). Deci, va trebui să mergeţi să vedeţi cu ochii voştri ce se află în acest muzeu. Ceea ce chiar vă recomand, dacă ajungeţi pe la Şiria (şi trebuie să ajungeţi barem pentru Cetate). Ia vedeţi dacă vă conving pozele ;)

Nici bine nu am ajuns la Ineu, că am şi dat cu mami o fugă joi până la Arad, cu treabă. Cât ea s-a ocupat de ale ei, eu m-am învârtit aproximativ 40 de minute prin centrul Aradului şi l-am redescoperit. Spun redescoperit, căci mi s-a părut chiar foarte frumos văzut prin lentila aparatului şi în lumina unui soare ce te ardea cu peste 30 de grade la prânz (apoi a început să se răcească vremea). Aradul, mereu accesibil pentru mine, mi-a arătat tot ce are mai bun şi mai frumos în mai puţin de oră. Am vrut neaparat să vi-l arat şi vouă aşa cum l-am văzut eu joi. 50 de poze şi-au făcut loc într-un album care sper să vă încânte privirea în după amiaza asta mohorâtă.

V-am zis pe scurt despre ieşirea la Arad pentru că între timp s-au mai întâmplat diverse lucruri pe la mine prin vacanţă şi nu vreau să le sar pe unele. Au început Zilele Ineului, am fost şi aseară, o să mergem şi azi, am descoperit locuri noi prin orăşelul nostru, în plus azi, tocmai am bifat ieşirea la Cetatea de la Şiria, unde a fost absolut minunat deşi am prins mai multe anotimpuri. Dar despre Zilele Ineului şi excursia de la Şiria vă povestesc în episoadele următoare.

Duminică plăcută să aveţi în continuare!