Acele dimineți care te prind în altă parte, în deplasare și în fața cărora te așteaptă un fel de aventură, un fel de descoperire, a locului, a timpului și nu în cele din urmă, o descoperire a ta, a unui nou tu… sunt diminețile mele preferate. Mă trezesc devreme, nu pot dormi când știu că afară nu e peisajul obișnuit ci poate un oraș în care mi-am dorit să ajung de foarte multă vreme, ori o mare albastră care îmi ia mințile, ori un munte care mă provoacă…
Anul trecut am povestit o grămadă despre vacanța la Ineu și în zonă. Pentru că de data aceasta am stat mai puțin, iar activitățile s-au desfășurat tot cam prin aceleași locuri, anul acesta vă las doar cu imagini din jurul Aradului pentru o altă Miercuri fără cuvinte. Dacă vrei să participi și tu, ai detalii la Carmen.
În una din zilele petrecute vara asta la Ineu, niște prieteni ne-au rugat să-i ducem cu mașina la gară la Chișineu-Criș. Menționez că până acolo, din Ineu, facem cam 30 de minute în direcția Vest, așa că am profitat de asta și am hotărât să mai facem 15 minute în plus de acolo și să ajungem la vecinii din Ungaria, la Gyula. Păcat că toată povestea s-a petrecut într-o după-amiază și nu am avut mai mult timp la dispoziție, însă… a fost bine și atât pentru a trage câteva concluzii despre cât de aproape poate fi “străinătatea”.
Știu și eu că practic e toamnă de pe 22 septembrie, dar atunci când plouă aproape zilnic, e rece de nu mai pot sta în casă fără șosete, soarele îl văd tot mai rar, iar ziua se scurtează frustrant de tare, mie și tuturor celor de pe wall-ul meu de facebook, ne vine să zicem că e toamnă…
