M-au întrebat câteva persoane în ultima vreme, “cum de poți să scrii așa de mult?” Inițial am crezut că se referă la timpul și disponibilitatea de a scrie, care între noi fie vorba este o problemă de dezbătut, dar nu, oamenii se refereau la, citez: “cum îți vin ideile? atâtea idei? dintr-o vacanță scoți zeci de articole interesante, iar dintr-o clipă câteva postări chiar bune”. M-am simțit flatată, recunosc… deși răspunsul ce-mi stătea pe limbă era: aș putea scrie chiar mai mult, mai mult și mai bine, decât o fac deja, dar aici intervine acea disponibilitate, pe locul doi, după inspirație…
September blue
Știu și eu că practic e toamnă de pe 22 septembrie, dar atunci când plouă aproape zilnic, e rece de nu mai pot sta în casă fără șosete, soarele îl văd tot mai rar, iar ziua se scurtează frustrant de tare, mie și tuturor celor de pe wall-ul meu de facebook, ne vine să zicem că e toamnă…
Cum să-ți îndrepți ochii spre zona solară a speciei
Data viitoare când mai dă deprimarea în mine (și o să dea cât de curând, că vine toamna, ca să vezi ce motiv zdravăn) o să mă gândesc la după amiaza zilei de ieri. În sfârșit, după aproape o săptămână, nu a mai plouat după amiaza, așa că am ieșit la o scurtă plimbare. Și la distanță de nici cinci pași, m-au izbit două povești.
Herculane: frumusețe și întristare
După o zi pe Transalpina și două zile mai mult decât pline pe Clisura Dunării, în cea mai fierbinte săptămână din 2013, am hotărât că avem nevoie de o zi de bălăceală, dar una bună… Și în drumul nostru, foarte aproape de Orșova, trona Herculane, o stațiune cândva Splendidă, acum aproape o ruină, și totuși… din nou sentimentală, din nou simțind ceva în plus într-un loc de care mulți fug, pentru un loc de care zici că nimeni nu ar mai fi interesat, Herculane mi-a spus o poveste de dincolo de timp.
Călătorie până la capătul podului…
Se face că pentru câteva zile din șederea mea la Ineu, nu m-am simțit prea grozav. Se mai întâmplă. Dar, deși uneori mă irită maxim limitele astea fizice, mai ales în vacanțe, de data asta a fost un clar și calm motiv de introspecție. Așa că, îndată ce m-am simțit mai bine, am avut în minte foarte limpede, motivul pentru care am ajuns la Ineu în vara asta.
Impulsul de a pleca, motivul de a rămâne
Au fost impulsuri pe care le-am simțit dintotdeauna. Mă întorc la ele mereu și îmi dau seama că au existat dintotdeauna în mine. Au venit odată cu crearea mea, sunt sigură, căci astfel nu-mi explic sentimentul acela complet și copleșitor, care are aproape și miros… cum că va urma să se întâmple:
Provocarea, între clișeu și esență
“O provocare nu înseamnă doar să pleci la război!” am auzit pe cineva spunând de curând.
Asta îmi sună cumva… cumva prost și cumva bine și cumva niște rotițe s-au întors înăuntrul meu în sensul invers al acelor de ceasornic. Ceasornic care ne măsoară nemurirea. Desigur! Clișeu? Desigur!