Martie a avut niște weekend-uri de poveste, cu temperaturi nesperate, oboseală cât cuprinde și soare mai puternic ca baba iarna. Într-un fel neplănuit, dar liber consimțit, cel puțin o zi/weekend am încercat să o petrecem în natură, mai aproape sau mai departe de casă, dar la aer și lumină, să ne încărcăm ca niște baterii descărcate de tot. Între timp ne-am făcut și niște bucurii pe cât de mărunte, pe atât de importante, iar ce nu a reușit bucuria, a reușit astenia :)
Americanii aleg Europa când vine vorba de călătorii frumoase, interesante, îndepărtate și mai ales când vine vorba de celebrul Honeymoon. Pentru ei Europa are un miraj care pe foarte mulți europeni îi lasă reci, pentru că ei trăiesc aici și se comportă ca și cum Europa li se cuvine. Dar știu americanii ce știu… :)
La mine e încă toamnă, deși prin alte părți de țară deja avem strat generos de zăpadă. Mă bucur că încă e toamnă, chiar dacă e friguroasă, pentru că pur și simplu parcă nu-s pregătită pentru iarnă și zăpadă, nu vreau să vie… încă. N-am cum să o amân, știu, dar mi-am spus că pot amâna măcar retrospecivele de final de an, că prea repede s-au schimbat anotimpurile. Însă se pare că și ele sunt pe val, mult nu le mai pot ignora nici pe acestea, va trebui să mâ gândesc la ale mele, dar azi m-am gândit la o altfel de retrospectivă. Așadar, să ne așezăm la o cafea ;)
Vă dați seama ce tare m-a durut faza, din moment ce povestesc cu detașare despre ea abia la un an de la “eveniment” :) Acum zâmbesc, dar ce a fost în sufletul meu în ziua de 20 octombrie a anului trecut, când am văzut trecând pe deasupra mea avionul ce trebuia să mă ducă la Veneția (poze), numai eu (și Clau) știm :)
Pentru că mi-au plăcut enorm de mult, am pregătit un articol vizual cu ajutorul lor. Să fie pentru Miercurea fără cuvinte. Detalii și mulțumiri la Carmen :)
Acele dimineți care te prind în altă parte, în deplasare și în fața cărora te așteaptă un fel de aventură, un fel de descoperire, a locului, a timpului și nu în cele din urmă, o descoperire a ta, a unui nou tu… sunt diminețile mele preferate. Mă trezesc devreme, nu pot dormi când știu că afară nu e peisajul obișnuit ci poate un oraș în care mi-am dorit să ajung de foarte multă vreme, ori o mare albastră care îmi ia mințile, ori un munte care mă provoacă…
De ceva vreme am în minte o astfel de postare, numai că a fost nevoie să privesc îndelung la brațul de cărți neterminate (record negativ, nu alta) și să mă amăgesc că le voi termina până la final de an, ca să mă pun să compun un articol așa cum îmi place mie. Pentru că da, cel puțin în ultima vreme, dacă o carte nu mă duce undeva, undeva să văd cu ochii minții locul, atunci nu mă duce niciunde, deci o abandonez fără regrete. Totuși însă, au trecut prin mâinile mele câteva cărți care m-au dus fix acolo unde mi-am dorit, când mi-am dorit…
