Clar, este cel mai ciudat cer pe care l-am văzut anul acesta. Nu e nici de ploaie nici de soare, are o culoare întunecată care te face să te refugiezi cu o cană aburindă înapoi între așternuturi, să te acoperi până la gât și să te scufunzi tot mai tare în căldura și moliciunea lor. Și stând tu așa acolo, la căldurică, cu fața la fereastră, să vezi că începe să ningă tot mai tare și mai tare… asta e un fel de fericire pură…
În ultimii 5 sau 6 ani am strâns multe învățăminte de prin călătoriile mele, mai apropiate sau mai îndepărtate, care m-au modificat vizibil. Numai experiența Franța mi-a adus, cred, jumătate dintre motivele despre care vreau să vă vorbesc. Bineînțeles că ele sunt cu mult mai multe de 10, dar încerc să le concentrez aici pe cele pe care le-am simțit, poate, cel mai mult ca “parte din mine”.
Viața online ca și cea offline vine la pachet cu tot felul de oameni. Din fericire cei mai mulți sunt oamenii despre care am vorbit în articolul scris pentru Pânza de păianjen a Loredanei, din nefericire însă, mereu, undeva după un colț, am putut simți și privirea taberei adverse.
Răsfoindu-mi blogul zilele trecute și citind zecile de comentarii la care nu am răspuns, mi-am dat seama că traversez, din nou, o perioadă de online care nu-mi place, dar perioada de offline, culmea, a fost plină de povești ce meritau spuse. Am mai fost pe aici, o primă dată în 2011 când cred că am avut cel mai aglomerat an al existenței mele de până acum (dar și cel mai interesant de până acum, la mare concurență cu 2009-le) și anul trecut, când am traversat lungi perioade în care pur și simplu mi-a lipsit cheful de foarte multe lucruri, că așa e în tenis… vorba aceea.
Trecem peste faptul că le iubim toți, cu toată puterea de care suntem capabili. Nu e doar pentru cei din “câmpul muncii” și am simțit-o pe pielea mea, adică le-am iubit în toate perioadele mele de muncă mai mult sau mai puțin după un program. Au ceva ce atrage, ceva ce ne învăluie, eu niciodată nu mă simt mai împăcată cu mine și mai cu drag de viață ca vineri seara, culmea, uneori chiar și când știu că mă așteaptă treabă în sâmbăta de după :)
Aseară pe când mă apropiam de casă, iar un nor cu adevărat negru mă amenința din spate, am remarcat pentru prima dată în această toamnă pădurea din jurul Floreștiului. Și am căscat bine ochii, bine de tot, pentru că o fi arătat toamna anului trecut așa, dar culori ca cele existente acum n-am avut nici măcar în 15 noiembrie.
